Ioana Chichet-Macoveiciuc

Festivaluri de vară în Capitală: mici mulţi, acreditări foto puţine

Oameni buni, dragi colegi organizatori de concerte, că pînă la urmă şi eu şi voi lucrăm în acelaşi domeniu, şi anume să extragem omul din confortul canapelei şi să-l plasăm în faţa unei scene pe care se produce mai bine sau mai prost un artist de talie judeţeană sau internaţională, aş fi nemaipomenit de bucuroasă să aflu care este motivul pentru care voi, sau, mă rog, “managementul trupei” refuză acreditarea unui fotograf la concertul organizat de voi şi promovat de mine în revistă, pe blog, pe facebook şi treaba mea încă mai pe unde.

Nu ştiu dacă poporul plătitor de bilete ştie, dar cam la orice concert, fotografii au voie să facă poze doar la primele trei piese din concert. Pentru că după ele, artiştii transpiră, le cade machiajul pe jos, le ies ochii din cap, li se udă părul şi li se lipeşte de frunte, se umflă şi se buhăie şi nu dau frumos în poze. Înţeleg asta, e perfect rezonabil. După cele trei piese, fotografii sînt scoşi din ţarcul special amenajat pentru ei la 2 metri de performeri, mînaţi către culise, unde, dacă vor să mai stea la concert, li se reţin camerele foto, iar dacă nu, sînt eliberaţi în afara zonei pentru public, să se ducă unde văd ei cu ochii. Başca, poze cu artiştii transpiraţi poate face oricine cu un telefon mai acătării sau cu o săpunieră foto cu zoom bunicel. Iar pozele alea pot ajunge foarte bine prin reviste, pe bloguri, pe oriunde vrea publicul fotograf. Da, dar ele nu-s poze PROFESIONALE, ceea ce înseamnă că ele nu există.

Bon, ce vreau eu să vă întreb, dragi colegi organizatori de concerte, este: de ce refuzaţi acreditări pentru fotografi? Am primit de mai multe ori răspunsul ăsta la cererea mea de acreditare de echipă editor-fotoreporter: ne pare rău, dar managementul trupei nu a aprobat şi cererea de acreditare pentru fotograf. Mi s-a întîmplat la Eric Clapton, la Roxette şi la Bestfest. Adică nu, mulţumim, nu avem nevoie să ne promovaţi concertul prin poze bune de la eveniment, ne descurcăm foarte bine şi singuri. Nu prea e loc în ţarcul din faţa scenei, iar artiştii sînt oameni modeşti, nu prea le place să apară aşa, peste tot, că cine ştie, dacă data viitoare cînd mai vin, vînd mai multe bilete?

Unii organizatori oferă fotoreporterului o invitaţie la concert în locul acreditării, gest frumos pe care-l apreciez şi-l laud, numai că i se specifică din capul locului să nu vină cu cameră foto profesională. Şi e păcat, că omul ăla voia să facă poze la concert, nu doar să mai vadă un concert pe gratis. Şi cine ştie, poate chiar ieşeau nişte poze nemaiîntîlnit de bune…

Savatie BAŞTOVOI

Poetului osetin Șamil Djigkaev i-au tăiat capul pentru un poem

În suburbia Vladicaucazului a fost făsit corpul decapitat al poetului osetin Șamil Jigkaev. La vîrsta sa de 71 de ani poetul îndeplinea funcția de decan al facultății de filologie osetină a Universității Osetine de Nord. Rudele poetului consideră că acesta a fost decapitat ca urmare a răzbunării musulmanilor extremiști în urma publicării unui poem, informează ”Novyi region”.

La sfîrșitul anului 2007 cîteva autocare cu cetățeni din Cecenia și Ingușetia au oprit lîngă cimitirul unde se află memorialul victimelor ucise în atentatul din Beslan. Pelerinii au ieșit să-și satisfacă nevoile firești, motiv pentru care au fost agresați de localnici, care au considerat comportamentul lor o profanare a cimitirului. Reprezentanții forurilor spirituale musulmane din Cecenia au afirmat că pelerinii au ieșit să-și îndeplinească rugăciunea de seara, dar au fost agresați de localnici cu bîte, ciocane, pietre și arme automate.

La o lună după incident revista ”Mah dug” a publicat poemul lui Șamil Jigkaev ”Lupii merg să îndeplinească hadj-ul”. Poemul este un protest împotriva violenței și a cruzimii săvîrșite în numele Coranului. Musulmanii extremiști sînt numiți ”lupi”, iar ”cartea sfîntă” a ”lupilor” sînt ”colții”. Poemul sfîrșește cu un blestem și cu afirmația ”cîinele meu să se ude pe piatra voastră neagră de rugăciune”. Comentatorii, printre care și procuratura Ceceniei, a calificat poemul ca unul care nu se referă la Coran și islam în general, ci doar la extremismul neîntemeiat al unor așa-ziși ”musulmani”.

Amenințările la adresa poetului care au fost făcute de-a lungul timpului au fost îndeplinite de extremiști în ziua de 27 mai. Poetului i-a fost tăiat capul, potrivit prevederilor coranice cu referire la pedepsirea pentru hulă. Procuratura Ceceniei este în căutarea făptașilor.

http://savatie.wordpress.com

Augustin  NACU

DESPRE  IGNORANŢĂ, FALS ŞI REACREDINŢĂ

Replica aceasta este retroactivă pentru simplul motiv că mă gândeam să o scriu în urmă cu nouă sau zece ani. Cineva, însă, m-a sfătuit atunci sa nu o fac şi nu mai ţin minte de ce i-am dat ascultare. Sincer, îmi pare rău si până acum că nu am scris-o atunci când am vrut, dar, cum nimic nu poate fi prea târziu şi cum oricare om, inclusiv scriitorii, are dreptul la replică doar pentru a-şi exprima atitudinea şi propria viziune asupra cutărui sau cutărui lucru, mă voi folosi şi eu de acelaşi drept, deşi cam întârziat, precum am spus, pentru a-mi exprima atitudinea şi propria viziune asupra anumitor lucruri şi fapte.

Vorba e că, în anul 1999, mi-a apărut prima carte, GENERAŢIA MEA, la editura Cartea Românească din Bucureşti. Un debut absolut, deci. Spre surprinderea mea, tirajul de 500 de exemplare, un tiraj de debut, s-a epuizat destul de repede, în afară de faptul că le-am mai dat şi prietenilor, cunoştinţelor etc. nişte exemplare de carte. Nu mă voi opri la toate recenziile apărute după apariţia cărţii, care nu au fost prea multe, cinci sau şase la număr, se pare, în diferite reviste din România şi Republica Moldova. Aş vrea să vorbesc aici doar de una singură, nu pentru că a fost negativă, evidenţiez acest lucru, ci pentru că, după părerea mea, aceasta este o dovadă de ignoranţă, fals şi, înclin să cred, chiar şi rea-credinţă. Şi, bineînţeles, o să arăt de ce consider aşa. Textul în cauză (probabil, poate fi găsit şi pe Internet) a apărut în revista România Literară, Nr.51-52 din 22 decembrie 1999 - 12 ianuarie 2000, pagina 6, rubrica Lecturi la zi, semnat Gabriela Ţepeş. O spun din start că nu am cunoscut-o şi nu o cunosc nici acum pe autoare, fie că este  numele ei adevărat, fie că nu este decât un pseudonim care ne duce involuntar cu gândul la legendarul principe medieval al Ţării Româneşti. Mi s-a spus atunci doar că era studentă. Nici nu mai ştiu ce este acum. Înainte de a trece la analiza propriu-zisă a opului, îi anunţ pe cei interesaţi de cartea mea că mă pot contacta la următoarele adrese e-mail: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it., This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.  pentru a obţine varianta electronică a cărţii. Aceasta ca să vadă şi cititorii interesaţi dacă am sau nu am dreptate.

Chiar şi titlul textului amintit, Generaţia sentimentală, mi s-a părut de la bun început, cel puţin, straniu. Că aşa a vrut să vadă autoarea sau că a fost vreo influenţă din afară, nu ştiu. Eu, însă, nici cu titlul nu pot fi de acord din motiv că este unul cam clişeizat, cam gratuit, uşor ironic, ceea ce deja predispune cititorul la o anume atitudine, dar şi pentru că, în primul rând, acesta nu reflectă aproape deloc conţinutul cărţii. Dar să trecem la subiect. O să mă opresc la fiecare alineat al textului, care nu este mare, pentru a demonstra cum poate fi indus în eroare cel care nu a citit cartea. Chiar în primul alineat, autoarea îmi spune “tânăr scriitor basarabean”. La momentul apariţiei cărţii, eu aveam 35 de ani, dar şi în scurtul CV din carte scrie data mea de naştere, în plus că aveam deja multe publicaţii în diverse reviste din Republica Moldova, România şi Franţa. Cu mare greu, aş putea admite calificativul tânăr doar dacă autoarea a avut în vedere faptul că volumul meu era un debut editorial. Dacă ar fi s-o luăm chiar şi aşa, atunci Jose Saramago, de pildă, trebuia şi el considerat, probabil, tânăr scriitor la apariţia primei lui cărţi la vârsta de 60 de ani. Omul avea deja parul cărunt, probabil. Oricum, amuzant momentul acesta. Dar fie. Tot în primul alineat, după ce m-a făcut tânăr, de fapt, un compliment şi, poate, ar trebui să-i spun merci  în gând pentru asta, autoarea plasează un loc comun, venind cu pretenţia că titlul cărţii ar trebui, în viziunea ei, desigur, să inducă ideea unui  „portret de grup reflectat de imaginea unui adolescent care îşi asumă responsabilitatea propriului destin”. Într-adevăr, s-ar putea să fi scris un student asta, căci e un nivel de gândire…  studenţească, să-i zicem, care încă nu a scăpat de anumite tipare inoculate la ore. Un limbaj aproape de lemn. Nu mai menţionez aici nici urma de preţiozitate şi chiar de patetism.  Pentru că se mai simte aici şi un fel de încercare subtilă de a indica drumul cel drept, chipurile, uite cum ar fi trebuit să scrii, iar nu aşa cum ai făcut-o tu. Lucrul acesta îmi aduce îndată aminte de perioada sovietică, atunci când era un mare păcat, inclusiv în literatură, să fii măcar suspectat că ai fi deviat de la linia partidului unic şi a guvernului, tot unic. Spun asta pentru că am trăit o mare parte din viaţa mea de până acum în acel regim totalitar, când totul era ghidat de nişte profitori ai poveştilor lui Marx şi Lenin, care au costat din cale afară de mult, inclusiv viaţa a zeci şi sute de milioane de oameni nu doar în URSS, şi toate astea ca un tribut adus unui pe cât de iluzoriu, pe atât de aberant viitor luminos, la care, bineînţeles, nu s-a mai ajuns şi nici nu avea cum să se ajungă vreodată. România a cunoscut aceeaşi stare de lucruri. Dar să revenim la oile noastre. Pe scurt, fiecare vede ce vrea şi, dacă mergem pe logica aceasta, atunci astfel de indicaţii, cea despre care am scris cu câteva rânduri mai sus,  îi poate da oricine oricărui scriitor. Deci, ajungem la absurditate.

În al doilea alineat, autoarea, în sfârşit, se descoperă, etalându-şi inexplicabila ostilitate (repet, nu am cunoscut-o şi nu o cunosc) prin intermediul unui ton zeflemitor, afirmând că “deşi cartea se vrea reprezentativă, ea e alcătuită în bună parte din specifice tatonări stilistice adolescentine şi nu e scutită nici de lamento-uri în ton minor, nici de exacerbări de limbaj fals plastice”. Tocmai că nimic nu poate fi mai fals decât respectiva afirmaţie a studentei din simplul motiv că volumul cu pricina nu este alcătuit în bună parte din specifice tatonări stilistice şi încă şi adolescentine, la fel cum este scutit de lamento-uri în ton minor, ca şi de exacerbări de limbaj fals plastice. Altfel spus, autoarea, pur şi simplu, minte cu neruşinare, ceea ce poate servi drept dovadă că ea nu a citit cartea sau, dacă a citit, păi, poate, pe sărite, aşa, câte o frază ici, câte o frază colo, sau nu a citit decât vreo două episoade din carte. În limbaj ceva mai juridic, mai de lemn, s-ar putea spune că afirmaţia autoarei nu corespunde realităţii, cititorul fiind indus astfel în eroare. Sau, chiar dacă a citit cartea din scoarţă-n scoarţă, înseamnă că ea nu ştie de literatură. Cât despre calificativul “adolescentine”, autoarea, probabil, a vrut să spună că e vorba de tema adolescenţei, dar involuntara sau voluntara tendenţiozitate i-a jucat festa. Şi, în continuare, tot în al doilea alineat, apogeul, după părerea mea, căci autoarea  consideră că volumul  “însumează experienţele unui “eu” în câteva relaţii fundamentale: iubirea, prietenia, lumea, ros de nostalgia fie a câte unui ţinut îndepărtat (clişeizata Californie senină, cu palmieri imenşi şi nisip fin), fie a unei comunicări perfecte cu ceilalţi (episodul căţelului-prieten care moare sub ochii lui).” O fi dorind autoarea să vadă totul tocmai aşa sau chiar aşa este, nu ştiu, nu-mi comentez cărţile, dar câteva cuvinte din acest citat, mai ales, acel “eu”, parcă îmi amintesc de ceva deja văzut sau de… cineva deja văzut … care s-ar putea ascunde în spatele numelui sau al celei care a semnat acest text. Sau, poate, totul nu e decât rodul imaginaţiei mele mult prea învolburate, cine ştie…

În al treilea alineat, autoarea, pur şi simplu, se face de râs. În primul rând, ea minte din nou şi chiar de la începutul pasajului, vorbind despre nu ştiu care primă parte a cărţii. În realitate, cartea nu are prima şi a doua parte, cum scrie semnatarul articolului, ci este compusă din XII episoade şi epilog. Atât. Cel mai ridicol în alineatul pomenit este faptul că autoarea vine cu tot felul de false pretenţii, care, de altfel, sunt şi ele o dovadă de ignoranţă, dar şi de rea-credinţă. Afirm aceasta pentru că studenta a încercat să caute nod în papură tocmai la acele două episoade care au fost publicate cu mult înaintea apariţiei cărţii, unul, integral, într-o revistă de literatură din Franţa în aprilie 1989, revista IN”HUI 32, iar altul parţial, în revista REVUE ROUMAINE, l’annee 6, 1994, nr. 308, din Bucureşti, destinată străinătăţii. Evident că orice comentariu este de prisos, motiv pentru care ar fi chiar jenant pentru mine să mai încerc să analizez respectivul alineat şi nu-mi mai rămâne decât să o compătimesc pe autoarea opului. Dureros eşec pentru ea. Pur şi simplu, a dat cu oiştea-n gard. Cam atât.

Nici al patrulea alineat nu am de gând să-l comentez pe larg, ci doar să menţionez că aceleaşi pretenţii false i se poate înainta oricărui scriitor din lume atunci când nu mai ai niciun argument. O să spun doar că nu sunt folosite frecvent cuvintele sânge, lacrimi, cenuşă, durere şi de aceea ele nicidecum nu pot miza pe un patetic intrinsec. Adică, aici iarăşi este vorba de o banală minciună, încât mi-e ruşine chiar să-mi mai continui discursul, dar îl voi duce până la capăt, din moment ce am ajuns aproape de sfârşit.

Al cincilea alineat tot începe cu o minciună, chiar i-aş spune adolescentină, dacă nu chiar copilărească, de care, însă, am pomenit deja. Nu există niciun fel de partea întâi şi partea a doua a cărţii.

Penultimul alineat, al şaselea, nu se remarcă decât printr-o adunătură de afirmaţii la fel de false şi tendenţioase, artificial potrivite, cu aceeaşi umbră de ignoranţă, căci poţi rupe din contextul oricărei cărţi a oricărui autor un pasaj mai scurt sau mai lung pentru a-l servi cititorului aşa cum vrei doar tu, distorsionând în felul acesta apriori imaginea întregului capitol sau, uneori, chiar şi a cărţii, în cazul în care persoana care citeşte astfel de recenzii nu a citit obiectul acestei recenzii, cartea. Aici, trişarea devine de-a dreptul supărătoare.

Cel de-al şaptelea alineat, care este şi ultimul, reprezintă un model de aceeaşi ignoranţă, fals şi rea-credinţă de la început şi până la sfârşit, ca şi întreg textul. Evit să-l mai comentez ca să nu cad şi eu în derizoriu tocmai prin faptul comentării. Cei care vor dori, pot accesa pe net, probabil, respectivul număr al României Literare, dar le recomand să-mi citească cartea înainte de asta, că aşa-i normal, din câte ştiu, căci trebuie să ai cunoştinţă despre ce anume citeşti.

Un moment, cel puţin, curios. Cu exact cinci ani înainte de apariţia textului în cauză, în aceeaşi România Literară, din 18 – 24 ianuarie 1995, la rubrica Revista Revistelor de pe ultima pagină, în însemnările Cronicarului, intitulate “Contrafort” confirmă” (pe atunci eram redactor asociat la “Contrafort”), pe lângă multe alte materiale din revista amintită, a fost menţionată şi pagina de proză, semnată de mine şi unde era publicat un episod din prima mea carte. Ce s-a întâmplat oare cinci ani mai târziu?

Si încă ceva. Ţin minte că am citit şi celelalte două materiale din aceeaşi rubrică Lecturi la zi, semnate de Luminiţa Marcu şi C. Rogozanu. E o diferenţă izbitoare între textele celor doi autori şi textul analizat de mine, ca şi nivel de gândire. No comment.

Închei cu celebra vorbă a lui Eugene Ionesco din “Nu”: “O carte îţi place, dacă vrei, o carte îţi displace, dacă vrei…” Probabil, la astfel de situaţii s-a referit marele scriitor francez şi român de la Paris.        

În loc de postscriptum. Doi scriitori din Chişinău, Iulian Ciocan şi Grigore Chiper,  au scris şi ei câte ceva despre prima mea carte, cel dintâi, extrem de scurt într-un articol mai amplu care îi viza pe mai mulţi autori, iar cel de-al doilea, o cronică despre cartea mea. Din păcate, nu s-au putut abţine să nu o imite un pic pe autoarea textului despre care am vorbit,  împrumutând de la ea câte un cuvinţel, de parcă n-ar fi avut capul lor pe umeri. În fine, au mers pe mâna unei studente şi îmi pare rău cu atât mai mult cu cât cel dintâi, de pildă, mi-a vorbit între patru ochi cu totul altceva despre cartea mea. Curioasă metamorfoză.                              

Şi în loc de postpostscriptum. Am uitat să menţionez faptul că schema aceasta de recenzie o cunosc, dar nu o consider una eficientă, relevantă şi chiar utilă pentru un critic literar serios. După părerea mea, modelul acesta de aşa-zisă analiză… nici nu-i pot spune literară este superficial şi, într-o măsură anume, şcolăresc, adolescentin,  în cel mai bun caz, studenţesc, cu toate concluziile de rigoare. E ca şi cum te-ai spăla pe mâini, fără săpun. Adică le clăteşti doar puţin şi atât. De aceea, eu unul nu cred că respectivul model de a spune ceva despre ceva ar fi unul reuşit. Poate doar pentru a bifa, pur şi simplu, încă ceva la compartimentul practice pentru a completa o teză de licenţă studenţească, căci se pare că despre asta a fost vorba, dacă nu greşesc. Dar şi pentru o denigrare gratuită şi inducere  în eroare a publicului se vede că ar fi util respectivul model.

Leo BUTNARU

Amicus Mircea V. Ciobanu, sed magis amica veritas

I, Ci – SAU – Y, Ch?*

 În revista „Sud-Est cultural” (nr. 1, ianuarie-martie 2011) colegul Mircea V. Ciobanu pornise de la intenţia să scrie despre… digresiuni (Obsesie, ce mai… A subsemnatului sau a criticului?... Rămâne de văzut.), însă, până să ajungă la digresiuni, ocoleşte el însuşi mult şi bine (adică… rău) anume prin diverse abateri-excursuri, pentru ca, la un moment dat, ba chiar pe la mijlocul textului, să se surprindă că o luase pe alături, zicând: „Una din nuvelele noului volum Ruleta românească (că despre el voisem să relatez)…”

Iar unele din abaterile sale nu sunt decât, vorba aia, aflare în treabă, precum în cazul când crede că, în traducere, subsemnatul nu a păstrat muzicalitatea versurilor lui Hlebnikov sau a celor ale lui Pasternak. Aici este clar un lucru: prietenul-opinent nu cunoaşte (sau doar nu ţine cont) de faptul că Hlebnikov a fost un adept „înverşunat” al versului liber şi că l-a cultivat metodic, iar atare prozodie, se ştie, nu e prea muzicală, precum cea cu „iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile”. De aici supoziţia că aş fi transmis doar nivelul semantic al textului (chiar aşa?!), nu şi spiritul… la-la-la-ului (îmi vine să zic şi chiar o fac). Prea de tot afirmaţia! Ar fi bine ca Mircea să-l (re)citească pe Hlebnikov în original, să vadă, să se informeze, cum ar veni, după care cred că nu va dibui. (Ca s-o dau niţel în rimă… muzicală.) În ce priveşte Pasternak, presupun că se referea la unele poeme, de asemenea în vers liber, pe care eu le-am tradus şi publicat în presă sau în antologiile avangardei: „Un răsărit şi mai năbuşitor”, „Temă” sau „Versuri albe”. Celui care e obişnuit doar cu Pasternak-„muzicalul” probabil nu-i vine să creadă că o atare „volnicie”, o atare libertate de „a sfida”… armoniile „făţişe” i-ar fi fost caracteristică marelui poet rus. (Dar de ce zic eu că se referea la unele poeme, când, de fapt, criticul voroveşte la hurtă, în general, fără a specifica, exemplifica, argumenta, contrapune originalul cu traducerea etc?... Asta e mai complicat, nu?...)

Apoi colegul îşi etalează erudiţia care, de fapt, mai mult e supoziţie, scriind că – să vezi! – unui rus i-am articulat, româneşte, numele „Iarkevici” şi nu… Yarkevich, pentru că el, opinentul, ar fi dorit să-i subliniez(e) originea… sârbă! [„Am citit, în acest context, aplauzele lui Virgil Mihaiu pentru o traducere publicată în România literară (aplauze care confirmă vorbele mele despre valoarea traducerilor textelor bune, de data asta – chiar a unui text actual). Nu comentez traducerea, dar o obiecţie tehnică (importantă pentru acţiunea de culturalizare): Igor Iarkevici este, de fapt, Yarkevich (iar dacă vrem să accentuăm originea sârbă a numelui, atunci: Jarkevič)"].

Primo: eu nu am tradus un scriitor… sârb, pentru că Iarkevici e un scriitor rus – nu? – ca şi Lermontov-„scoţianul” (nu… Lermon), ca şi (C)Kantemir (Antioh) moldo-valahul. Secundo: în limba română „Y” nu are trecere în faţa lui „I”, când e vorba să se transcrie nume slave. Nici ch în faţa simplisimului ci (aici e prea de tot, colega!). Deci, cum ortografiem numele (lui) Iaroslav (şi a celui înţelept, kievean, şi a celui de rând)? Sau pe cel al oraşului Iaroslavl.  (Pentru ambele cazuri, vezi „Dicţionar Enciclopedic”, Bucureşti, 1999, vol. III, p. 145.) Prietene Mircea V. Ciobanu, nu vei reuşi să mă (ne) convingi că, sub aspect structural, „Iar”-ul din Iarkevici e „altul” decât, acelaşi, slavon, din numele propriu Iaroslav sau cel din toponimicul Iaroslavl.  

Alte exemple? În româneşte se ortografiază Babii Iar şi nu Babii Yar ( „65 de ani de la masacrul de la Babii Iar” – Vezi http://www.romanianjewish.org/db/pdf/nr259_260/pagina7.pdf.) Oare Iar-ul din Iar-kevici este diferit din „Iar”-ul din… Babii? Sau Iarvet Iuri şi nu Yarvet Iuri, celebru actor baltic? [Vezi: http://ro.wikipedia.org/wiki/Solaris_(film_din_1972)]. Iar pentru ci şi nu ch a se vedea mai multe adrese, inclusiv acestea cu numele rău-famatului Purişkevici (care conform logicii lui M.V.C ar trebui ortografiat… Purishkevich, pentru ca românul nostru să citească… Puriskevik): cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/06/28/page/2/; romanism.ro/tag/invatamant.

În cazul de ar fi altfel, precum sugerează colegul, ar trebui să ortografiem şi pe la noi, dar şi prin dreapta Prutului – Yarovoi şi nu Iarovoi (Ion, Gheorghe, Petru…). Acelaşi lucru (în răspăr…) ar ieşi cu (I)Yarâghin, (I)Yarkov (vezi pe net: View Alexandre Iarkov's professional profile on LinkedIn. LinkedIn is the), Iaroşevici (nu cu ch la… coadă!), Iarmolaev, Iarki(i), Iarţev, Iarmolenko, Iaremciuk (şi nu Yaremchuk!), Iaremcea (nu cu…ch), Boiarski, Poluiarov…  – cum s-ar spune –  ≈∞ (aproape la infinit…), fără a se reuşi detronarea „I”-ului, „ci”-ului şi întronarea (…intonarea) după bunul plac a „Y”-ului şi „ch”-ului… Pentru că, dragă Mircea, presupunând, tu nu ai propus şi o altă regulă, explicită, credibilă, admisibilă întru ghilotinarea lui Iar şi ci şi încoronarea lui Yar şi ch… Deductiv: şi a lui sh în loc de ş, astfel că noi, românii, ar trebui să revedem sute de mii de texte, ca să „corectăm”, scriind: Pushkin în loc de Puşkin, Gorbachiov/ Goncharov în loc de Gorbaciov/ Gonciarov… Уж нет, приятель, нет!**

Prin urmare, fiind ceva mai flexibil în opţiuni, eu cred că nimeni nu ar face caz, dacă cineva ar ortografia: Yarkevici, Yar, Yarovoi, Yarkov etc. – în unele texte româneşti s-ar putea întâlni şi atare variante, chiar dacă cea recomandată, tradiţional, e cu Iar. Mai mult ca atât, nimeni nu ar trebui să impute cu aplomb că – băgaţi de seamă! – „abaterea” nu se cade trecută cu vederea, pentru că e – zici – „importantă pentru acţiunea de culturalizare”. Unde mai pui că, nemodest vorbind, eu dau texte (şi nu de ieri-azi) de dincolo de respectiva acţiune de primă treaptă de culturalizare, texte niţel superioare novicilor (sper ca aceştia să nu să supere, ci să „urce”, să zicem, spre ceva mai complicatul Velimir Hlebnikov).

Deci, nu ar fi un delict dacă am scrie (şi) cu „Y”, numai că, în principiu, consolidat, tradiţional deja, varianta propusă de Academia Română e cea cu „Iar”… Prin urmare, colegul şi  opinentul meu ar trebui să-şi adreseze (su)poziţia (…convingerea?) şi „principialitatea” respectivei instituţii (a… instituţiilor), să vadă cum rămâne, totuşi, cu respingerea lui „y” şi „ch” şi „afecţiunea” pentru „i” şi „ci”, indicată, de altfel, şi de corectorul ortografic electronic. (Eu unul presupun că preferinţa vine şi din considerentul că pe i se poate pune punct… la timp şi instructiv). Punct.

P.S. Trebuie să recunosc că, gentil şi prevenitor precum este, colegul Mircea V. Ciobanu îmi trimisese prin poşta electronică textul la care mă refer, eu atrăgându-i atenţia doar la inexactităţile şi confuziile la care m-am referit şi aici. Autorul, însă, a ţinut morţiş să le scoată în lume, eu unul necunoscând motivul perseverenţei sale în eroare. Pentru că, mai recent (ne-am întâlnit la USM), tot Mircea mi-a spus: „Nu este exclus că chiar ai putea avea dreptate”. Eu unul cred că chiar o am.

            P.P.S. Nu m-am referit la opiniile colegului Mircea V. Ciobanu despre cartea mea de nuvele Ruleta românească – ele sunt bazate-inspirate pe/ de studiile, cultura, gustul, preferinţele sale. Ale altora ar putea fi altele (chiar au fost  - scrise şi ele, chiar sunt), inclusiv ale mele care, bineînţeles, ţin de o altă formaţie, experienţă, mod de a-mi aplica vocaţia şi, poate, chiar viziunea. Astfel că aici m-am referit doar la lucruri care sau n-au fost argumentate prin exemple, sau bazate doar pe supoziţii, pe chef-moft personal, ceea ce ar deruta pe unii cititori mai puţin avizaţi, – eu unul sperând că astfel le-am putea elucida  pe cât posibil mai obiectiv, inclusiv în lumina rigorilor academice sau a celor ce ţin doar de o anumită tradiţie.

29.V.2011

______________________

*Iniţial, am trimis textul ce urmează la revista „Sud-Est cultural”, unde el nu a avut altfel de „oprelişti”, decât factorul cronologic: numărul revistei în care ar fi putut fi publicat e tocmai cel din septembrie a.c.. M-am gândit că decalajul „sursă – ecou” ar fi fost prea mare şi, mulţumindu-i colegei Valentina Tăzlăuanu, redactor-şef, pentru solicitudine, am retras textul, pentru a-l publica aici.

**Dar nu, amice, nu! (rus.).