CinemaTiuk!

Biutiful, un film dedicat taţilor (m. vklvsk)

Periferic (m.vklvsk)

Mănuşi roşii (m. vklvsk)

Portretul luptătorului la tinereţe (alina muşătoiu)

Aurora (m. vklvsk)

Alina MUŞATOIU

Portretul luptătorului la tinerețe

La Revoluţie aveam şase ani. Din precauţie, părinţii mei n-au vorbit niciodată despre Ceauşescu în prezenţa mea, aşa că atunci nu am priceput de ce a fost omorât. Mai târziu am realizat însă că perioada comunistă era o etapă atât de importantă, încât până şi o biată discuţie în contradictoriu asupra ei putea să strice prietenii vechi, relaţii.

Am simţit apoi nevoia să aflu mai multe, să înțeleg de unde a venit toată suferinţa aceea care i-a făcut pe oamenii din decembrie ’89 să nu le mai pese că vor fi împuşcaţi sau călcaţi de tancuri. Citind, auzind tot felul de poveşti, aveam mereu senzaţia că aflu despre un Rău fascinant, o forţă suficient de puternică încât să te poată transforma din om, în neom. Atât de simplu. Deveneai altceva. Nu altcineva, pentru că referindu-te la o persoană, trebuie automat să te referi la o conştiinţă. Şi nu era cazul Oamenilor Noi.

Cu toate astea, tot nu înţeleg cum de comunismul e, mai nou, un soi de banc. Nu înţeleg cum de Ceauşescu e perceput de către adolescenţi nu ca un dictator, ci ca “un tip mic şi grăsuţ, care nu arată prea bine” (citat din trailerul realizat de Marian Crişan pentru filmul “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”). Înțeleg că a merge mai departe şi a-i întreba pe cei născuţi după ’89 despre Gheorghiu-Dej, Ana Pauker sau Bodnarenko sunt nişte glume bune. Mi se pare cu atât mai greu de înţeles, cu cât foamea, crimele, lagărele, bătăile, abuzurile, lipsa posibilităţii de informare şi de exprimare, toate lucrurile astea s-au întâmplat acum câteva zeci de ani, nu sute, nu mii. Sunt aici, după colţ, uşor prăfuite şi, din păcate, poate agasante pentru cei născuţi după ’89.

Din cauza asta, m-am bucurat mult când am aflat de “Portretul luptătorului la tinereţe”. E povestea mai puţin cunoscută a Grupului Carpatin Făgărăşan, grupare de rezistenţă anticomunistă condusă de Ion Gavrilă Ogoranu şi alcătuită mai ales din studenţi. Tinerii (sau “bandiţii”, cum îi numeau organele Securităţii) s-au împotrivit comunismului timp de aproape 10 ani, ascunşi în munţi. De-a lungul timpului, după ce toţi membrii au fost omorâţi sau capturaţi, Ogoranu a continuat să se ascundă de Securitate timp de aproape 30 de ani.

S-au spus multe despre film: că durează mult peste limita răbdării (2,5 ore), că actorii nu sunt convingători (merită însă lăudaţi Ion Constantin şi Mihai Bendeac, în roluri secundare, pentru portretizarea extrem de convingătoare a membrilor Securităţii), că acţiunea nu e coerentă (regizorul Constantin Popescu a avut, într-adevăr, bătăi de cap cu sintetizarea documentelor de arhivă dintre 1945 şi 1965 pe care le-a studiat pentru acest film). Dacă mă întrebi însă pe mine, filmul merită văzut din mai multe motive:

• în primul rând, pentru a învăţa despre existenţa acestui grup anticomunist, hăituit în permanenţă de Securitate (se spune că în perioada 1947-1960, cât au existat aceste grupuri de rezistenţă, Securitatea şi-a mobilizat cele mai numeroase şi bine pregătite forţe). Nu mai puţin important a fost faptul că au rezistat foarte mult timp foamei, setei, frigului şi dorului de familie, grupul lui Ogoranu trăind în munţi 7 ani;
• apoi, pentru prezentarea brutală, dar sinceră, a metodelor “de convingere” securiste (simţi direct în carne scena smulgerii dinţilor şi unghiilor unui partizan care nu voia să ofere informaţii despre grup. La fel, scena în care mama altui partizan, abia împuşcat în faţa ei, îşi strigă fiul mort cu “Puiul mamii!”, strigăt urmat doar de zgomotul din ce în ce mai îndepărtat al cizmelor securiştilor, e zguduitoare);
• nu în ultimul rând, oricât de patetic ar suna, pentru faptul că aminteşte de nişte concepte uitate: onoare, loialitate şi tărie de înger, acel înger care te ajută să faci uneori lucruri dure, de care nu te credeai în stare, dar al căror scop e pur şi corect. (De aici şi citatul lui Rainer Maria Rilke, care deschide filmul: “Orice înger e înfricoşător”);
• adaug, la final, peisajele incredibile – munţii, luncile, pajiştile, pădurile, lacurile, lanurile de grâu cu maci care reuşesc, toate, să te mai îmblânzească după atâta sânge scurs şi după toată teama care, de-a lungul filmului, se instalează încet-încet şi în tine: „Oare cine o să-i mai trădeze de data asta? Cum o să moară următorul?”.

Poate nu e un film realizat perfect, dar e musai de văzut pentru subiectul pe care îl tratează (dacă nu mă înşel, e chiar primul film românesc făcut pe tema rezistenţei anti-comuniste). În plus, „Portretul luptătorului la tinereţe” e doar prima parte din trilogia „Aproape linişte”, următoarele doua filme prezentând povestea Elisabetei Rizea, o altă luptătoare împotriva comunismului, respectiv a fraţilor Arnăuţoiu şi a grupului de partizani „Haiducii Muscelului”.

Mihail Vakulovski

Aurora

„Moartea domnului Lăzărescu” de Cristi Puiu e un film foarte important pentru cinematografia românească de după Sergiu Nicolaescu, aşa că toată lumea a aşteptat cu interes următorul proiect al regizorului. „Aurora”, noul film al lui Cristi Puiu, în care regizorul joacă rolul principal, e un (foarte) lung-metraj de trei ore, un film care a cam decepționat pe toată lumea, considerat de mulţi critici „cea mai mare dezamăgire a noului val al cinematografiei româneşti”. Viorel, personajul pe care-l joacă Cristi Puiu, săvîrşeşte chestii aparent alogice pe tot parcursul filmului, într-un ritm lent, cotidian, fără sclipiri, fără faze faine, fără dialoguri interesante şi chiar fără prea multe cuvinte, ca-n proza lui Peter Handke, unde cineva bate la uşă, iar cînd te duci să deschizi nu e, de fapt, nimeni. Omul pur şi simplu trăieşte, plat şi firesc, apoi la fel de misterios pentru publicul din faţa ecranelor omoară patru oameni, aşa, ca şi cum ar mînca nişte nuci, parcă fără ură, fără prea multe sentimente, ca lunetistul lui Vladimir Sorokin, care omoară pentru că acesta e serviciul lui, liniştit şi împăcat cu sine, apoi se duce să-şi cumpere ceva de mîncare. Doar în final, cînd criminalul pedant şi abstracţionist se duce la o secţie de poliţie să se predea, putem dezlega toate iţele naraţiunii şi reface puzzle-ul lui Cristi Puiu. Cristi Puiu spune într-un interviu pentru revista web rusească OpenSpace că filmul trebuie văzut de mai multe ori, pentru că filmul lui cere să te întorci la el, dar cine se poate uita a doua oară la un film de trei ore, pe care abia a rezistat să-l vizioneze o dată (şi asta făcînd şi alte chestii – să nu-mi spuneţi c-aţi stat în faţa televizorului aceste trei ore fără să mai faceţi şi altceva!)? În acelaşi interviu regizorul spune o chestie foarte adevărată, care explică cu exactitate personajul principal: „E îngrozitor de complicat s-o ascundem pe maimuţa din noi. De multe ori oamenii se poartă ca nişte animale”. Personajul principal din Aurora e greu de înţeles şi pentru că acţiunile sale nu pot fi explicate, pentru că el… e mult mai aproape de animale decît de oameni, omoară mult prea inexplicabil pentru noi. Un film experimental, tehnic, bazat pe-o idee, totul putînd fi explicat doar post-factum, acţiunile anterioare fiind explicate doar de acţiuni care au loc după aceea. O dramă existenţială ciudată, în care nu poţi să susţii sau să simpatizezi personajul negativ, cum se mai întîmplă în cazul altor filme, un film care e, totuşi, prea lung şi prea plictisitor, chiar dacă regizorul Cristi Puiu a gîndit totul la milimetru, iar actorul Cristi Puiu îşi joacă foarte bine rolul.

“Aurora” (România-Elveţia-Franţa, 2010)

Regia: Cristi Puiu

Cu: Cristi Puiu, Clara Vodă, Luminiţa Gheorghiu, Catrinel Dumitrescu, Valentin Popescu, Valeria Seciu, Ileana Puiu, Gelu Colceag

Mihail VAKULOVSKI

Mănuşi roşii

„Mănuşi roşii” este un film regizat de Radu Gabrea, care a adaptat scenariul după un roman de mare succes de Eginald Schlattner, un sas născut la Făgăraş care are o biografie foarte asemănătoare cu cea a personajului principal din „Mănuşile roşii”. Filmul are un subiect istoric: şirul arestărilor masive făcute abuziv de Securitatea română imediat după înăbuşirea revoluţiei din Ungaria (1956). Felix Goldschmidt (interpretat de Alexandru Mihăescu), un student sas braşovean care conducea un cerc literar la Cluj, a fost arestat în iarna lui 1957 de Securitatea din Braşov. După 2 ani de anchete foarte dure, în care s-a folosit intens în special tortură psihică, Felix a devenit martor al acuzării în procesul împotriva prietenilor săi, studenţi şi scriitori saşi. Subiectul este istoric, pentru că fenomenul a existat, este real şi chiar şi personajul a trecut prin cele povestite în carte şi film, mai trăind încă undeva în Transilvania, cum aflăm la sfîrşitul filmului. „Mănuşi roşii este un film despre tortura psihică. S-au făcut câteva filme despre suferinţele oamenilor în închisoare, s-a scris în orice caz mult. „Închisorile mele”, cartea lui Ioanid, este numai una din cărţile de referinţă. S-au folosit toate formele de tortură pentru a distruge şi ultima fărâmă de rezistenţă a individului prins în cleştele uriaşei maşini represive a închisorilor comuniste. Filmul, însă, în afară de «documentarele» televiziunii, despre «memorialul durerii», nu a coborât până acum niciodată în adâncurile relaţiei dintre anchetat şi anchetator, cu toate surprinzătoarele ei meandre. Niciodată, după ştiinţa mea, n-a existat o cronică aproape exactă, minuţioasă, detailată până la penibil, a modului în care, pe modelul unei exorcizări, pe modelul psihologic al inchiziţiei catolice, de tristă amintire, regimul comunist şi aparatul lui represiv au reuşit să construiască mii de cazuri «penale», care i-au ajutat să realizeze în mod «legal», distrugerea unei părţi a societăţii româneşti, aici, a unor membri ai comunităţii săseşti”, spune – atît de exact – regizorul filmului. Într-adevăr, ceea ce impresionează profund în „Mănuşi roşii” sînt relaţiile din închisoare: dintre anchetat şi anchetator, dar şi dintre deţinuţi (Andi Vasluianu şi Marcel Iureş îşi joacă impecabil rolurile!). Absurditatea şi cruzimea cu care se purtau oamenii legii din acea perioadă, dar şi ce poate să păţească un om aşa, pur şi simplu, fără nici o vină, cît de radical se pot schimba ideile şi idealurile sub influenţa torturii, toate astea te copleşesc şi te pun serios pe gînduri, mai ales că tema colaborării cu securitatea a revenit în prim plan în ultima perioadă. Un film serios, care merită văzut şi discutat.

„Mănuşi roşii” (2010), dramă

Regia: Radu Gabrea

Scenariu: Radu Gabrea, Gabriel Sîrbu, Wolfgang J. Ruf, Bogdan Huşanu,

după romanul „Mănuşile roşii” de Eginald Schlattner

Cu: Alexandru Mihăescu, Andi Vasluianu, Marcel Iureş, Udo Schenk,

Mircea Rusu, Dan Aştilean, Ion Grosu, Victoria Cociaş,

David Zimmerschied, Ioana Iacob, Sorin Cociş, Alexandra Pirici