Ion CRISTOFOR

Geamantanul de sticlă

Ed. Sedan

 

Supliciu

 

Un soare deşelat peste un zid

de cărămidă roşie

pe care o pisică visează la ciclurile reîncarnării

la epoca în care a fost un genial romantic german.

 

Şi aceste păsări cât pumnul copilului

mort în vecini

sporovăind netulburate în copacul uscat.

 

Ce ţi-aş putea promite, Doamne, mai mult acum

decât câinii ce latră în curtea depozitului de vată de sticlă?

 

O floare îşi scoate degetele din găleata ruginită din faţa uşii

în timp ce te supui chinurilor unui ritual

supliciului de-a te întoarce din nou în tine însuţi.

 

Certitudini

 

Cine se târăşte ca viermele

Ca un vierme va muri strivit.

 

Cine zboară dimineaţa ca vulturul

Vultur va fi în asfinţit.

 

Cine duce tava cu capul tăiat

Cu capul său pe tavă va fi dus.

 

Hoţii cei mari îi judecă

Pe hoţii cei mai mici la apus.

 

Cine-a turnat, va mai turna venin

Iartă-i, Doamne, că ştiu prea bine ce fac. Amin.

 

Fluturele

 

Buzele tale

pe marginea ceştii de cafea

se zbăteau ca un fluture roşu.

 

Atunci am rostit pentru tine

toate cuvintele de dragoste din dicţionar

şi nici unul nu s-a făcut om.

 

După asta s-a lăsat seara

draga mea

şi peste oraş s-a ivit luna nouă.

 

 

Statistici

 

în bucureşti capitala ţării

trăiesc peste 50.000 de maidanezi

şi doar 470 de parlamentari

 

se poate uşor constata

că raportul dintre câini şi parlamentari

e net în favoarea câinilor

 

iată motivul

pentru care domnul prim-ministru a ordonat recent

un recensământ al câinilor fără stăpân

nu şi un recensământ al stăpânilor

 

peste zece mii de bucureşteni

au făcut anul trecut vaccin împotriva turbării

 

institutul de statistică nu a comunicat

câţi oameni politici

câţi miniştri

câte vedete de televiziune

au făcut vaccinul antirabic

 

înaltul umanism al guvernului poate fi constatat

şi prin grija arătată celui mai bun prieten al omului

 

se poate spune

pe bună dreptate

că programul guvernamental „să trăiţi bine!”

a fost implementat cu deplin succes

 

 

 

 

Întâlnire cu stoicii

 

Aş vrea să plec într-o insulă îndepărtată, dar nu e momentul.

Nu-mi mai iese nimic. Beau prea mult şi citesc din stoici.

Soţia m-a părăsit şi mi-a înşfăcat toate cărţile.

S-a săturat să mai ţină un parazit. Topea toţi banii pe care-i aduceam.

Cu poezia ta vei muri de foame – mi-a strigat.

Îmi dau seama că avea dreptate, biata femeie.

S-a dus în Spania ca să producă.

 

Acum sunt liber să plec, dar nu e momentul.

Beau prea mult şi citesc din filosofia stoicilor.

Mă întreb ce or fi vrut să spună ăştia când scriau

 „Trăieşte în acord cu natura”.

 

Poate că ar fi trebuit să trăiesc în acord cu natura nevestei isterice.

Însă, hotărât lucru, eu nu-s Zenon din Kition şi nu am virtuţi de stoic.

În loc de soţie, Platon poseda trei sclavi. 

 

Mi-aş lua bucuros lumea în cap şi aş pleca

Asemenea lui Iambulos în Insulele fericite.

Iambulos ăsta era negustor arab elenizat, foarte bogat se pare.

Al dracului, îmi spun, arabii ăştia s-au descurcat mereu,

Cu filosofia, cu afacerile şi cu femeile.

Ăsta a  trăit o vreme printre oamenii dintr-un Eden pământesc.

În limba acestor helipolitani se auzeau sunetele scoase de păsări.

Nu se căsătoreau niciodată, trăiau fericiţi, într-o egalitate deplină.

Ca fost comunist, mai că-i invidiez pe aceşti solarieni înţelepţi.

 

Şi noi, cei care-am trăit într-o lume în care unii erau mai egali decât alţii.

Bieţii de noi.

Mi se face milă de mine. Beau prea mult, câştig prea puţin.

Mi-aş tăia venele ca stoicul, înţeleptul Seneca.

Poate că îmi lipseşte un discipol ca Nero care să-mi poruncească s-o fac.

 

Cu ăştia de-acum nici sinuciderea nu mai e ce-a fost cândva.

Îmi dau seama că filosofii stoici nu mai au, nici ei, căutare.

Azi ar muri de foame cu toată filosofia lor.

De altfel chiar domnul preşedinte

Constata recent nefericita inflaţie de filosofi.

 

 

Sunt utopii pe care va trebui să le arunc într-o bună zi pe fereastră.

 

 

 

 

 Noaptea fără sfârşit

 

Ca la un semn

din câine ieşea lătrând un alt câine

din pasăre zbura altă pasăre

din negru pământ se naşte negru pământ.

 

Aşa se întâmplă în unele nopţi pe aici

dintr-un vagon tras pe o linie moartă

imaculat ca laptele iese unicornul

abia ţinut în frâu de o femeie goală

cu părul ei lung, cu părul ei de aur măturând şinele căii ferate

ce strălucesc sub lună asemenea unui brici pe faţa întunecată a unui bărbat.

 

Aşa se întâmplă uneori prin aceste locuri pustii

când cântecul magic al greierilor de pe câmpia violetă

pune pistoanele locomotivei în mişcare

şi deodată călătorii

prietenii şi rudele noastre moarte demult

de la fereastra vagoanelor luminate ne fac semne de adio.

 

Flutură batiste –  şi asta doar câteva clipe

apoi trenul, cu un prelung şuierat,

reintră în imperiul luminat de stele

al nopţii fără sfârşit.

Valeriu PASAT

„RSS Moldovenească în epoca stalinistă”

Ed. Cartier, 2011

 

Situaţia alimentară din URSS se înrăutățea și din cauza vânzării producţiei agricole peste hotare, care era parţial motivată politic. Drept exemplu poate servi hotărârea Consiliului de Miniștri al URSS din 25 iunie 1947 „Cu privire la livrarea de cereale României”, care prevedea să fie vândute României 80 de mii de tone de cereale (60 de mii de tone de grâu și 20 de mii de tone de orz) cu livrarea în termene-record – în iunie-august 1947⁶⁸¹. Această hotărâre fusese adoptată în legătură cu rugăminţile insistente ale comuniștilor români care participau la guvernare, în particular, ale unuia dintre liderii Partidului Comunist Român, ministrul Economiei Naţionale, Gh. Gheorghiu-Dej. În iunie 1947 Gheorghiu-Dej a efectuat o vizită la Moscova, unde a comunicat că „ploile care au căzut în România au ameliorat situaţia și există speranţa să fie strânsă o recoltă bună. Dar pentru a se menţine până la recolta nouă, în lunile iulie și august România are nevoie de pâine, tocmai de aceea a și venit la Moscova”⁶⁸². Livrările de cereale preconizate pentru România se aflau sub controlul conducerii supreme a ţării și au fost efectuate la timp. Despre mersul lor i se raporta cu regularitate lui Stalin⁶⁸³. Comuniștii români s-au străduit să obţină din faptul acesta un avantaj politic maxim. După cum i-a comunicat, la 11 iulie 1947, Gheorghiu-Dej reprezentantului comercial sovietic la București, „la Iași, Galaţi și Constanţa au fost numiţi împuterniciţi responsabili ai guvernului care vor soluţiona toate chestiunile legate de descărcarea și trimiterea cerealelor în interiorul ţării de sine stătător, conform instrucţiunilor care le-au fost date. Cerealele sunt trimise de la frontieră nemijlocit la locurile unde vor fi consumate. Pe fiecare vagon românesc se inscripționa: „Cereale din URSS pentru locuitorii judeţului cutare”. La expedierea cerealelor, de la frontieră li se comunică telegrafic prefectului judeţului și conducătorilor organizaţiilor democratice locale despre necesitatea de a organiza primirea cerealelor și de a asigura transportarea lor până la populaţie”. În încheiere, Gheorghiu-Dej comunica: „Îi suntem recunoscători Uniunii Sovietice pentru ajutorul ei rapid și activ acordat ţării noastre”⁶⁸⁴. În afară de aceasta, a fost organizată o campanie de scrisori de recunoștinţă la adresa conducerii URSS. După cum comunica Moscovei ambasadorul sovietic la București la 30 iulie 1947, „în legătură cu sosirea cerealelor din Uniunea Sovietică pentru România, pe adresa Ambasadei parvin multe telegrame, rezoluţii și scrisori de la muncitori, funcţionari și de la populaţia română cu rugămintea de a transmite mulţumiri personal generalisimului Uniunii Sovietice tov. I.V. Stalin și Guvernului Sovietic pentru ajutorul alimentar acordat”⁶⁸⁵.Locuitorii RSSM n-aveau temeiuri de a exprima asemenea mulţumiri. În republică spectrul foametei s-a manifestat și în 1948. Astfel, la 29 ianuarie 1948 președintele Biroului pentru RSSM Ivanov, îl informa pe secretarul CC al PC(b)U A.A. Kuzneţov despre situaţia dificilă cu produsele alimentare în republică. Conform datelor de care dispunea el, până la 20 ianuarie în RSSM au fost înregistrate 300 de cazuri de îmbolnăvire de distrofie. O situaţie deosebit de grea s-a creat în raioanele Ceadâr-Lunga (unde au fost identificați 214 bolnavi) și Congaz. Ivanov înștiinţa că în aceste raioane au fost trimise brigăzi de medici și resurse suplimentare. Pentru a le acorda ajutor locuitorilor din raioanele deosebit de afectate de boală, au fost alocate 100 de mii de ruble. Pe lângă acestea, se planifica să fie alocate circa 1,5 milioane de ruble pentru construcţiile comunale și de drumuri cu scopul de a crea locuri noi de muncă⁶⁸⁶. Conform unui alt memoriu, elaborat în aparatul Biroului CC al PC(b) pentru RSSM, la 20 februarie 1948, în raionul Ceadâr-Lunga erau înregistraţi 203 bolnavi de distrofie și 2106 persoane „care aveau nevoie acută de ajutor”, adică, de fapt, se aflau la limita inaniţiei. Aceștia erau în fond ţăranii care nu reușiseră să-și semene loturile în primăvara anului 1947 sau le-au semănat, dar, practic, n-au obţinut recolte. Pentru a le acorda ajutor, în februarie 1948, în satul Beș-Ghioz, de exemplu, a fost organizat un spital, în care au fost internate imediat 133 de persoane. Comitetul executiv raional a pus la punct alimentarea a 300 de copii de vârstă școlară. Raţia consta din 150 de grame de pâine și un pahar de ceai. Pentru colhoznicii „care aveau nevoie acută de ajutor”, a fost alocat un împrumut destinat procurării de „furaj alimentar”, din care era cumpărată pâinea. Adulţilor care lucrau în colhoz li se dădeau câte 500 de grame de pâine, iar celor care nu lucrau – câte 300 de grame. Autorităţile locale au purces de urgenţă la crearea unor locuri de muncă – la construcţia băii, a centralei electrice, a apeductului. Dar, după cum se menţiona în memoriu, 300-400 de familii nu puteau primi nici măcar acest ajutor⁶⁸⁷.

Fără termen de prescripţie

Aspecte ale investigarii crimelor comunismului in Europa

 

Colecția CARTIER Istoric

Coordonatori: Sergiu Musteață, Igor Cașu

 

În Occident juxtapunerea [dintre nazism și comunism] a rămas controversată. Sugestia că însuși proiectul comunist – înainte și după Stalin – ar trebui plasat în aceeași categorie cu fascismul sau nazismul avea reverberaţii incomode pentru propriul trecut al Occidentului, și nu numai în Germania. Pentru mulţi intelectuali din Europa Occidentală, comunismul era o versiune eșuată a unui patrimoniu progresist comun. Însă pentru omologii lor din Europa Centrală și de Est comunismul reprezenta aplicarea locală, mai mult decât reușită, a patologiilor criminale produse de autoritarismul secolului al XX-lea, și ar trebui memorat anume astfel. Poate că Europa este unită, însă memoria europeană rămâne profund asimetrică¹¹.Efortul de recuperare a memoriei comunismului în Europa de Est este motivat, în ipostazele sale cele mai credibile, de ieșirea din tăcerea impusă, timp de aproape jumătate de secol, de regimurile totalitare și de o tendinţă de compensare a memoriei refulate. Mai mult, cum ne atenţionează Luisa Passerini, reflecţia asupra memoriei teribilei experienţe sovietice a represiunii, lagărelor, exterminării – o experienţă care a durat mult mai mult decât fascismul ori nazismul – ne reamintește de relativa „tăcere” cu care Europa Occidentală privește această memorie. Dacă crimele fascismului și nazismului sunt evocate de tot felul de ritualuri culturale și istorice ale reamintirii, există mult mai puţine repere comparabile ale crimelor stalinismului. Aceasta se datorează, probabil, nu numai complexităţii mai mari a opresiunii staliniste, sub aspect istoric, ci și recunoașterii și cercetării insuficiente a propriului trecut de către forţele de stânga din Europa Occidentală¹².Spre deosebire de Europa Occidentală și de cele mai multe foste state comuniste, procesul de „distanţare” faţă de trecut în Republica Moldova este în fază incipientă. După părerea noastră, Republica Moldova se include în categoria societăţilor unde acest proces a fost blocat atât de discursul oficial al statului, cât și de discursul profesional al istoricilor. În continuare, vom încerca să arătăm particularităţile „luptei pentru memorie” în cazul moldovean, pornind de la această premisă. Întrebarea care ne va structura argumentul este: cum privesc istoricii moldoveni experienţele „traumatice” ale Republicii Moldova din secolul al XX-lea și care sunt implicaţiile acestei viziuni pentru discursul istoricilor profesioniști în prezent?După părerea noastră, situaţia specială a „misiunii” istoricilor profesioniști din Europa de Est, în general, și din Republica Moldova, în special, este determinată de ambiguitatea inerentă celor două tipuri de experienţe „traumatice” care trebuie depășite în acest caz. Spre deosebire de societăţile vest-europene, care au fost și încă sunt implicate într-un proces de „distanţare” de trecutul nazist sau „colaboraţionist” (sigur, aici se au în vedere cazurile german și francez), în Estul Europei acest proces este complicat de prezenţa implicită a comparaţiei dintre „memoria nazismului” sau a „holocaustului” și cea a comunismului. Cu alte cuvinte, societăţile est-europene se confruntă cu o „dilemă de memorie” mult mai complexă din cauza necesităţii de a conceptualiza și a explica două experienţe traumatice, care presupun amintiri private și construcţii de memorie colectivă foarte diferite. Aici ni se pare utilă distincţia originală (deși controversată) propusă de istoricul american Charles S. Maier dintre „memoria fierbinte” și „memoria rece”¹³. Prima expresie se referă la perioada nazistă, care este „memorată” cu mai multă intensitate și cu o mai mare încărcătură emoţională decât experienţa comunistă („memoria rece”), care, deși nu neapărat „absolvită” de aspectele sale „traumatice”, este mai puţin „simţită” ca exemplu al unei „drame ontologice”. Întrebarea la care încearcă să răspundă autorul se reduce la următoarele: „De ce rămâne cartea neagră a nazismului, în conștiinţa celor mai mulţi dintre cei preocupaţi de istoria secolului XX, mai «neagră» decât cartea neagră a comunismului?”¹⁴. Pentru a explica această discrepanţă (valabilă atât în ceea ce privește caracterul „incomensurabil” al holocaustului, cât și în cazul „normalizării” regimului comunist după perioada „stalinismului dezvoltat” (high Stalinism), istoricul recurge la o metaforă preluată din fizică. Astfel, el afirmă: „Pentru a împrumuta o metaforă din fizica nucleară, [această diferenţă poate fi asemănată cu diferenţa] dintre o memorie colectivă traumatică cu o perioadă lungă de descompunere, – un fel de «plutoniu al istoriei» care poluează peisajul cu radiaţia sa destructivă timp de secole, – și «radiaţiile» mult mai puţin durabile care provin, să zicem, de la izotopul tritiu și care se disipează relativ rapid”¹⁵. În această interpretare, „memoria colectivă” a nazismului lasă urme mult mai durabile în discursul public al „rememorării” din cauza naturii psihologice diferite a experienţei sistemului nazist și a problemei holocaustului. Această diferenţă psihologică este explicată de autor cu ajutorul conceptului «rușinii» (shame), care este mult mai pregnant în cazul nazismului”. În concluzie, Maier observă:Este paradoxal, însă sistemul care ni se pare multora dintre noi a fi fost mai „rău” [nazismul] și căruia puţini dintre noi ne-am fi alăturat este, de fapt, cel al cărui memorie ne testează în mod ontologic prin istorie. Căci memoria fascismului ne îndeamnă să ne gândim nu dacă am fi fost fasciști, ci antifasciști; și răspunsul, de multe ori, este un „nu” deranjant. Comunismul a pus în faţa „participanţilor” la sistem o întrebare mai puţin dureroasă. Ei au trebuit să îndure mai puţină „rușine existenţială”, cu condiţia să nu fi acceptat vreun „compromis imoral” cu organele de securitate internă¹⁶.

Ion ŢURCANU

„Descrierea Basarabiei”

Ed. Cartier, 2011

 

Știind acum destul de bine că nu se află nici o dovadă sigură despre o astfel de stăpînire, e firesc să ne punem întrebarea pe ce se bazează insistenţa asupra acestei idei a celei mai mari părţi a istoriografiei române. Pornind de la informaţia de care dispunem asupra subiectului în discuţie, există două motive care au iscat și care alimentează și astăzi această pledoarie. Primul este consonanţa numelor Basarabi și Basarabia: cunoscut fiind faptul ca primii domni ai Ţării Românești s-au numit așa, nu a fost greu să se presupună că denumirea spaţiului dintre Prut și Nistru ar fi putut să apară de la acel nume; istoricilor le revenea sarcina dificil de rezolvat, dar care merita să fie încercată, de a găsi faptele care să demonstreze temeinicia acestei presupuneri. Acest argument va fi formulat cît se poate de clar de Iorga încă la 1899: „Cu mult cel mai important din argumentele ce se pot aduce pentru stăpînirea Munteniei în partea de sud a Moldovei e chiar numele persistent de «Basarabia» pe care-1 poartă în mod exclusiv aceasta pînă foarte tîrziu. Pentru ca acest nume să se fi încetăţenit atît de bine, în însăși ţara denumită și la vecini, domnia băsărăbească în aceste regiuni a trebuit să fie altceva decît un accident trecător”³²³. Pentru el, era suficientă menţiunea numelui Basarabia cu referinţă la sudul teritoriului pruto-nistrean pentru a conchide că aceasta era o dovadă indiscutabilă a stăpînirii muntene³²⁴; Iorga nu-și putea închipui, și nu admitea în principiu, că acest nume ar fi putut viza cu totul altceva decît o astfel de stăpînire. Și totuși, motivul principal pentru care s-a insistat și se mai insistă atît de mult pe ideea că numele provinciei românești răsăritene provine de la Basarabia muntenească nu a fost coincidenţa numelor, deși de la ea s-a pornit și chiar dacă aceasta este foarte importantă pentru unii istorici cu renume, ci părerea lansată în istoriografia naţională încă de Cantemir, care, la rîndul său, o preluase de la istorici străini și care susţinea că, la început, cele două Valahii, adică Moldova și Ţara Românească, fuseseră, de fapt, una singură (Valahia = fosta Dacie), ceea ce sugera că, mai devreme sau mai tîrziu, ele vor trebui să fie iarăși ceea ce au fost. Alimentat cu generozitate de sentimentul firesc al atașamentului la valorile naţionale, acest motiv era sortit să facă o carieră strălucită în istoriografia românească, de vreme ce afirma că idealul unităţii naţionale a fost mereu prezent în conștiinţa românească încă din momentul constituirii primului stat românesc, la sud de Carpaţi. „Tendinţa noului stat de a cuprinde și populaţia românească de la răsărit de Carpaţi în hotarele sale, scrie Papacostea, a fost una din manifestările acestui impuls elementar”³²⁵. Ţara Românească, va zice el în altă parte, încă de la început își „revendică întîietatea în cadrul unităţii pe temeiul etnic”, asta însemnînd că „în perspectivă mai îndepărtată, constituirea primului stat românesc a pregătit eliberarea tuturor românilor de sub dominaţiile străine”³²⁶.Nu se poate spune că aceste gînduri frumoase nu și-ar putea găsi confirmarea în date istorice dacă acestea ar fi prezentate în lumina încurajatoare a unor astfel de gînduri, dar nu este mai puţin adevărat că ele par încă mai potrivite pentru cadrul unei dezbateri politico-ideologice. De aceea, nu putem să nu luăm act cu înţelegere de observaţia că ideile de acest gen sînt „dictate subconștient de o viziune naţionalistă adînc înrădăcinată”³²⁷, chiar dacă cei care o semnalează nu pot pretinde la autoritatea știinţifică a celui care a formulat aceste idei și a încercat să le împodobească în veșmîntul faptelor istorice. Este vorba, în definitiv, de fenomenul așa-zisului arrière-pensée pe care R. W. Seton-Watson îl semnala în disputele mai vechi dintre unii istorici români și străini cu privire la începuturile istoriei românilor, fenomen care, observa el, pune orgoliile etnice înaintea faptelor și a bunului simţ istoric, preferînd în locul acestora „argumentele care se fundamentează pe absenţa oricăror documente…”³²⁸.Sfruntînd lipsa de dovezi, ideea că, la sfîrșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, partea de sud-est a Moldovei ar fi făcut parte din Ţara Românească continuă să fie dominantă în istoriografia română. Totuși sînt și cercetători cu autoritate incontestabilă în domeniu care nu împărtășesc această părere sau măcar nu subscriu la ea întru totul. V. Spinei, de exemplu, în unul din cele mai serioase studii privind istoria constituirii statelor medievale românești, demonstrează că, după retragerea tătaro-mongolilor din Moldova, fenomen ce s-a produs, după părerea sa, îndată după 1369, cînd încetează baterea monedei tătărești dincoace de Nistru, autoritatea domnilor moldoveni s-a extins asupra întregului spaţiu pruto-nistrean³²⁹. Nu se va limita însă la acest enunţ, ci va semnala „existenţa mai multor dovezi că în cel de-al 9-lea deceniu al secolului al XIV-lea în hotarele statului moldovenesc era înglobat întregul spaţiu carpato-nistrean”, mergînd chiar mai departe, pentru a susţine că „încorporarea laturii de sud-est a Moldovei la restul voievodatului se situează însă într-un moment cronologic anterior, corespunzător probabil cu domnia lui Laţcu”³³⁰, ceea ce ar însemna aproximativ anul 1370³³¹.