Iulian CIOCAN

Turism moldovenesc

 Avem nişte locuri frumoase, atrăgătoare, dar încă nu ştim să valorificăm posibilităţile turistice. Zilele astea am constatat, cu mare mirare, că, deşi trăiesc în Moldova mai mult de 40 de ani, deşi Moldova e mică, există locuri ale patriei pe care nu le-am văzut niciodată. Bunăoară, habar nu aveam ce e Ţîpova turistică, cu mănăstirea ei. De aceea, am plecat în week-end la Ţîpova. Patria trebuie cunoscută, orice s-ar spune.

Mărturisesc din capul locului că m-am ales, în urma acestei călătorii, cu sentimente amestecate. Am descoperit un loc extraordinar pe malul bătrînului Nistru, cu o mănăstire rupestră veche, garnisită cu icoane vechi.
   Am văzut una din cascadele celebre ale Ţîpovei, aciuate într-o pădure cvasivirgină, plină de păsări cîntătoare. Am savurat peisajul fantastic şi am aflat o sumedenie de amănunte istorice de la ghidul jovial şi volubil. Asta e partea bună.
    Dar există şi partea proastă, ceea ce nu e de mirare, fireşte.  Faptul cel mai regretabil e drumul catastrofal, presărat cu gropi, care duce spre localitate. La început, cînd porneşti dinspre Orhei spre Rezina, şoseaua e netedă-europeană. Minunea asta însă se termină repede şi revenim la realitatea hopuroasă. Aici o să fac o paranteză. Îmi amintesc că guvernanţii anunţaseră cu surle şi trîmbiţe repararea drumului Orhei-Rezina. Îmi amintesc şi de un reportaj însufleţitor, cu un mare guvernant, pe post de protagonist, înconjurat de muncitorii care reparau şoseaua. Ei bine, se vede că nu le-au ajuns oamenilor bani. Şi e păcat.

Cel puţin porţiunea de 15 kilometri dintre şoseaua principală şi Ţîpova ar merita reparată. Şi asta pentru că turismul fără infrastructură rutieră e un balon de spun. Mi-au spus-o chiar nişte vest-europeni, rătăciţi, în mod miraculos, în păduricea cu cascade.

    Apoi, dacă Ţîpova e o bijuterie turistică a Moldovei, n-ar fi stricat să văd acolo  şi o reţea vastă alimentară, poate chiar un restaurant, o tavernă cu mîncăruri gustoase.  N-am văzut decît un butic cu apă minerală. E şi asta important, dar mi se pare cam puţin.

Am înţeles că atît preoţii, cît şi muzeografii de la faţa locului cîştigă nişte bănuţi cu serviciile pe care le oferă. Mă gîndesc însă că o infrastructură ca lumea le-ar fi majorat veniturile substanţial.

Altminteri, satul arată jalnic. Casele şi gospodăriile sînt sărăcăcioase. Am întîlnit un tînăr care ghida o turmă de capre şi oi. Mi s-a părut trist şi oarecum izolat de perspectivele europene de la Chişinău.

   În mod normal,  de pe urma turismului ar trebui să profite şi localnicii. Asta nu se prea întîmplă. Cauzele sînt multe şi impun o discuţie foarte lungă. Am plecat de la Ţîpova cu sentimentul că avem nişte locuri frumoase, atrăgătoare, dar încă nu ştim să valorificăm pe deplin posibilităţile turistice. Poate peste o vreme vom şti...

Dumitru CRUDU

Numai scriitorii ne mai pot ajuta să înţelegem vremurile de altădată

Să vă spun sincer, aproape că nu ştiu cine a fost Serafim Saka, cu toate că l-am cunoscut destul de bine.

Mi-am dat seama de asta acum un an sau doi, când scriitorul publicase un text întins în revista Sud-Est cultural în care povestise, între multe altele, despre soarta nefericită a unui scenariu de film de-al său. Nu pot să nu recunosc că, până atunci, nu am ştiut că cenzura îi respinsese un scenariu şi că atâtea oale i s-au spart în cap. Nu am ştiut nicio boacă despre acel scenariu pus la index, după care nu s-a făcut niciodată un film, nici atunci şi nici acum. Citindu-i textul din Sud-Est cultural, am realizat că fabula pe care o gândise era foarte îndrăzneaţă; era vorba despre cum, nitam-nisam, un râu ţâşneşte, aproape că din nicăieri, în mijlocul unui sat şi îl împarte în două. Fireşte că un asemenea text nici nu avea cum trece podul, fiind o alegorie explicită la realitatea istorică vitregă a românilor basarabeni şi bucovineni de după cel de-al Doilea Război Mondial şi cenzura nu putuse să nu depisteze această şopârlă şi să nu stingă becul acestui text pentru câteva decenii. Parabola imaginată de Serafim Saka e, într-adevăr, foarte curajoasă, şi din ea ar fi putut ieşi un film foarte tare. Pare de necrezut că, în plin comunism (treaba asta se întâmpla prin anii şaizeci ai secolului trecut), un scriitor moldovean a putut să inventeze o asemenea intrigă - pentru că se vede de la o poştă că e una politică - fără a se teme de urmări. Atunci am înţeles că aproape nu-l cunosc pe Serafim Saka, deşi i-am citit romanele şi cărţile de interviuri. Povestea felului cum a fost respins scenariul său m-a făcut să cred că sunt încă foarte multe lucruri pe care nu le ştiu despre autorul romanului Linia de plutire, un roman care m-a emoţionat foarte tare în adolescenţă. De aceea şi aştept cu nerăbdare să-i apară romanul-fapt Pe mine mie redă-mă, de unde şi era fragmentul publicat în Sud-Est cultural. Aştept să-i apară acest roman, la care scriitorul a lucrat foarte mult în ultimii săi ani de viaţă, pentru că am impresia că această operă s-ar putea să arunce în întuneric foarte multe alte texte literare basarabene şi să arunce lumină asupra acelor vremuri întunecate.

Înainte de moartea sa, scriitorul proletcultist Arhip Ciubotaru a pus ultimul punct romanului memorialistic Pe timpul lui Teleucă, cea mai izbutită carte a sa, trăgând cortina de pe o epocă înceţoşată şi, datorită lui, am putut vedea că unii scriitori realişti socialişti (Bogdan Istru, de exemplu) au trăit adevărate drame, iar ideologia literară oficială au îmbrăţişat-o contrar voinţei lor. Zelul debordant al unor promotori ai realismului socialist se poate explica doar prin faptul că cekiştii îi aveau la mână. Anume pentru că volumul confesiv al lui Arhip Ciubotaru conţine nenumărate mărturii în acest sens, putem să înţelegem mai bine mentalitatea scriitorilor proletcultişti şi să-i vedem nu numai ca profitori ai epocii sovietice, ci şi ca victime ale ei.

Deoarece Serafim Saka a scris o altfel de literatură decât Arhip Ciubotaru, deşi a traversat aceleaşi perioade istorice, s-ar putea ca romanul său biografic să scoată din umbră o altă faţă a acelor vremuri sinistre decât o făcuse romanul colegului său.

Iată de ce publicarea textelor inedite ale lui Serafim Saka e o urgenţă. E o urgenţă pentru a-l putea cunoaşte mai bine pe cel care a fost scriitorul Serafim Saka şi lumea în care a trăit. Fără asemenea texte, timpurile de altădată ne-ar deveni complet inaccesibile. Nu putem decât să le fim recunoscători că le-au scris.

Emilian Galaicu-Păun

Povestea magului din Unţeşti

Ţin minte şi azi uimirea peste măsură cu care, student fiind în anii stagnării (înainte să moară Brejnev), citisem pe nerăsuflate romanul lui Vasile Vasilache, Povestea cu cocoşul roşu, scriere ce nu semănă cu nimic din ceea ce ni se predase la „literatura moldovenească” în anii de şcoală şi ni se mai băga pe gât la facultate.

Brusc, o lume acţionând după cu totul alte reguli, în ciuda colhozului, a orânduirii noi, a realismului socialist, se desprindea din paginile cărţii, şi ce lume – una în care o vacă i se adresa viţelului cu formula rostită la încoronarea regilor Angliei, iar un ţăran din talpă sacrifica utilul de dragul frumosului, întorcându-se de la târg nu cu o viţică de lapte, ci cu un bouţ de nea. Cum ar fi, folosul făcea un pas în urmă în faţa frumosului, într-o perioadă – e vorba de 1966, anul apariţiei romanului – când imperativul zilei era producţia şi iar producţia (de cereale, de cărbune, de oţel etc., etc., doar-doar URSS va atinge nivelul Rusiei ţariste din 1913 şi va întrece într-o bună zi SUA!).

De-atunci, am recitit Povestea… de câteva ori, la diferite vârste, iar mirarea mea în loc să se „aşeze” (ca un vin maturat) doar a sporit, chiar şi după ce i-am consacrat romanului un studiu, Povestea (vorbei) cu cocoşul roşu (vezi: Poezia de după poezie, Cartier, 1999).

Despre o şi mai mare uimire mărturisea, prin 2003-2004, şi ex- cronicarul de la România literară, Claudiu Constantinescu, cel care-i fusese redactor de carte la volumul apărut la Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002 (romanul Povestea cu cocoşul roşu şi nuvela Elegie pentru Ana-Maria). Altfel spus, în grădina literelor noastre căzuse din cer un meteorit, iar partidul – vezi I. Racul şi V. Senik, Cu povestea nu se glumeşte, în: Comunistul Moldovei, nr. 5/1973 – nu ştia cum să arunce mai repede şi cât mai departe piatra în ograda vecină (astfel, vol. 2 al romanului apare doar în… traducere, la Moscova). Şi a aruncat-o, autorul fiind pus la index timp de 18 ani (abia în 1983 vede lumina tiparului culegerea de nuvele Elegie pentru Ana-Maria, opera sa de vârf), când este silit să se consacre traducerilor, spre a-şi hrăni familia şi a nu-şi pierde meseria de scriitor. Mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă autorul şi-ar fi trimis romanul în Vest, riscând totul – poate că astăzi am fi vorbit de un Kundera basarabean…
  
Scriu aceste rânduri azi, 4 iulie, când Vasile Vasilache ar fi împlinit 85 de ani – dacă-mi lipseşte din peisajul nostru cultural cineva, anume Domnia Sa este acela. Om dintr-o bucată, n-a ezitat să-i întoarcă lui V. Voronin Ordinul Republicii (adevărat, primit din alte mâini) atunci când preşedintele comunist l-a decorat cu aceeaşi distincţie pe Ivan Ivanovici Bodiul; s-a retras din Consiliul USM în semn de protest atunci când acad. M. Cimpoi şi-a succedat lui însuşi, a n-a oară, la funcţia de preşedinte al scriitorilor; bref, a fost o adevărată instituţie morală a obştii, o conştiinţă critică mereu trează… Oricine l-a cunoscut mai îndeaproape – mă număr şi eu printre privilegiaţi – ştie cât cântărea cuvântul lui Vasilache; n-a fost un altul pe măsură. Trei zile s-a bucurat de „vârsta tolstoiană” (pe 4 iulie 2008 tocmai împlinea 82 de ani), pentru ca în noaptea spre 7 iulie să plece. Nu a fost nevoie de „gara Astapovo” – întreaga RM este o haltă uitată de Dumnezeu, dacă nu cumva o linie moartă….

Pe post de ferpar, transcriu această frază din Povestea cu cocoşul roşu, de-o neasemuită frumuseţe: „Un mort între doi vii trecea printr-un viu între doi morţi şi i-a spus viul dintre doi morţi mortului dintre doi vii: Nu te prea-prea… peste mine, căci, dacă se dă viu la viu, rămân numai morţii!”

Emilian Galaicu-Păun

Prima dată la televizor

Până la şapte ani am copilărit la bunici, într-un sat deosebit de pitoresc înconjurat de trei păduri – aproape ca-ntr-un basm cu zâne, vârcolaci şi tot felul de minunăţii. În închipuirea mea de atunci, dracii erau la fel de reali ca… animalele domestice, doar că la ora la care ei îşi făceau apariţia eu dormeam demult. Ori de câte ori mi se întâmpla să trag o sperietură zdravănă, bunica mă descânta afumându-mă cu păr de câine – şi lumea-şi recăpăta vraja! Nu am să uit în viaţa mea cum, într-o seară, toată familia – adică bunicii & nepoţii, alias eu şi fratele meu mai mic, plus părinţii veniţi în concediu – s-a săltat să meargă pe ospeţe la o rudă de-a noastră, pentru a-l vedea la televizor pe Andrei Lupan (poet-academician, unul dintre părinţii realismului socialist din RM, decorat ulterior cu steaua de Erou al Muncii Socialiste)! Felul în care i se pronunţase numele, ca unui Papă sau – rămânând pe pământ ortodox – Patriarh ecumenic, prevestea dacă nu o ivire a lui Mesia dreptcredincioşilor, cel puţin o predică de zile mari! Ne pornisem de-acasă entre chien et loup, până să ajungem însă la destinaţie trebuie că s-a făcut întuneric. Acum n-aş putea spune dacă rudele noastre (binişor trecute de prima tinereţe, şi fără speranţă de a mai avea vreodată copii) ne aşteptau sau dădusem buzna pe nepusă masă; dar şi după patru decenii ţin minte acea atmosferă solemnă ce a precedat evenimentul. Femeile trebăluiau în jurul mesei, bărbaţii discutau „politică” uitându-se pe furiş la ceas, fără a porni televizorul – pragmatici, ţăranii moldoveni: de ce-ar lucra aparatul în gol?! Când în cele din urmă într-un soi de ladă pătrată s-a aprins o „fereastră” în cadrul căreia s-a arătat un cap vorbitor, toată lumea şi-a lipit privirea de ecran, fără să scoată un cuvânt. Şi astăzi stau şi mă mir de ce nu m-a speriat acel cap vorbitor – nici măcar nu-i întrebasem pe adulţi cum de-a încăput acolo şi unde i-i trupul! –, iar priveliştea (mai degrabă – auzeliştea, căci capul nu făcea decât să dea din gură!) nu m-a impresionat câtuşi de puţin, ceea ce nu se poate spune despre adulţii care vor comenta îndelung, după stingerea televizorului, spusele lui Andrei Lupan. (Buni povestitori atât bunicul, cât şi bunica, „văzusem” atâtea minunăţii cu zâne, zmei, draci, animale fabuloase etc., etc., încât „minunea tehnicii” pălea pe lângă graiul lor viu ce-mi stârnea, seară de seară, imaginaţia…) Odată emisiunea încheiată, gazda a stins televizorul şi ne-a invitat la masă, unde toată lumea (mai puţin noi, copiii) s-a dat cu părerea despre cele auzite, ca şi cum capul vorbitor li s-ar fi adresat anume lor, dacă nu cumva fiecărui în parte. Aici „filmul” meu se rupe – până la cea de a doua întâlnire cu televizorul, deja la oraş, puţin înainte de a merge în clasa întâi. De data aceasta, am privit – cu alţi ochi! – povestea de seară! Între timp, basmul cu zâne, vârcolaci şi tot felul de minunăţii luase sfârşit!... Nu vor trece nici doi ani şi, elev într-a treia, mă aflam împreună cu alţi pici alde mine într-un studio televizat, unde se filma o emisiune (probabil aniversară) cu Petrea Cruceniuc – ni se repartizase fiecăruia câte o replică sau întrebare, chipurile octombreii & pionierii cresc cu versurile poetului veteran de război. De ce mi-am amintit toate acestea? Pentru atmosfera aproape religioasă creată mai întâi de aşteptarea evenimentului, apoi de priveliştea propriu-zisă, care făcea ca nişte ţărani & fii de ţărani să asculte vrăjiţi un intelectual – fie şi angajat, dar care le vorbea pe înţelesul lor! – în al cărui cuvânt aveau toată încrederea. Între timp, intelectualul aproape că a dispărut de pe ecrane, în locui-i dându-se cu părerea tot felul de experţi (politologi, sociologi, istorici etc., etc.), ca să nu mai vorbim de oamenii politici, adevărate vedete media, într-o cacofonie cvasi-generală. Şi atunci stau şi mă întreb: pe cine va reţine, peste ani, cel ce deschide azi, în ultima săptămână a campaniei electorale, televizorul?!...