Casa scărilor de Corina Bernic

versuri, cu ilustraţii de Anca Adina Cojocaru

Editura Casa de pariuri literare

seria: poezie

colecţia: opera prima

format: 145x200 mm

nr. pagini: 68

apariţie: mai 2011

isbn: 978-606-8342-00-9

 

Născută la Iaşi în 1981, Corina Bernic a lucrat din 2003 până în 2005 ca jurnalist TVR, din 2006 până în 2010 a ocupat funcţia de şef de departament în cadrul Centrului Naţional al Cărţii al Institutului Cultural Român. În prezent este manager cultural al Fundaţiei Bosch.

A publicat articole în diverse ziare şi reviste (Observator cultural, Dilemateca, Dilema veche, Contrafort, ofCorso, Timpul, Ziarul de Iaşi), proză în diverse antologii, a editat antologia de proză scurtă Primii mei blugi (Editura Art, 2009) şi antologia bilingvă a Festivalului Internaţional de poezie „Oskar Pastior”, Sibiu 2007 (Editura Art, ed. I 2008, ed. a II-a, 2009). Printre autorii traduşi de ea se numără Herta Müller, Daniel Kehlmann, Peter Handke, Oskar Pastior.

 

Se poate locui în Casa scărilor, se poate citi, poţi spiona vecinii de vizavi, trage cu urechea. Aici ai parte de mici revelaţii şi înfiorări, filme, distracţie şi tristeţe. Scris cu inteligenţă şi umor – şi încă ceva: o detaşare caustică se simte pe tot parcursul lecturii –, volumul are toate atuurile să devină unul de referinţă. (V. Leac)

Corina Bernic scrie o „poezie de speriat copilul din tine” (un copil al Epocii de Aur, desigur). Lucrurile se complică atunci când acesta se strecoară, ca un ilegalist, prin cotloanele de pe casa scării pe care o bântuie şi, pe nepusă masă, se năpusteşte şi te sperie la rândul lui, de ţi se face părul măciucă. (Constantin Acosmei)

Corina Bernic îşi păstrează, în ciuda numeroaselor responsabilităţi, alura de puştoaică nonşalantă, de zvârlugă pe cât de ingenuă, pe atât de afurisită. Am numit-o cândva „Gavroche”, cu simpatie, cucerit de vioiciunea, inteligenţa şi – n-o să vă vină să credeţi! – gravitatea şi seriozitatea sa.

Nu ştiam că scrie versuri. De fapt, nici nu scrie versuri, stihuri, poezii ş.a.m.d., ea scrie „poezele”, cum şi le botezase mai demult. Autoironică, precum îi este firea, se distanţează de confesiunea directă, respinge patetismul, se abţine de la efuziunile sentimentale. Volumul ei propune, aparent în joacă, un remember al copilăriei comuniste, cu şoimii, cireşarii, pistruiaţii, mieuneii şi bălăneii ei. Joaca păstrează inocenţa, dar refuză naivitatea. Copilul şi adolescentul au învăţat să destructureze miturile entertainmentului „educativ” şi „multilateral dezvoltat”, încep să distingă realitatea cenuşie din jur, privesc cu sarcasm „revoluţia continuă” propagată de la tribune, pe care o asociază, ricanând, dinamicii bufe a desenelor animate. „Poezelele” rimează astfel cu vacuitatea unei lumi, fiind mai convingătoare, mai tuşante şi mai adecvate – ca expresie stilistică a candorii înşelate – decât o filipică explicită. „Poezeaua” reabilitează, în felul acesta, poezia interzisă. Chiar şi acum, după douăzeci de ani. (O. Nimigean)

 

 

în casa scărilor

e bine

îmi place bejul crăpat pe pereţi

e rupt de alb de-un şnur înalt şi roşu

 

e bine aici

am trepte pe care le prefer

una-i mâncată-n dreapta, alta-n stânga

îmi sprijin capul mai uşor

chiar pot să şi aleg

 

aici în casa scărilor

e bine

căldura miroase a ceapă la tigaie

sau a tocană când face doamna de la doi

atunci nici liftul nu mai deranjează

e un castron ce plimbă cărnuri noi

 

nu-i rău aici

de unde stau văd gaura-n pantofi

şi tivul rupt la pardesiul doamnei de la patru

sacoşele sunt fascinante

mari, grele, pline de culori

 

în casa scărilor

nu-i bine

când rămâi singur

doar cu un ecou

mi-o ia întruna înainte

mă supără şi-şi bate joc de mine

când nu e nimeni şi e plină zi

dar râd şi eu de el

atunci ies şi latru

în scările de bloc de vizavi

 

parter

 

revoluţie

l-au lovit, l-au scuipat

pe bălănel

i-au scos ochii

şi l-au pus să meargă pe o sârmă

cu un os la capăt

a căzut. atunci

i-au turnat brifcor

pe gât

în fund i-au îndesat

racheta albă

de gât i-au agăţat

o cheie de paişpe

toate astea sub

ochii bolnavi de strabism

ai lui miaunel

care urla necontenit

NU, ZAIŢ şi PAGADII.

 

 

şoimii

copiii cernobâlului se pierd

                                     an după an

în mlaştina asfaltului topit –

cu cheia de la gât ei,

cireşarii,

            scobesc trotuarele,

căutând o nouă

                     rachetă albă

 

 

fetiţa cu două capete

maria-mirabela

fata cu cele două capete

care se ceartă

între ele

întruna

 

maria vrea mereu mai mult

mirabela ia totdeauna

mai puţin

nici la ele stânga nu s-a înţeles

mai de loc

cu dreapta

dar de fiecare dată

a ştiut

una

ce face cealaltă

 

 

dintr-un vis

dor

meam

şi te visam

astă noapte

trezirea

din

dor

mire

mi te-a luat

din ochi aşa

cum un bunic

îi şterge nepotului

urmele de îngheţată

din colţul

gurii

 

 

melc de calendar

uneori

trece

       prin zi

ca pe un covor

                    roşu

 

îşi împleteşte

                  ochii

cu firele epice

                   ale ţesăturii

 

să nu cadă

              printre nopţile

de luni

se agaţă de fiecare filă

ca un melc

               de calendar

 

 

noroi de zi

după cafea, după iaurt

după aerul înghiţit şi rumegat

între foile de ţigară

se îndreaptă spre baie,

sanctuarul singurătăţii

sanitare

şterge faţa de urmele de noroi

de zi

şi

pregăteşte-o pentru o noapte

plină de poze

în mişcare

şi de neînţeles dimineaţa

următoare

încât vor părea

să fi fost

la fel de inocente şi frumoase ca

din vise plăcute

oarecare

de noapte bună.

 

spre adormire

tresare

şi se întreabă

 

dacă nu cumva a uitat

să şteargă

oglinda

de faţa grea de noroi

 

 

 

gelozie

mi-aş fi dorit

să fi învăţat de la mine

unele cuvinte

pe care le foloseşti

atât de uşor

ca pe un zmeu

mă mănâncă visele

şi   abia       mă abţin

să nu alerg

 

în buzunar

dau numai peste

mărunţiş

cu care nu pot

nici măcar

să-mi cumpăr

un dumnezeu

al meu

         şi numai

                     al meu

pe care să-l trag

                      după mine

                                    de sfoară

                                                 ca pe zmeu

Alexei VAKULOVSKI

În gura foametei

- mărturii ale supravieţuitorilor -

(Ed. Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2011)

 „Cui îi păsa de altul?”

Foca MEŞTEŞUG (n. 1924)

În anul 1946 ne-am dus la lucru în Ucraina, la recoltarea roadei. Am lucrat două luni de zile şi am câştigat 30 de puduri [un pud – 16,38 kg] de grâu. Pe atunci atâta pâine era o bogăţie mare. Ne-am reîntors acasă, am adus grâul, i-am bucurat pe părinţi şi ne-am pornit înapoi după pâine. Când am ajuns acolo, nu mai era nimic de recoltat, se terminase lucrul, nu aveam ce câştiga. Am vândut un cal, căci mă dusesem cu doi, m-am înţeles cu un prieten, care făcuse acelaşi lucru, să înhămăm caii rămaşi la o singură căruţă şi am venit acasă. Când am venit acasă, mi-am pus mâinile în cap: cum n-ai văzut dumneata cele 30 de puduri de grâu câştigate de mine mai înainte, aşa nu le-am văzut nici eu la întoarcere. În lipsa mea activiştii au mirosit că noi aveam grâu, au năvălit peste bătrâni şi ni l-au confiscat. Nu au avut nevoie să-l caute mult, căci noi, eu şi părinţii, nici nu l-am ascuns. Credeam că nimeni nu se va băga la grâul muncit în alte părţi. Dă, oameni proşti. Uitasem unde trăim. De fapt noi nu ştiam unde şi cu cine trăiam… Aşa e mai aproape de adevăr. I-a adus la noi unul Vasile Dulău, sătean de-al nostru. Dar adusesem din călătoria aceea 100 kilograme de grâu, am cumpărat grâul pe banii luaţi din vânzarea calului, v-am spus. Dar cât putea să ne ţină pâinea aceea? Dar ne-a fost, totuşi, de mare folos. Râşneam câte puţin şi ne amăgeam foamea. Când am simţit că se apropie funia de par, m-am pornit iarăşi spre Ucraina Apuseană. Nu m-am pornit singur, căci erau periculoase pe atunci călătoriile. Am luat de acasă covoare şi le-am schimbat pe cartofi. Ajungeam acasă cu puţini cartofi, căci veneam cu trenul până la Tighina, iar de acolo mergeam pe jos până în Antoneştii noştri. Şi cât puteai duce în spinare? Unde mai pui că drumul era lung şi cerea de mâncare. Veneam acasă, îmi vedeam părinţii, erau bătrâni de acum, le lăsam de-ale gurii şi o luam iarăşi la picior. Am fost în timpul cela de şase ori prin lume după hrană. Până am ajuns în primăvara lui 1947. În primăvară am răsuflat uşuraţi, căci a crescut iarba, pomuşoarele, purul, covrigeii… Le amestecam cu făină, cu bulgur, cu tărâţe şi mâncam. Până am ajuns la pâine nouă. Căci în 1947 s-a făcut pâinea. Frumoasă s-a făcut, n-am ce zice. Creştea ca din apă. Da, vă spuneam că m-am întors acasă cu un cal… Dar l-am tăiat şi pe acela, căci nu aveam cu ce-l hrăni. L-au mâncat mai mult alţii. Eu nu puteam, şi nici nu pot mânca carne de cal. Ne gândeam să schimbăm carnea de cal pe pâine, dar cine schimba atunci pe la noi ceva pe pâine? L-am dat pe cal mai mult pe degeaba, să nu se strice, căci nu aveam pe atunci frigidere, congelatoare; nici de conservare nu prea auzise lumea. Pe atunci moş Ivănaş ducea morţii cu sania la cimitir. Un frate de-al lui, ori chiar el, nu mai ţin minte, era preşedinte. Îi îngropa fără sicrie, deseori într-o groapă erau puse mai multe trupuri, ca-n mormintele comune. Au murit atunci şi doi copii ai surorii mele. De foame au murit. Erau mărişori de acum. Unul era de şcoală, mi se pare. N-au avut zile, sărmanii… Pe atunci nu te mai gândeai la alţii. Căutai să-ţi păzeşti zilele tale. Eu aveam în grija mea şi viaţa părinţilor mei. Îmi băteam capul şi de zilele lor. Căci erau bătrâni. Ce să faci? Bine că aveam putere şi mă puteam duce în lumea largă după de-ale gurii, de aceea am trăit mai departe şi eu, şi părinţii mei. Dar cei ce nu aveau puteri ce aveau să facă? Se hrăneau şi ei cu ce le da Dumnezeu: scoici, ierburi diferite, papură, ciocleji, beţe de răsărită, vrăbii… Din papură era bună numai rădăcina… Ce? Da, se băgau oamenii. Ruşinea înconjoară, dar foamea nu alege – dă peste om. Calcă pe de-a dreptul. Iată, de pildă, moş Filip Meşteşug avea o văcuţă şi o hrănea mai mult în baltă, pe malul Nistrului, acolo trăia şi el. Au trecut într-o seară pe la dânsul două femei şi s-au rugat să le dea voie să înnopteze. Moşului i-a fost jele de ele şi le-a primit. Şi ce credeţi că au făcut ele? Au ucis moşneagul, i-au luat vaca şi duse au fost. Caută-le urma! Dar parcă îl durea atunci capul pe cineva de viaţa unui om? Aşa şi s-a mântuit moşul. Şi încă o întâmplare. S-au pornit trei oameni de la noi din sat la Slobozia. Pe unul îl chema Carp, pe altul Odochim, iar pe al treilea îl chema…, îl chema… am uitat acum. Am să-mi amintesc şi vă spun. S-au pornit ei la Slobozia după purcei. Purcei nu au găsit şi se întorceau amărâţi spre casă. Pe drum ce s-au gândit doi din ei? L-au ucis pe Carp şi i-au luat banii. I-au închis, dar credeţi că vina era numai a lor? Numai ei erau vinovaţi? Blestemata de foamete! Ea le-a luat minţile. Ea e pricina tuturor relelor. Ea, ducă-se pe pustii. Căci, cum e omul? Tare ca cremenea şi slab ca un ou. Dacă din toate părţile te înghesuiesc nevoile, dacă din toate părţile primeşti numai zdupaci, ce ai să faci? Nu ai să-ţi iei lumea în cap? N-o să-ţi pierzi minţile? Nu ştiu, zău… Am auzit că prin alte părţi părinţii şi-au mâncat copiii, se spune că unii oameni se mâncau unii pe alţii numai să trăiască, să rămână în viaţă. Când transportam legume pe malul celălalt al Nistrului, nişte prieteni de-ai mei, şoferi, mi-au arătat un om şi mi-au spus:

– Iată, acesta în timpul foametei a mâncat carne de om. M-am dat mai aproape de el şi l-am privit atent: avea nişte ochi sălbatici. Şi Odochim al nostru a făcut puşcăria şi s-a întors înapoi în sat. Acasă. A trăit până nu demult. Se cam ferea de oameni, dar a trăit. N-a putrezit ca sărmanul Carp. În timpul cât eu lipseam din sat, şi la noi a intrat cineva în gospodărie şi a luat tot ce i-a plăcut. Adică ce a găsit. Că nu aveam noi mari bogăţii. Ia acolo nişte boarfe. S-a lăcomit şi la ele hoţul. Când am revenit acasă, am aflat cine-i tâlharul. Era unul Costea Prisac. Mare lotru. Fura tot ce-i cădea în mână. Nu lăsa nimic. Avea lipici. Cum a trăit, aşa a şi murit. Furase un sac cu păpuşoi, a încurcat drumul, a dat într-un hândichi, sacul a căzut peste dânsul, i-a rupt nişte coaste şi şira spinării. L-au dus până acasă, a zăcut câteva zile şi şi-a dat duhul. În căutarea pâinii treceam şi eu prin multe aventuri, dar, după cum vedeţi, am ieşit din toate teafăr. Să vă spun cum m-au furat şi pe mine o dată. Duceam spre casă un sac aproape plin cu grâu şi cu secară. Asta căpătasem atunci. Hotărâsem să dorm în gară, căci era noaptea, ne temeam să mergem mai departe; dar eram şi storşi de puteri. Dimineaţa aveam să ne continuăm drumul spre casă, căci nu ne rămăsese de mers încă mulţi kilometri. Ştiam: cu somnul nu te joci şi de aceea m-am gândit să pun sacul cu grâu sub cap. Când cineva va îndrăzni să încerce a-mi lua pâinea, mă voi trezi şi n-oi rămânea în pagubă. Zis şi făcut. Trebuie să fi fost atunci tare mândru de deşteptăciunea mea şi trebuie să fi adormit zâmbind. Dar de ce te temi, de aceea nu scapi. După cum se vede, am avut un somn de acel care te face să nu simţi chiar dacă cineva taie lemne pe tine. Ori prea încrezut mă culcasem… Cum n-ar fi, când m-am trezit, sacul este, grâul nu-i. Ştiţi ce-au făcut bandiţii? Au tăiat sacul, grâul şi secara s-au scurs, eu am dormit mai departe cu capul pe ciment, iar ei s-au dus bogaţi spre casa cui îi are. Aşa se trăieşte fără muncă, mama lor de hoţi! Mi-au rămas şi mie câteva kilograme de pâine, mă mulţumisem şi cu asta. Duceam, totuşi, părinţilor câţiva pumni de grăunţe. Hm! Hoţi, bre! Dar măcar am ajuns acasă sănătos. Câţi au rămas prin gări… Că noi ne porneam în lume diferiţi oameni: şi tineri, şi bătrâni, şi bărbaţi, şi femei, şi copii chiar. Mai des aduceam acasă cartofi. Rareori aveam norocul să aducem grăunţe de grâu, de secară, de porumb, de orz… Şi drumul nostru nu era nici pe departe fără primejdii. Dimpotrivă. Îl ţineţi minte pe Gheorghe Guţu? El nu încăpuse în vagon şi şi-a găsit un locuşor între vagoane. La o vale ori din pricina frânării neprevăzute vagoanele s-au lovit unul de altul şi Gheorghe Guţu a rămas fără un picior. Trenul i-a zdrobit piciorul. Şi o viaţă întreagă a trăit sărmanul om fără un picior. Încă are noroc că nu l-au lăsat să moară acolo, ci l-au adus acasă. Ziceţi că astfel trebuie să procedeze toţi oamenii? Să mulţumiţi că n-aţi trăit în timpul foametei şi că puteţi judeca astfel. Fapta asta în timpul acela era ceva deosebit. Puteţi s-o numiţi şi eroică, nu-i nimic năstruşnic în asta. Pe atunci pe cei morţi îi aruncau din vagoane, iar pe cei hămesiţi de foame îi lăsau prin gări în grija Domnului. Rar cine se salva. Rar de tot. Să vă mai povestesc un caz. Ne duceam odată spre Lvov. Eram mai mulţi: eu, Căprian, Iosob… mai mulţi eram. Ne-am oprit într-o haltă şi ţin minte cum badea Luca se apropie de mine, pune mâna pe umărul meu şi-mi zice:

– Foca, dă-mi o bucăţică de pâine că nu mai pot rezista. Era vlăguit, nu putea merge mai departe. L-am lăsat acolo. Ne gândeam că în tren numaidecât va muri, dar acolo… poate se va găsi vreun suflet bun… poate… Când ne-am întors înapoi, nu l-am găsit. Şi nimeni nu ştia nimic de el. Acolo a murit moş Luca. V-am spus doar: cui îi păsa atunci de altul? Ce? D-apoi feciorul lui moş Luca şi atunci era cu noi. Da, şi el l-a lăsat acolo pe tată-său. De fapt, nici nu aveai cum îl salva. Dacă erai mai moale, mai milostiv, piereai şi tu… Da, sigur că în timpul foametei au murit mai mulţi oameni decât în timpul războiului. La război mureau numai bărbaţi tineri, iar foametea nu alegea: a luat şi copii, şi bătrâni, şi femei…

Mai am un singur doors

(Ed. Blumenthal, 2011)

Eu mă joc, dar voi ştiţi ce-i în joc[1]

(prefaţă de Şerban Axinte)

 

Poezie şi context

 

Puţine lucruri de pe lumea asta ne provoacă, încă, o mai mare repulsie decât ideea de „poezie patriotică”. Transformată în instrument de propagandă a ideologiei naţional-comuniste şi infiltrată astfel în toate straturile conştiinţei publice, aceasta şi-a pierdut orice virtualitate identitară, rămânând să fie doar una dintre expresiile vocalice ale „gândirii captive”.

În scop mărturisit didactic, Ioana Bot a publicat în 2001 o antologie de Poezie patriotică românească (Editura Humanitas Educational, Colectia „Tezaur“). Citez din declaraţia de intenţie a universitarului clujean: „Specie lirică exersată până la saturaţie de scriitorii aserviţi puterii ultimei jumătăţi de secol, demonetizată în ochii spiritului comun, ea (poezia patriotica, n.m.) se vede, astăzi, pusă, oarecum, sub «interdicţie». Tăcerea – oscilând, la rându-i, între culpabilitate şi revoltă – nu se poate substitui în nici un caz analizei şi judecăţii de valoare; pentru că poezia patriotică poate fi Poezie – iar dacă antologia noastră îşi propune o ţintă subiacentă, ea ar consta tocmai din demonstrarea acestei idei“.

Cartea de faţă are, însă, o cu totul altă miză. Nu încercăm deducerea prin decontextualizare a poeticităţii, a lirismului autentic, ci aplicăm metoda inversă: pornim de la poezie pentru a redefini contextul. Poate părea ciudat că noi încercăm să restituim ceva legat de o realitate imediată, invazivă şi chiar contondentă.  Dar poezia narativă a ultimilor decenii (o parte din ea, cel puţin!) e legată contextual de o realitate socială în al cărei subsidiar se pot discerne diferitele forme de protest –  la modul conotativ mai mult decât cel denotativ –  iar componentele protestatare camuflate în materia lirică dominantă pot fi organizate, prin focalizarea lor în fascicul unic, într-o realitate caleidoscopică. Contraste multiple în joncţiune. O recompunere a patriei din particule elementare, ca să parafrazez titlul unei povestiri de Bogdan Suceavă. Aşa că detectarea frisonului social al unui tip de poezie lipsit în aparenţă de un astfel de acordaj nu cred că ne poate plasa în zona epifenomenelor.

 

Un pariu identitar

 

Aşadar, o Românie redusă, extinsă, ridicată la puterea particulelor ei elementare. A te defini prin ceea ce, de fapt, te trădează, te pune în primejdie. Iată un pariu identitar mult mai puternic şi mai onest decât un brand de ţară confecţionat în laboratorul marilor minţi ale marketingului sau furat de pe net. O mărturie cu toate cuvintele mari înghiţite. Suplă, contradictorie, paradoxală.

O carte scrisă de Radu Andriescu, Michael Astner, Şerban Axinte, Lavinia Bălulescu, Mihnea Blidariu, Florin Caragiu, Diana Corcan, Gabriel H. Decuble, Mihail Gălăţanu, Pavel Gătăianţu, Aida Hancer, Iulia Militaru, Anca Mizumschi, O. Nimigean, Marian Oprea, Marius Pârlogea, Cosmin Perţa, Daniel-Silvian Petre, Costel Stancu, Moni Stănilă, Robert Şerban, Răzvan Ţupa, Alexandru Vakulovski, Mihail Vakulovski, Radu Vancu, Miki Vieru şi Gelu Vlaşin înseamnă, printre altele, o raportare simultană la mai multe sisteme de referinţă. Fiecare cu adevărul său, fără putinţa de a-l bloca pe celălalt. Dimpotrivă. Discursul, dezvoltându-se continuu prin adăugare, tinde să se clarifice. Ceea ce poate părea la un moment dat eteroclit se redefineşte până la urmă în parametrii omogenităţii. Şi nu mă refer la un soi de echilibru păcătos al contrariilor soldat adesea cu ştergerea diferenţelor şi cu radierea identităţilor. Contururile rămân mașcate, ascuţite. Imperfecţiunea, fără să fie transformată într-un  ideal sau într-un alibi al autenticităţii, are şi ea rolul ei. Măcar ca substanţă de contrast, dacă nu şi altfel.

 

România din fragmente

 

România apare în carte în diferite forme. Unele mai directe, mărturisind o metabolizare mai lentă a socialului invaziv, altele mai decantate, mai apropiate de lirismul originar. Se manifestă o anumită cooriginalitate identitară formată din voci, atitudini şi sentimente dintre cele mai diverse. România se vede din fragmentele transcrise din carneţelele şcolare regăsite „ieri am dat de carneţelele mele din copilărie./ Miruna le-a găsit, când făceam curăţenie pe hol, adică în birou./ Le ştiam pe de rost, sau aşa credeam./ E mare fericire să citim împreună despre:/ 1). Adunare de detaşament cu ceremonial/ 2). Serbare cu poezii şi cântece patriotice cu ocazia zilei de 8 mai/ 3). Vizită la întreprinderea de materiale de construcţie/ 4). Concurs istoric al patriei/ 5). Analiză a documentelor congresului/ 6). Muncă patriotică” (Radu Andriescu), din revelaţii spontane de genul: „dom’le, mi-am zis/ tu nu poţi deveni neam/ poet naţional!” (Michael Astner), din ceea ce se respinge în mod radical: „românia mea nu-i românia naţionalistă/ românia xenofobă sau românia rasistă/ în românia mea fotbalul nu e rege/ mai presus de justiţie mai presus de lege” (Mihnea Blidariu).

România este  reproşul continuu şi insinuare acidă a vinovăţiei: „un neamţ de la oficiul de marşalizate mă-ntreabă/  ia-mi spune nu ţi-e ruşine că te-ai născut în/ românia nu crezi că-i urât să te dai la fund/ cum face poporul tău boicotând istoria să te/ faci că plouă când e clar că te-ai născut între/ fecalele vinei şi urina ruşinii” (Gabriel H. Decuble).  România se vede şi din scenariile horror ale realităţii de fiecare zi, din ceea ce nu putem părăsi cu totul: „patria mea e ca o dulceaţă pe mâini/ cu toţii ne murdărim de ea/ dăm şi pe haine/ devine lipicioasă/ până la taine” (Mihail Gălăţanu), din locul în care apare moartea: „şi ieri a fost frig/ vecinului meu de bloc i-a murit nevasta în/ somn cu treningul cel vechi/ al lui bărba-su peste pijama, pe masa/ de ciment din dormitor/ fără să îşi pună cerşaf, fără nimic/ direct/ pe cuvertura de pat cu motive naţionale” (Anca Mizumschi), din contradicţiile eredităţii: „noi suntem de-ale casei/ munca tatei/ sau somnul lui bătrâncios ne obligă/ să părăsim casa asta numai în caz de mare nevoie/ dacă el ar fi avut un uter/ ar fi fost casa cu noi înăuntru în luna a opta când/ deja aproximezi viitorul apropiat” (Aida Hancer), din situaţiile de fapt ce nu mai pot fi tolerate: „oameni buni, treziţi-vă din somn! Nu-i mai lăsaţi să/ vă înşele în timp ce vă oferă un culcuş liniştit în care să visaţi la/ splendori fără vreo şansă a împlinirii. Politicieni tembeli perorând inepţii. Semianalfabeţi atinşi de nebunie; vedete cretine, sclipind emfatic pe un ecran de sticlă prăfuită; pe acelaşi  ecran unde vă strig şi eu acum: trebuie să fiţi revoltaţi, trebuie să fiţi subversivi, trebuie să dărâmaţi” (Iulia Militaru).

România se vede din revolta pură şi neînduplecată: „Nu, revolta nu a pierit. Mi-e la fel de silă de guşile/unsuroase de la prezidii. De cefe. De porcii care se/cred Dumnezeu. De primarii care-ţi dau un cârnat şi/o bere. De băieţii finuţi care s-au futut în cur cu/securitatea. De limbile puţind a căcat ale rezistenţilor/ prin cultură” (O. Nimigean). România e difuză şi îndepărtată, nenumită. Se înfiripă din gândurile ce transformă  amintirile în prezenţă: „viaţa e nouă când stai şi aştepţi, e nouă-nouă, cu adevărat,/ şi stai şi aştepţi, şi crezi că ţi se cuvine ceva,/ şi chiar, într-o zi viaţa e cum nu se poate mai nouă/ şi plină” (Cosmin Perţa). România e o succesiune de morţi efemere: „Mai întâi moartea lui Moş Crăciun./ Apoi, derulându-se cu viteza/ crescândă a unui carusel scăpat de/ sub control, prima zi de şcoală,/ tusea suspectă a bunicului, fotoliul gol din faţa televizorului,/ ochii unui câine strivit pe şosea,/ cacealmaua cu barza,/ buletinul de identitate,/ prezervativul,/ buletinul de vot” (Daniel-Silvian Petre), e ceea ce ni se refuză de la început până la sfărşit: „nu mai vreau să trăiesc deloc/ într-o ţară cu uşi dnd/ pentru mine şi toţi cei/ care şi-au pierdut C.I. într-o zi din martie” (Moni Stănilă).

Patria e un loc unde spiritualitatea este asumată ostentativ, ţipător: „vin dintr-o ţară în/ care crucile nu/ fac niciodată/ păianjeni/ la/ subţiori” (Robert Şerban). România e un discurs absurd despre caractere: „suntem/ toţi trişti suntem toţi glumeţi şi mereu alţii/ sunt de vină dar poţi să pleci oricând/ asta/ ne/ sparge/ de râs” (Răzvan Ţupa), e suma lucrurilor pierdute: „acolo toţi îşi trăiesc bucuria/ de a nu cunoaşte/ bucuria de a pierde” (Alexandru Vakulovski), e suma amănuntelor aparent nesemnificative: „am să duc/ aceste borcane/ goale/ în ţara/ din care/ le-am adus/ pline” (Mihail Vakulovski). România e flux al memoriei voluntare, ansamblul amintirilor prin intermediul cărora ne redefinim şi supravieţuim în prezent: „Dacă tata ar fi fost om al muncii în ultimii ani, ca mine,/ dacă în fiecare 10 şi 14 i-ar fi intrat, ca mie,/ banii pe card, ar fi trăit şi azi. Tu ai salariu, el e mort./ Uită-te-n oglindă după ce gândeşti asta şi judecă/ dacă ce vezi acolo înseamnă a supravieţui” (Radu Vancu). România este faptul cotidian mereu surprinzător, este un loc imprecis, un adăpost al convingerilor identitare în răspăr: „acolo eu fug acolo eu să mor aş vrea/ rezist mult timp/ cu inima în dinţi şi strângerile calde/ singurul meu muşchi/ neted de-atâta bătaie” (Miki Vieru), e un domiciliu forţat pentru instincte şi dureri: „sunt/ fără domiciliu/ stabil sunt/ fără nici un/ domiciliu/ doar o/ cutie de/ carton pe/ asfaltul/ amantă şi/ suflet/ pereche” (Gelu Vlaşin).

 

***

După o asemenea restituire fluvială a patriei din fragmente şi particule,  finalul acestui text nu poate fi altfel decât abrupt: Cartea asta pare un joc, nu-i aşa? Titlul, coperta, Eminescu al nostru şi formaţia Doors. Poezia noastră de acum plasată sub o etichetă suspectă, neverosimilă.  E posibil chiar aşa să fie. Dar, vorba poetului maghiar Szilágyi Domokos: „eu, ce e drept, mă joc, dar voi ştiţi ce-i în joc”.

 

Mihail VAKULOVSKI

 Tovarăşi de cameră

Student la Chişinău

(rockman, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011)

 Detalii, comenzi, pe site-ul Editurii Cartea Românească, aici

 

Era un rînd foarte mare la căminul unde primisem repartizarea, după o sută de drumuri la decanat – rectorat – birou social – administrator general – administrator cămin – rectorat – decanat ş.a.m.d., ştii tu. Un rînd din acela care-ţi aminteşte de cozile din copilărie, cînd stăteai între oameni şi nu puteai nici măcar să te mişti, ţineai strîns-strîns în mînuţa transpirată moneta de-o rublă şi… o scăpai… Toţi stăteau la coadă în picioare, se călcau pe picioare, se certau, se uitau unii la alţii speriaţi şi bănuitori, m-am dus să văd ce se întîmplă, m-am aşezat pe fotoliul din hol. În camera unde ducea rîndul era administratorul – Anci, la care fusesem, fiecare dintre noi, încă de cel puţin 3-4 ori, şi cu unu’ gras şi cu părul negru lucios şi lins. Era şi unu’ uscat, cu privire fixă şi cu barbă roşcată, care făcea parte, însă, din rînd, deşi părea din acelaşi film cu ţapul şi grasul. Cînd ăla cu barbă roşcată a ajuns la birou, Anci a strigat: „Mai sînt băieţi care stau în rînd la cămin?”

Mi-a dat un loc în în camera de lîngă WC, 50, etaj 3, cămin 7, strada General Malinovskii, acum Pan Halippa (pa!). O găsiţi la locul ei, în ţara mea totul e ca şi-n proverbul cu albia rîurilor din ţara ta. Roşcatul cu privire fixă, se uita la mine din hol, unde ieşise, examinîndu-mă ca pe-un viitor cal de curse, iar cînd am ieşit cu orderul semnat mi-a întins mîna: „Nicolae, poţi să-mi zici şi Colea, dacă tot va trebui să stăm în aceeaşi cameră un an de zile. Cel puţin”. Era, deci, viitorul meu coleg de cameră, Colea, căruia fizicianul cu care căutasem dimineaţa căminul şi cu care ne vom întîlni, ca într-o telenovelă, în cameră, în 50, îi va zice (între noi) badea Colea miliţionerul. Ironia sorţii e că, după ce-a terminat-o cu facultatea, Colea s-a făcut poliţist. Ei, Colea era o figură. Noi nu eram decît nişte papă-lapte pe lîngă el, aveam cîte 17 ani, Colea făcuse şi armata, era trecut prin viaţă, văzuse multe, trăise multe. Prea multe... Colea ne învăţa pe noi, ăştia mai mici, multe chestii utile. Pe mine m-a sfătuit cum să mă bărbieresc, să mă rad împotriva creşterii părului, dar n-am învăţat nimic din acest sfat util, pe Cristi l-a învăţat să se spele pe dinţi, adică să maseze şi gingiile, ceea ce e foarte important, asta am învăţat eu, nu însă şi Cristi, se pare, care poate că a învăţat să se bărbierească corect, să se radă, cum zicea el, pe Andro l-a învăţat, cu insistenţă, să-şi aşeze chiloţii lui de gagică pe sfoară, adică să şi-i întindă pe aţa-sfoară nu cu faţa la vedere, ci cu fundul, să nu se vadă acele goluri jenante, uite un sfat util, care mi-a plăcut şi mie, un anti-chiloţi feteşti pe faţă, eu am purtat dintotdeauna boxeri, „colhoznici”, ceea ce-ţi doresc şi ţie, dacă nu eşti gagică. Nu ştiu de ce mi-a venit în minte sintagma „vacă de muls pentru fiecare”…

Cînd intra în cameră, după ce bătea tare în uşa pe care în secunda următoare o izbea de perete, Colea se oprea, la cîţiva centimetri, se uita – doar cu ochii săi ficşi de rechin – la fiecare cetăţean care se nimerea să fie în cameră, venea spre tine, cu paşi de robot, un fel de dans ritualic de break, şi-ţi întindea mîna, care venea spre tine ca un şarpe, apoi, cînd o strîngeai, devenea peşte. În acest moment Colea se întorcea brusc spre masa din mijlocul camerei pe care sărea dintr-o mişcare şi se concentra încordîndu-se în aşa hal încît te mirai că nu scapă băşini. Nu (n)i s-a întîmplat niciodată. Colea nu se băşeşte, fiindcă tovarăşul Colea era comunist convins şi-şi păstra carnetul de partid în sertarul de la noptiera în care totul era ca în mintea lui Vladimir Ilici, totul era brici, aranjat la milimetru. O dată, cînd nu era acasă, Radu, un coleg de la rusă, dar naţionalist, ce puii mei, a ales să-şi lege viitorul lui de limba rusă, dar umbla cu albastrugalbenroşu în piept, se scremea să nu mai folosească rusisme, s-a uitat la carnetul de comunist al lui Colea şi, cînd a venit acasă, Colea a luat o mină de tovarăşul generalissimus Iosif Vissarionovici Stalin şi a zis: „Cine a umblat în noptiera mea?” Radu a făcut pe el, că nu se aştepta la aşa ceva, n-aveai cum să observi asta! Vizavi de noi locuia, printre altele, şi o colegă de grupă cu Cristi, una Albu, care nu bătea niciodată la uşă. Minionă, ţîţoasă şi blondă, venea de cîteva zeci de ori pe zi – dacî n-avem mai multî pîni, dacî n-avem mai multî sari, dacî nu-i putem repara scaunul-masa-faţa-imaginea, dacî ne-am făcut temili la foneticî-francezî-gramaticî istoricî-lexicolojii, dacî n-avem cartea şieia sau aşeia, dacî ne-am făcut la literaturî, dacî ne-am făcut la teoria literaturii, dacî am fost la filmu’ cari merji amuia la kinoteatru’ „40 let VLKSM” şî dacî ne-a plăcut şî dacî nu merji şinivai şî cu „dînsa”, dacî poati sî ni punî o întrebari mai personalî, dacî ni supărăm, dacî... Pînă cînd o dată, cînd a năvălit, ca de obicei, fără să bată la uşă, Colea – ţup pe masă şi şi-a dat chiloţii în jos. Iaca curu, blea, suka. Curu’ lu’ badea Colea miliţioneru’. Fute-i un nas între bucile musculoase şi bucură-te de viaţă, blondino! Altă dată Colea a venit acasă furios şi disperat, că de ce nu i-am spus că favoritul din dreapta e un pic mai lung decît cel din stînga! Vai-vai-vai, ce tragedie… Apoi, după ce s-a mutat la o grădiniţă unde era şi paznic, Colea s-a căsătorit cu o rusoaică pe care o agăţase noul său coleg de cameră. Asta mi-a povestit Colea. Mult mai tîrziu. Oricum, toţi o terminăm nasol, unii şi mai naşpa, să nu arătăm cu degetul.

 În cameră deja era Serj fizi, stătea întins într-un pat de la perete şi se uita în tavan şi se gruzea. S-a bucurat c-am nimerit în aceeaşi cameră, a zis: „Băieţi, eu stau temporar aici, în căminu’ vostru, că sînt de la altă facultate şi am să mă mut în alt cămin”.

Temporar, adică pînă a terminat facultatea, apoi, într-adevăr, a mai stat doar vreo 2-3 ani, după care am plecat în alt oraş, în altă ţară, aşa că nu mai ştiu dacă s-a mai mutat fizi sau nu „în alt cămin”. Cred că da, totuşi, oricum, taică-său întotdeauna îl avertiza ca nu cumva să se însoare cu vreo din asta… de la Filologie: „Nu vezi ce zoimănoase şi leneşe sînt? Vezi ce gunoaie-s pe coridoarele astea? Aşa va fi şi la tine-n casă dacă-ţi vei lua o filoloagă, Doamne fereşte”. S-a uitat mult în tavan, din 9 luni s-o fi uitat vreo 4 în tavan, restul timpului bînd cafea, la uşă, şi fumînd. Era virgin sau zicea că e, zicea că nu e bine să te fuţi, că transpiri. Se mira cît de tare pot să le crească – femeilor – ţîţele – „Cum le-o fi crescînd aşa tare ţîţele? Nu înţeleg!” Se mira mai ales după ce trecea pe la el Adria, vecina care, cînd devenise asistentă, fu sensibilizată de un student de-al ei, prieten şi coleg de facultate cu Sachi, frate-meu, acum mare ziarist, şi şi-au tras-o chiar în aulă, că era măritată şi n-avea timp de cafele, filme şi alte căcaturi. Fizi citea Bulgakov (aşa şi nu mi-a mai dat înapoi volumul 5. Şi nici Lucrurile de Perec). Cu fizi m-am înţeles ca şi cu Colea, dar ne simpatizam (ca şi cu Colea). În alt an, cînd nu mai locuiam în aceeaşi cameră, după ce se îmbătaseră toţi invitaţii lui – nu-i vorbă, şi cei de la mine erau cu toţii KO – Cristi, prietenul nostru, adormise în camera vecină, parcă şi vomitase pe acolo, da’ nu-i bai, s-a mutat în alt pat, doar că venise pentru el o gagică foarte mişto, actriţă la Teatrul Naţional care jucase şi-n Hamlet şi care, îţi dai seama, a rămas cam tristă. Tipa care era cu mine, una de la istorie, cu care ne-o puneam numai la ea, nu ştiu cum, dar nici atunci nu se întîmplase altfel, adormise îmbrăcată, iar cînd m-am trezit, a doua zi, bora pe fereastră, taman în faţa căminului, asta am văzut cînd m-am trezit, de la zgomotele produse de acţiune, probabil: picioarele şi fundul ei – restul era în partea cealaltă – deci, venise fizi la mine că nu mai avea cu cine să bea. Şi era Anul Nou, nu se putea să te culci chiar aşa, ca fraieru’. La un moment dat (deja se îngemăna de zi) am convenit că e timpul să ajungem şi noi, totuşi, prin paturile cui ne are, doar că a trebuit să-l car pe Serîi în cîrcă, n-am avut mult de lucru, stătea vizavi, cu Viorica, am o fotografie cu ea, habar n-am cum ajunsese – în fotografie – la mine în braţe, nici nu ştiu cine ne-a făcut-o, ştiu că e la un chef, la ziua de naştere a Alinei Aha, şi mă ţine de gît, cocoţată la mine în braţe; am bătut la uşă, aşa, cu el în spate, că oricum l-aş fi rezemat – se rostogolea pe jos, şi avea peste o sută de kile, vreun metru şi nouăzeci şi ceva…, nu deschidea nimeni, aşa că am apăsat pe clanţă, am deschis uşa, i-am dat drumu’ amicului meu în partea cealaltă, i-am tras una peste picioare să pot închide uşa şi m-am cărat şi pe mine peste drum. Serîi avea un căţeluş căruia-i dădea drumu’ prin cămin şi-i zicea: „Hai, băi Cuţu’, găseşte-mi şi mie o fufă. Asta-ţi place?” Cînd stăteam deja în camera 3, într-o noapte, pe la 3-4, mi-a bătut în geam, să merg să beau cu el şi cu Nanu, că doar nu pot să se beţivănească în doi, ca alcoolicii. Pînă la urmă au mai tras la masă un scaun, pe care au pus fotografia lui Cantzon şi, deci, au băut în trei.

 Nanu e un personaj care a participat la multe aventuri de-ale lui Serîi. Aşa că nu toate se pierdeau pur şi simplu – destule rămîneau în folclorul studenţesc. O întîmplare poate să fie minunată sau... îngrozitoare, frumoasă sau stînjenitoare, naşpa sau mişto, însă – oricum ar fi – dacă nu este povestită, dacă nu este scrisă – se uită, e ca şi cum n-a fost, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat. Într-adevăr, călătoriile, acţiunile „scurtează” viaţa, o împing tot mai aproape de ultima lumînare, însă lecturile despre ele o fac, practic, fără sfîrşit, fără vize, fără graniţe, fără limite, fără vîrstă. Dacă nu s-ar povesti – n-ar fi. La „Ig Iorc” Serîi a cumpărat aceeaşi ciocolată de cinsprezece ori, nu că n-ar mai fi cumpărat-o încă o dată, dar i se făcuse milă vînzătoarei, că Nanu, pre numele lui din pasport Viorel – ca şi Viorel Moldovan, Viorel Păunescu, Viorel ursaru, Viorel Ciobanu, Viorel Ciama şi, evident, Viorel Dinca – Nanu era ocupat cu altceva – număra de cîte ori poa’ să cumpere fraieru de cumătru’so aceeaşi ciocolată.