(nu) mai citiţi!

„Corpul T”, Braşov, nr. 1

Salutăm apariţia revistei facultăţii de Litere de la Universitatea Transilvania din Braşov, care se numeşte ca şi corpul unde învaţă filologii – „Corpul T”. O revistă care ne aminteşte de „Erată”, revista studenţească de la aceeaşi facultate făcută de studenţii braşoveni din anii 90, care cred că a fost cea mai vie revistă studenţească din toate timpurile. Primul nr. al revistei „Corpul T” poate fi citit pe site, aici: http://www.corpult.ro/ E şi un interviu cu Adrian Lăcătuş, o cronică la „Postoi paravoz” de Moni Stănilă, scrisă de Ramona Hărşan, o cronică a Mihaelei Alecu despre „Bătrînul” lui Cosmin Perţa, texte de Dan Ţăranu şi Adriana Bărbat etc.

P.S.: „Între timp” a apărut şi nr. 2 al revistei, pe care-l găsiţi la aceeaşi adresă („Cartea în dezbatere” e „Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Poezia)” de Mihail Vakulovski, despre care puteţi citi trei cronici şi o recenziuţă). Lectură plăcută şi utilă!

„Timpul”, Chişinău

De cînd lucrează Dumitru Crudu la „Timpul”, vă recomandăm s-o căutaţi vinerea pe net, la www.timpul.md, veţi găsi mereu texte interesante, şi de prezentare, şi analize, şi polemici, în fiecare număr am descoperit cîte ceva fain.

„Steaua”, nr. 5/2011, Cluj

În ospeţie la „Steaua” Ruxandrei Cesereanu: fraţii Vakulovski (interviu comun + cîte o proză). Despre mitul personal al lui Ernesto Sabato scrie Corin Braga („arhi-tema prozei sale este orbirea”, „Omul Luminilor, care cultivă Raţiunea suverană, este dublat de omul romantic, vrăjit inexorabil de sufletul nocturn”). Site: http://www.revisteaua.ro/

„Astra”, Braşov

Ultimele două numere ale revistei braşovene „Astra” au o faţă nouă, mult mai frumoasă şi mai arătoasă decît pînă acum. Revista cuprinde două publicaţii, una – istorică şi una culturală, subintitulată „Literatură, arte şi idei”. Partea istorică a revistei e o adevărată antologie, iar în suplimentul literar găseşti multe texte de citit, articole semnate de profesori de la Universitatea Transilvania, studenţi, scriitori braşoveni şi nu numai, traduceri, cronici literare şi teatrale, recenzii, poezii, proză, interviu...

„Echinox”

Cel mai recent număr „Echinox” e, de fapt, o antologie. Se numeşte “Echinox 2010 – literatură română contemporană” şi cuprinde între cele două coperte foarte multe texte scrise de 52 de scriitori români contemporani (majoritatea tineri şi foarte tineri), texte proaspete, pentru toate gusturile. Un număr de colecţie pe care ar cam trebui să-l avem în bibliotecile personale (preţ: 3 lei). Site: http://revistaechinox.ro/

Anca Giura

 Asceza şi arta discreţiei

 Într-un interviu - dat lui Ovidiu Şimonca -, întrebată cu tact dacă nu simte nevoia să-şi ,,promoveze” cărţile, mai precis: ,,Nu-ţi place să contribui la marketingul propriilor cărţi?”, Marta Petreu îşi proclamă o dată în plus discreţia. Pot băga mâna în foc că este aşa, mărturisind o experienţă de-a mea, personală. Astfel, pe când eram studentă la Cluj, nu i-am văzut odată la faţă nici pe Adrian Marino, nici pe Marta Petreu. Eram sigură că dânşii sunt hieratici, astfel că, dacă i-aş fi zărit sau atins, aş fi fost învăluită ca de o adiere din altă lume în sentimentul unei întâlniri cu nişte fiinţe din altă galaxie. Revenind la prezentarea de sine a autoarei din interviul amintit, Marta Petreu esenţializează coordonatele scriitorului de succes: ,,Eu ştiu că în cultura română autorul admirabil este acela care scrie puţin, care are o operă de mică dimensiune, ce poate fi citită într-o noapte. (Iar autorul perfect – acela care nu scrie, ci… vorbeşte…) Eu scriu mult. Mi-am dorit să fiu scriitor. La fel ca mulţi alţi scriitori români, sînt un ţăran ajuns la oraş, care a devenit un intelectual. Sînt, fără să vreau, aşa ceva nu poate fi programat, decadenţa unei stirpe ţărăneşti, faza estetică a unui neam de ţărani”.

 Despre descendenţa şi decadenţa ,,crăiască” a Martei Petreu aflăm enorm din autoreferenţialul şi esenţialul roman ,,Acasă, pe Câmpia Armaghedonului”. Incontestabil, numai pe trăite poţi livra lumii o asemenea experienţă de vivisecţie ca aceea din romanul amintit. Un roman românesc care răstoarnă şi redefineşte regulile eposului monografic, o călătorie în lumea morţilor după o impecabilă hartă psihanalitică. S-a vorbit încă de la apariţie, acum câteva luni, despre filiaţia cu proza ,,clasică” transilvăneană. Trimiţând pe alocuri deconstructivist la Slavici, Rebreanu, Coşbuc, Agârbiceanu, Cioran, Nimigean, Cartea (des)Facerii pe care a scris-o Marta Petreu este într-adevăr legată de o mitologie locală a provinciei. Dar, cel mai important, prin stilistica în roşul arterial şi negrul gheenei, cartea în discuţie se leagă de un  viitor al literaturii româneşti, unul alb, curat. Temă veche, tehnică nouă, iată o combinaţie de succes pe care intuiţia artistică a Martei Petreu a desăvârşit-o.

 Revenind la discreţia autoarei, întăresc ideea că, da, dânsa, Marta Petreu, se recomandă cu discreţia unei  veritabile ,,ţărănci din Ardeal ajunse la oraş”. Marta Petreu a scris mult şi cu un talent impecabil, dar s-a purtat cu ,,fereală” şi cu eleganţă ,,în lume”. N-a căutat, pare-mi-se, promovarea imaginii sale de scriitor. Dar opera sa n-a avut defel de suferit din asta. A fost traficată prin lecturi inteligente multiple, căutată, evaluată la nivel înalt.

 Am certitudinea că pentru a putea scrie pagini de poezie sau de proză de intensitatea, de incandescenţa pe care o practică Marta Petreu, ai nevoie de o asceză anume, de o retragere din cele lumeşti, de un secret al facerii textului, aşa cum ţărăncile bătrâne plămădesc prescura. Cu mâna frământând şi cu sufletul rugându-se. Căci numai după asceze repetate poţi scrie  pagini ale jertfei ca aceasta, de pildă: „La sfârşit, când au terminat de prelevat ţesuturi din toate organele, mi-au dat oala mare în care era sângele Tatălui meu. Să-l arunc. Iar eu, cu oala vişinie de tablă emailată în braţe, le-am dat, ca un ţăran ce eram, domnilor autopsieri şomoiogul de bani şi i-am petrecut spre poarta mică, urmând deodată cu ei şi bietul trup hăcuit al Tatălui meu înapoi, în casă. Iar după ce tata a fost pus înapoi în sicriu şi maşina de la Medicina Legală a părăsit uliţa, eu am luat o sapă din şopru şi, cu oala roşie plină de sângele negru, m-am dus în grădină şi am săpat”( p.213). Într-o  asceză mănăstirească trebuie să fi scris Marta Petreu această carte a traumei şi a experienţei psihanalitice a unei câmpii a plângerii, a Armaghedonului, a locului în care totul e interzis, până şi să mori nu mai e cu putinţă. Căci, da, la Armaghedon va fi vremea când vom căuta moartea ca pe apă şi moartea  nu va veni.

În interviul cu Mihai Vakulovski, Marta Petreu îşi aminteşte de copilărie senin şi tragic: „Frumoase erau numai verile, lungi, calde, prăfoase, cu fructe dulci căzînd în iarbă, cu mirosul de rezeda si regina nopții. În rest, o tristețe, o posomorală, o jale”. În livada frumoasă ca una din cele ale ,,mănăstirilor din Muntenia”, glasul Tatălui şi mânia Mamei au prigonit bucuria a trei copii. Să poţi scrie cu seninătatea de icoană a unei pustnice despre o traumă supremă şi să ispăşeşti o vină originară nu este dat, iată, oricărui scriitor. De aceea, şi nu numai de aceea, Marta Petreu nu are nevoie să fie o autoare în centrul atenţiei mediatice. Cărţile sale au făcut deja totul pentru ca dânsa să devină, în ciuda discreţiei, un mare nume al culturii româneşti contemporane. Astfel, mesajul esenţial al romanului Acasă pe Câmpia Armaghedonului este acela că Fiica a coborât în lumea morţilor şi s-a urcat cathartic la cer, a răscolit lumile posibile, numai ca să aducă Iubirea între Mamă şi Tată, spre recompunerea raiului destrămat.

Marius CONKAN

Omagiu lui Peter Pan și lumilor alternative

Dacă J. M. Barrie nu ar fi publicat Peter Pan și Wendy acum o sută de ani, în mod sigur multe dintre lumile alternative, create astăzi și în a doua jumătate a secolului trecut, nu ar fi existat. Mă refer în special la Povestea fără sfârșit de Michael Ende și la seria Harry Potter de J. K Rowling. Mitul orfelinului Peter Pan, care își construiește un ținut compensatoriu (Neverland), a fost reciclat în figura lui Bastian, băiatul orfan de mamă, care este inițiat în Fantazia, și în cea a lui Harry Potter, orfan de ambii părinți, plasat să-și joace maturizarea și să-și reformuleze identitatea, prin forțele oculte ale magiei. Pe lângă aceste două povești celebre, fără îndoială că s-au scris și se vor mai scrie și altele, de aceeași factură, pornind de la mitul lui Peter Pan.

În acest text de celebrare a ținutului Neverland voi schița o ipoteză privind rostul și importanța lumilor alternative pentru omul actual, care practică diferite forme de evaziune din realitatea angoasantă. Ca simplă curiozitate, am încercat să aflu frecvența cu care cărți despre lumi compensatorii au fost scrise în intervalul 1865 (anul publicării lui Alice's Adventures in Wonderland) și 1997 (anul publicării primului volum din seria Harry Potter). Ținând cont de faptul că Aventurile lui Pinocchio au apărut în 1883, Vrăjitorul din Oz în 1900, Peter Pan și Wendy în 1911, Micul Prinț în 1943, primul volum din Cronicile din Narnia în 1950, Stăpânul inelelor în 1954, Povestea fără sfârșit în 1979, printr-un simplu calcul se poate stabili o frecvență de aproximativ 15 de ani, cu care lumile alternative sunt actualizate în cărți cu un imaginar fantastic și miraculos. Începând, însă, cu a doua jumătate a secolului XX, această frecvență se intensifică și își găsește apogeul în explozia de cărți fantasy (notorietatea seriei Harry Potter este emblematică în acest sens), mai mult sau mai puțin valide estetic, și în proliferarea lumilor alternative virtuale (spre exemplu, jocul internautic Second Life sau construcțiile cinematografice 3D, unele realizate după romane celebre). Așa încât, o chestiune esențială în problematica lumilor alternative (fie acestea literare sau confecționate tehnologic) constă în depistarea cauzelor care îi determină pe unii scriitori, cititori sau simpli privitori să fie constructori și complici la scenariul unei evaziuni din realitate.

Înainte însă de a oferi o posibilă premisă privind această chestiune, voi face o scurtă paranteză, oprindu-mă asupra unui element lămuritor, pe care l-am descoperit în primul volum din seria Cronicilor din Narnia, de C. S. Lewis. În Nepotul magicianului aflăm că Narnia reprezintă cosmosul creat de leul Aslan, cu participarea personajelor din lumea reală, în interiorul căruia s-a instalat Paradisul. Digory, nepotul unui magician londonez, este trimis de către Aslan să culeagă un măr din arborele Paradisului, pentru ca din sămânța acelui măr să crească în Narnia un arbore asemănător, cu funcția de a-i proteja pe locuitori de forța malefică și distructivă, reprezentată de vrăjitoarea Jadis. Dacă Paradisul poate fi considerat lumea alternativă arhetipală, creată de Demiurg în centrul cosmosului, atunci gestul lui Aslan de a sădi în ținutul său o fărâmă din arborele originar poate fi înțeles ca un act magic de transformare a Narniei în Paradis. Ulterior, Aslan îi dăruiește lui Digory (întors la Londra) un măr din arborele Narniei, pentru ca băiatul să o poată vindeca pe mama sa de o boală incurabilă. După ce aceasta se însănătoșește, Digory îngroapă cotorul mărului în curtea casei și, astfel, crește aici un arbore magic, a cărui însușire primară (deocamdată) este aceea că produce merele cele mai gustoase din Londra. Când băiatul devine matur, o furtună prăbușește copacul cu pricina și, neștiind ce să facă din lemnul acestuia, Digory croiește un șifonier. Or, dacă Narnia e Paradisul iar copacul devenit șifonier este o rămășiță din arborele paradisiac, atunci călătoria prin șifonier către Narnia e o călătorie înspre Paradis.

 Din acest joc imaginar creat de Lewis, putem specula următoarea ipoteză: evaziunea omului actual în lumi alternative e o formă sublimată de întoarcere în Paradis. Spre deosebire de omul medieval, care căuta un Paradis fizic, existent în lumea reală, omul actual caută Paradisul prin imaginație și îl găsește doar în lumile alternative, fie acestea internautic-virtuale sau literare. Așa încât, Fantazia, Narnia, Neverland, Wonderland sunt paradisuri fără valență creștină, special confecționate pentru a satisface nevoia unui refugiu în spații ale miraculosului, care funcționează după criterii și structuri opuse realității, dar generate tocmai de realitate. Fascinația cu care omul actual citește cărți despre lumi fantastice și vizionează filme cu un imaginar compensatoriu este motivată tocmai de această căutare a unui paradis arhetipal, care nu mai este posibil în lumea pragmatică și ultratehnologizată în care trăim. Pentru acești oameni grăbiți, practicanți ai unui hedonism cerebral, Paradisul nu mai e biblic, fizic sau metafizic, ci un Paradis confecționat prin intermediul lumilor alternative. În acest sens, nu doar funcția cathartică (un katharsis care și-a pierdut consistența clasică) este exersată prin aceste lumi, ci tocmai posibilitatea unui paradis, de orice factură ar fi acesta și prin orice mijloace ar fi obținut. De aceea, nu va surprinde pe nimeni că un inconștient comun funcționează în cazul fiecărui creator de lumi alternative. Aceleași strategii narative și de construcție a imaginarului pot fi identificate în cazul lui Carroll, Barrie, Lewis și Rowling, dar ceea ce contează este tocmai faptul că a crea lumi alternative, cu impact la public, reprezintă în sine un gest de creație a unui alt paradis, pe care omul actual îl caută, corupt de tehnologie, reificat de o societate pragmatică și conștient că Edenul biblic nu mai există.

Am considerat de cuviință că un omagiu adus lui Peter Pan și ținutului Neverland, care împlinesc anul acesta un veac de magie, nu poate fi formulat altfel decât printr-o pledoarie asumată pentru lumile alternative (literare). Tocmai întrucât Ţara de Nicăierea sau Neverland constituie un ţinut eschatologic de resemantizare anabatică a morţii, iar în cadrul acestui topos, imaginaţia simbolică acţionează în așa fel încât substanţa degenerescentă a morţii să se remodeleze în funcţie de miraculos. Ţara de Nicăierea, ca topos al copiilor orfani sau avortaţi (Peter Pan, copilaşii, căpitanul Cârlig şi piraţii acestuia sunt nişte embrioni expulzaţi din lume), devine astfel morfologia iconic-eschatologică a unui ţinut interiorizat, care se desfăşoară în zonele proteice ale inconştientului. Neverland este un „uter secund”, de regestare a copiilor expulzaţi din realitate, iar Peter Pan reprezintă arhetipul copilului orfan sau avortat, care generează Ţara de Nicăierea. Întrebarea mea de final este, de aceea, următoarea: câte din lumile compensatorii, ulterioare ținutului Neverland, nu sunt, de fapt, astfel de "utere" generate tocmai cu scopul de a reactualiza și regândi paradisul?

Ruxandra CESEREANU

 Control canonic periodic

Inteligentă, inedită, proaspătă și intens problematizantă (cu folos) este ultima carte de până acum, semnată de Ion Manolescu: Benzile desenate și canonul postmodern (Editura Cartea Românească, 2011). Autorul intenționează să renegocieze gustul estetic: pe de o parte prin lauda adusă paraliteraturii (cu tot ce înseamnă aceasta la nivel de benzi desenate & Co), pe de altă parte printr-o excelentă discuție de analiză și sinteză despre canonul literar în România actuală și despre viciile criticii literare.

Reproșurile subtile și directe, în același timp, pe care autorul le aduce criticii literare din România sunt acelea de senectute prematură, lipsă de elasticitate, aer mafiotic, prejudecăți și tabu-uri marcante. Există, în acest sens, câteva texte de anvergură teoretică inovatoare în această carte ("Mersul romanului", "Literatura română în corsetul canonic", "Șapte idei radioactive", "Contrabandă cu idei radioactive" și altele), care ar merita analizate într-un demers de tip close reading, într-atât de utile sunt la nivel de discuție și provocare. Voi rezuma o parte din ideile nuanțat propuse de Ion Manolescu, tocmai întrucât ele fac parte dintr-o demonstrație la care ader și care are ca țintă rigiditatea canonului literar românesc și dirijismul de sorginte extra-literară al criticii de la noi.

Autorul este îndeajuns de liber și neînregimentat în vreun grup literar încât să indice erorile de canon și abuzurile de canon, în concisele sale eseuri de istorie literară. Ce observă el este, întâi de toate, o concepție restrictivă, opacă, cenzurantă și minimalizantă în definirea canonului, din perspectiva criticii literare românești (și a stăpânilor cu morgă și aplomb care sunt criticii literari). Nonflexibilă și îngustată de limitele ei, fără o deschidere permisivă reală, critica literară românească e marcată de un virus chiar la nivel de canon: ea fie neagă, fie monumentalizează - și într-un caz, și în celălalt, totul depinzând de o formă de dirijism (politic sau de apartenență la un grup literar). Lucrul acesta este vădit inclusiv în concisa istorie a literaturii române pe care Ion Manolescu o face, tocmai în sensul demonstrației sale. De aceea, propunerea autorului este una inedită: concretizarea unui control canonic periodic (excelentă idee!), ca un soi de examen dat, atât pentru a urmări preferințele publicului larg, cât și pe acelea ale elitei. Dar cine să facă acest control canonic periodic? Mafia literară și critica literară actuale din România sunt ele însele ramificat de canonizate!

Textul cel mai important ca impact și problematizare, din cartea lui Ion Manolescu, este cel intitulat "Șapte idei radioactive": dacă spațiul mi-ar fi permis, aproape că aș fi dorit ca acest eseu să fie citat în totalitate. Iar dacă ar fi posibil, un asemenea text ar fi benefic să fie afișat în Facultățile de Litere din România, fie în spațiul central de afișaj, fie măcar la biblioteca fiecărei facultăți, în așa fel încât să fie citit de studenți, mai cu seamă de acei studenți care tânjesc să devină critici literari și comentatori de literatură. Rezumând: autorul blamează critica literară triumfalistă, care face din chiar rolul și statutul său un instrument auto-suficient de formare și reglaj canonic (utilizez aici mulți dintre termenii propuși chiar de Ion Manolescu). Printr-un asemenea statut este obstrucționată tocmai inovația literară, iar posibilele revizuiri canonice sunt considerate din start ca fiind huliganice, ofensatoare la adresa eminențelor tutelare. Chiar dacă autorul se referă mai aplicat la critica literară românească din a doua jumătate a secolului XX, considerațiile sale nu pierd din vedere secolul XXI. Conservatorismul, atitudinea resentimentară și mai ales mumificarea de tip canonic – iată câteva vicii care ar trebui eliminate tranșant.  Ion Manolescu nu critică nici gratuit, nici interesat, ci în scop de salubrizare generală. Iată de aceea cele șapte idei radioactive pe care le propune în scop igienic la nivelul criticii literare, care idei sunt de o actualitate extremă și binevenită (în opinia mea) și pe care le citez integral: 1. relativizarea "marilor adevăruri" de istorie literară; 2. desființarea monopolului infailibilității critice; 3. postmodernizarea discursului critic și a metodelor de investigație istorică; 4. adoptarea unei poziții teoretice pluraliste, eliberată de prejudecăți și inhibiții; 5. dinamitarea festivismului canonic; 6. democratizarea canonică: 7. liberalizarea concurențialității istorice. Cel mai acut punct de salubrizare mi se pare a fi propunerea a doua: criticul literar își arogă, adesea, aere de papă al gestionării literaturii, într-un demers autoritar și exagerat – Ion Manolescu sancționează tocmai această atitudine arogantă. La fel de importante, la nivelul deschiderii, sunt, însă, punctele patru și șase, care pledează pentru renunțarea la ostilitate și ipocrizie canonică, dar și la inerție, în sensul flexibilizării discursului critic aplicat.