O fo

Kikinda Short, paradisul prozei scurte (vera nclsc)

STING, Symphonicity (m.vklvsk)

Harry TAVITIAN (liviu antns)

Versu-n stroi… pe hectare de hârtie (v. sprncn)

ALTERNOSFERA răscoleşte wamintirile... (m.vklvsk)

Artmania 2011

Vitalie Sprînceană

Versu-n stroi… pe hectare de hârtie

Văzui ieri un spectacol. Fain. Di la ntunerik la luninî. Așa e numele ales de Andrei Sochircă, actorul ce a interpretat/declamat/cântat excelent poezii din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. Leonid Corneanu, Nestor Cabac, Dumitru Milev, Culai Neniu, Alexandru Caftanachi, Toader Mălai. Astea-s câteva dintre numele poeților ale căror versuri au fost recitate. Ar mai fi și alții, cărora le-am scăpat numele. Să mă ierte.

Am râs. Că era de râs: anumite întorsături lingvistice care păreau imposibile, un anume festivism al versurilor, mult optimism, o lume vie, în care vorbea și soarele, și ciocanul și oțelul.

Apoi a venit și o tristețe. Întâi de la o voce impersonală ce răsuna imperceptibil și cu cadență în fiecare poezie – o voce care părea să citească o condică de totaluri a unui agronom: am făcut asta, am făcut asta, vom face altele…Prea puțină poezie în contabilitatea pusă în versuri… Apoi o impresie de înfundare. Rigiditate. Așa-s poeziile alea: fixe, după calapod. Previzibile – ajungi să ghicești rimele, comparațiile, metaforele, de fapt întreaga poezie după primele 2-3 versuri…Marea tristețe a venit la urmă. Când am aflat că poeții cu pricina au fost împușcați. Sub Stalin. Pentru naționalism, devieri și alte invenții. Mai trist decât alte tristeți e această tristețe în ”mijloc de nuntă”.

Între altele tot mai cred că unele versuri chiar aveau niște poezie: ceva metafore destul de reușite, încercări de a merge dincolo de comparații, rime năstrușnice. (Cu un fel de răutate aș putea chiar adăuga că unii dintre acești poeți ar avea mai mult must poetic decât alții pe care istoria corectă a literaturii române i-a reținut oficial. O metaforă precum ”versul în stroi”, dintr-o poezie despre tipografie face mult.)

p.s. un mare bravo pentru Andrei Sochircă. Care a transpirat pentru public. Care a făcut un spectacol viu, cu publicul pe post de participant.

Mihail VAKULOVSKI

ALTERNOSFERA răscoleşte wamintirile...

 În ultima vreme formaţiile muzicale din Basarabia au mare succes în România, întîmplîndu-se ceea ce a însemnat în anii 90 fenomenul basarabean în literatură, cînd românii din partea asta a Prutului descopereau că literatura română din cealaltă parte a pîrîului nu înseamnă chiar ceea ce ştiau ei pînă atunci: o literatură patriotică şi patriotardă, proză păşunistă şi versuri patetice cu rimă încrucişată şi – mai ales – îmbrăţişată... E vorba de desantul tinerilor scriitori, de la Dumitru Crudu şi Iulian Fruntaşu la Ştefan Baştovoi, fraţii Vakulovski, Nicoleta Esinencu, Iulian Ciocan, Vasile Ernu, Mitoş Micleuşanu, dar şi „optzeciştii” Emilian Galaicu-Păun, Constantin Cheianu, Nicolae Popa, contrafortiştii şi mai vîrstnicii Nicolae Esinencu, Andrei Burac, Aureliu Busuioc, Vasile Vasilache, Vladimir Beşleagă..., care au însemnat o transfuzie de sînge proaspăt pentru literatura română. Ceva asemănător se întîmplă acum în muzică. Formaţii tinere ca Zdob şi Zdub, Gândul Mâţei, Alternosfera, Millenium, Snails, Pavel şi Cleopatra Stratan, Natalia Barbu, Alexandrina, ExNN ş.a. au adus un suflu nou şi original...

 ALTERNOSFERA e o super formaţie de rock alternativ care la prima vedere pare destul de underground, inclusiv în Basarabia, dar e o formaţie extrem de profesionistă, comparabilă cumva cu Celelalte Cuvinte, care – la fel – au concerte rare, dar foarte frumoase şi deosebit de aşteptate, în nici un caz nu participă la manifestaţii politice şi nici pe la emisiunile de divertisment n-o să-i prea vezi. Oamenii au o pasiune foarte puternică – muzica, aşa că trăiesc pentru acest hobby-profesie: compun piese, imprimă albume şi susţin concerte, în rest – nu prea e treaba noastră ce fac. La Celelalte Cuvinte a mers şi nu văd de ce nu va fi la fel şi în cazul Alternosfera, care acum se află într-un turneu de lansare a noului album, „Virgula”. Eu i-am prins la Braşov, la concertul din Rockstadt de pe 13 mai. Pînă acum îi văzusem doar la marile festivaluri, ţin minte că la Stufstock publicul cînta cu ei piesă cu piesă, vers cu vers, era ceva extraordinar, dar nu-i văzusem încă niciodată într-un concert de club. Şi acum am fost surprins – şi de public, şi de spectacolul lor. Fanii braşoveni le-au făcut o primire de vis, au umplut clubul la maximum, le ştiau piesele, le cîntau împreună cu ei, simţindu-se la fel de bine ca la un concert Luna Amară, formaţia care adună cel mai mult public la Braşov. Cred că Alternosfera a ajuns la maturitate deplină, sînt în vîrful carierei din pdv al evoluţiei muzicale, e o formaţie care poate susţine un super concert, care să placă – oriunde şi oricînd. Au cîntat si piese noi, de pe „Virgula”, albumul pe care-l lansează în acest turneu („Muta”, „Drumuri vecine”, „Două Eve”), dar si hituri cunoscute de toata lumea, cum sînt piesele „Wamintirile”, „Drumuri de noroi”, „Ploile nu vin”, „Ne uneşte, ne desparte”, „Aruncă-mi”, „Vreau să-mi dai”, „Visători cu plumb în ochi”, „Avion”, „Oriental Monk”, „511” ş.a. ... Piesele au fost foarte fericit intercalate, încît sala a fost mereu concentrată pe tot parcursul concertului. Alternosfera te atrage printr-un stil inconfundabil datorită liniei date de pianul clasic, care apare în fiecare piesă, dar şi prin vocea lui Marcel Bostan şi versurile moderne şi moderniste, de obicei existenţiale şi simbolice. Un concert foarte, foarte fain, o formaţie extraordinară – ALTERNOSFERA!

Liviu ANTONESEI

Harry, vocea sa, pianul său

Joi seara, în sala de concerte a TVR Iaşi, am avut norocul să asist la uluitorul recital al lui Harry Tavitian. Harry este un muzician care mi-a plăcut dintotdeauna, mai precis de la primul concert pe care l-a dat la Iaşi, cu grupul Creativ, în 1981 sau 1982, în cadrul unei ediţii a Festivalului Artei şi Creaţiei Studenţeşti, organizată în urbea mea. De atunci, a mai cîntat de cîteva ori la Iaşi, dar nefiind în localitate, am ratat concertele cu pricina. În schimb, i-am ascultat şi reascultat discurile, l-am urmărit la TV, cînd a fost difuzat, m-am mai plimbat şi pe site-ul său sau pe youtube. N-aş putea spune exact de ce-l socotesc pe Harry unul dintre cei mai mari jazzmani ai momentului – şi nu mă refer doar la relativ săracul, dar de calitate!, spaţiu cultural-muzical de la noi – pentru că succesele sale internaţionale sînt notabile şi a cîntat mai peste tot în Europa şi dincolo de Ocean. Poate din pricina formulei sale muzicale, care reuşeşte să pună laolaltă tradiţia clasică a jazz-ului, jazz-ul contemporan şi felurite etno-muzici, de la folclorul armenesc la cel balcanic sau românesc? Poate din cauza calităţilor sale interpretative solo şi în diverse combinaţii instrumentale? Nu, chiar nu ştiu, ştiu doar că joi seara am stat mai bine de două ore sub vraja muzicii sale, a pianului său parcă vrăjit şi a vocii sale de o versatilitate parcă nesfîrşită. Dacă închideai ochii la un blues, unul de închisoare sau unul din Deltă – nu a Dunării, de bună seamă! –, aveai senzaţia că în faţa ta se află un negru abia scăpat de pe plantaţie. Dacă făceai acelaşi lucru în vreme ce cînta un dans din Caucazul neamului său, credeai că este vorba despre o solistă alto.  Şi am făcut aceste probe, această experienţă, nu vorbesc ipotetic.

Pe afiş, scria că Harry se va produce cu teme armeneşti din jazz. Dar înseamnă să nu-l cunoşti deloc pe muzician ca să crezi că şi-ar putea impune asemenea limitări în cuprinsul unui concert! Aşa că a interpretat teme din jazz-ul clasic, compoziţii proprii, blues-uri, cîntece inspirate din folclorul armenesc de bună seamă, dar şi din cel balcanic sau românesc. Şi, într-o asemenea combinaţie de sonorităţi, nici nu s-a limitat la virtuozitatea sa pianistică incredibilă şi la vocea sa, de fapt vocile sale ar fi mai exact!, ci ne-a demonstrat ce înseamnă o muzică de mare calitate şi cînd încearcă timbrul altor instrumente, de la muzicuţa blues-ului la cele aparţinînd tradiţiei muzicale armeneşti. Sigur că mi-a plăcut întreg recitalul, iar dacă am rămas cu o slăbiciune pentru suita de dansuri transilvănene, culese de Bela Bartok, e şi din motive extramuzicale. E ceva fermecător şi cumva dincolo de muzică să asculţi nişte vechi cîntece româneşti, culese de un ungur acum vreo sută şi mai bine de ani, în interpretarea unui armean bîntuit, dar bîntuit bine!, de geniu muzical.

Şi mai este ceva care mi-a plăcut foarte mult şi care este de dincoace ori de dincolo de muzică – publicul. Nu mă refer numai la calitatea acestuia, la reactivitatea perfectă la muzica audiată, ci şi la vîrstă. Privind în jur, poate că nu simţeam chiar complexe de „om bătrîn”, dar nici mult nu mai aveam! Eu, profesorul Alexandru Cărăuşu, căruia îi datorez iniţierea mea în jazz, provocată de audiţiile pe care le organiza, pe cînd eram student, în amfiteatrul de la Matematică, Florin Cîntic, Emil Răducanu, un alt eminent animator al jazz-ului aici, în Iaşi, ca şi ceilalţi din generaţia mea, cam ridicam media de vîrstă a publicului! Este reconfortant însă să constaţi că jazz-ul nu are doar un trecut şi un prezent la noi, ci într-un fel, şi un viitor asigurat de un public tînăr şi de calitate. Cred că filiala ieşeană a Uniunii Armenilor din România, TVR Iaşi şi Alex Vasiliu, ca prezentator, merită toate laudele şi mulţumirile noastre pentru această atît de reuşită întîlnire muzicală cu Harry Tavitian.