Bun de tipar

A. R. Deleanu

Îmblânzitorul apelor

(fragment de roman)

“Şi când am căzut la pământ

am văzut cum pământul a fost înghiţit într-o mare genune

şi munţii erau agăţaţi deasupra munţilor,

colinele se cufundau în coline şi copacii erau rupţi

şi aruncaţi în genune, unde se duceau până la fund.”

(1 Enoh, LXXXIII, 4)

[...]

Ca să se despartă, doi oameni trebuie întâi să se întâlnească. Coborâse în barul unui hotel la care stătea împreună cu alte câteva sute de studenţi. Participa la o conferinţă anostă, la care a decis să meargă doar pentru a vedea gratuit o altă ţară. Se adunaseră studenţi din toată lumea şi cele câteva zile de gesticulat şi de zâmbit cumsecade îl obosiseră. S-a anunţat o petrecere de la care s-a eschivat, acuzând o durere de cap. A aşteptat să se golească hotelul şi a coborât în barul de la subsol, unde a cerut, pentru început, o bere. S-a răzgândit şi l-a întors pe barman din drum.

Da-mi mai bine un vin, te rog, i-a zis pe limba barmanului.

Câţiva bătrâni se amuzau la o masă, danturile lor false le dansau în gură. Şi le aranjau la loc cu o subtilă presiune a limbii şi continuau să râdă, până când danturile îşi reîncepeau dansul în fălcile lor. Uitându-se la ei, simţea pentru prima dată, că se află în altă ţară: la el în ţară bătrânii nu-şi mai permiteau o masă la restaurant. Sau să râdă. Se uita la chelner. Freca cu o cârpă un pahar, adâncit în gânduri, ca şi cum ar fi frecat o lampă fermecată. Se gândea să îl întrebe la ce se gândeşte. N-avea nici un rost să se chinuie pe limba barmanului, aşa ca a început să bea.

Într-un separeu, un cuplu tânăr cu copil luau masa. Priveau în farfurie şi mestecau absenţi. Din când în când, mama verifica farfuria copilului şi-l ştergea la gură. El mânca puţin, în schimb ridica mecanic telefonul, pe care îl ţinea lângă farfurie ca pe un tacâm, şi butona cu degete sigure. Nici un zâmbet nu se ridica din prăpastia lor.

La o altă masă, un tânăr cu mustaţă scria ceva într-un caiet. Nu consuma nimic, nu ridica ochii din caiet. Scriitor, probabil.

Şi-a golit paharul şi a mai cerut unul. Când să ducă paharul la gură, toamna de afară a dat buzna în bar şi temperatura a scăzut brusc. Nările suflau aburi. În uşa deschisă se oprise o femeie, care, în peisajul subteran, părea de o prospeţime tulburătoare. Cuplul tânăr a început să-şi vorbească în şoaptă şi danturile bătrânilor şi-au încetat dansul. Toţi se uitau la cea care aducea toamna. Ea şi-a aşezat poşeta pe bar şi a cerut un gin. Barmanul ezita.

Aveţi un act de identitate? a întrebat pe limba lui.

Ea s-a facut că nu înţelege.

Buletin, paşaport?

Ea şi-a dezvelit decolteul înflorit şi s-a aplecat peste bar. Încerca să îi explice barmanului că face parte din grupul de studenţi. Camera 35. Barmanul repeta, că fără act de identitate nu o poate servi. El a intervenit între ei şi a zis:

E cu mine.

Nu a zis nimic mai mult şi nu le-a căutat reacţia. S-a întors la paharul lui de vin şi s-a lăsat cuprins de o poftă nebună de a se îmbăta. Avea chef de joacă. Era mândru de el, că nu a cedat, că nu s-a uitat la ea. Îşi imagina furtuna pe care i-a provocat-o mimând un posibil avans. Va tăcea, se gândi. Va tăcea şi o va ignora. Ştia că dacă o va băga în seamă, îl va trata cu aceeaşi indiferenţă cu care o tratează pe ea. Avantaj, îşi spuse şi ceru un nou pahar de vin. Barmanul a aşezat un gin şi un vin în faţa lor şi s-a reîntors la cârpa lui. Au început amandoi să bea. Îi părea bine că nu a primit mulţumiri din partea ei, le merita, dar dacă nu le primeşte, cu atât mai bine – încă un punct pentru el. În cazul în care îi va mulţumi, se gândea, se va întoarce pe jumătate către ea, fără să o privească, şi va schiţa un gest incert, atât cât să-i dea de gândit. De data asta nu va ceda. Deasupra barului atârna o oglindă, pe care ea nu o descoperise încă şi în care o putea cerceta fără riscul de a fi surprins. O vedea cum îl privea fugar cu colţul ochiului de fiecare dată când ridica paharul de gin la buze. Apoi lăsa paharul jos şi îşi continua rolul pe scena improvizată. Nu ştia dacă vinul, prohabul umflat sau reflectoarele piesei ei de teatru îi fierbeau sângele şi îi smulgeau trupului broboane de transpiraţie. A mai surprins-o de câteva ori uitându-se la el. Era în avantaj. O va ignora.

Goleau paharele şi nici nu observaseră când tânăra familie şi-a luat copilul şi a părăsit barul. Au rămas numai cu barmanul şi cu bătrânii, care nu păreau să obosească. Câştigau în voioşie şi decibeli cu fiecare pahar golit. Tânărul scriitor dispăruse. El se ocupa cu reflexia ei în oglindă, o vedea cum ridica paharul de gin şi cum îl privea de peste buza paharului. Ochii ei coborau pe linia corpului său, umerii, braţele, şoldurile. El ştia că e momentul potrivit pentru un atac şi, ca să o dezarmeze complet, s-a întors brusc şi a surprins-o privindu-l. Prinsă asupra faptului, s-a înroşit şi s-a întors către barman:

Mai da-mi unul, te rog, i-a zis pe limba lui.

El era în culmea fericirii. Întâi i-a făcut un favor fără să-i acorde atenţie, apoi a fost privat de mulţumiri pe care le merita şi acum i-a surprins privirile oprindu-se pe fundul lui. Minunat, îşi zise, de data asta va câştiga la puncte. Putea chiar să se gândească la un knock-out. Barmanul a aşezat paharul de gin în faţa ei. El a scos o bancnotă şi i-a întins-o barmanului, făcându-i semn că plăteşte atât vinul lui, cât şi ginul ei. Punct ochit, punct lovit. Ea tăcea încurcată, în timp ce el s-a ridicat şi a dat să plece. Când să treacă prin spatele ei, a auzit-o şoptindu-şi pe limba lui:

Eh, ţi-ai găsit...

S-a oprit în spatele ei şi a înţeles că împărţeau aceeaşi limbă. În acea clipă ar fi vrut să o ia de mână, să-i arate dantura jucăusă a bătrânilor de la masă şi să o întrebe de când nu a mai văzut bătrâni râzând. A stat destul de mult timp în picioare, oricum destul cât să îşi dea seama de ridicolul situaţiei. Nu ştia – să plece, să stea? Daca pleca, ce sens a avut să stea în spatele ei atâta timp? Dacă rămânea, de ce s-a mai ridicat? Cu cât treceau secundele, cu atât mai roşu se făcea în obraji. A decis: va rămâne. S-a întors pe călcâie şi s-a aşezat la loc. Bătrânii cântau, se îmbătaseră. A mai cerut un vin şi a rămas tăcut în faţa paharului. Adversarul s-a ridicat de la podea. Urma o nouă rundă., dar nu mai era atât de sigur că rezistă până la capăt. Ochii lui s-au retras pe oglinda de deasupra barului, în care a întâlnit ochii ei. Descoperise şi ea oglinda. Pentru prima dată se priveau în ochi.

Bună.

Au început să-şi vorbească pe limba lor. Şi-au aflat numele într-un pahar de vin alb, au copilărit într-unul de vin roşu, s-au fugărit pe dealuri într-o vodcă şi un gin le-a fost adolescenţa şi până să îmbătrânească, barmanul i-a alungat în stradă şi a încuiat uşa în urma lor. Se ţineau de mână. Au urmărit cu paşi împleticiţi mozaicul treptelor până în faţa camerei de hotel.

E cineva în...?

Nu s-a întors de la...

S-au întins pe covor şi îşi vorbeau. Cuvintele curgeau de pe buzele ei în paharul cu vin, el ridica paharul şi îi sorbea cuvintele. Cuvintele lui curgeau în pahar şi se odihneau pe buzele ei. Cuvinte grele, altele uşoare, unele trăgeau de haine, lăsându-i goi, altele le ridicau trupurile deasupra covorului, strecurându-se primele în colţurile umbrite ale corpurilor lor, cu mult înaintea mâinilor, ori a buzelor. Erau goi pe covor, acoperiţi cu o pătură de cuvinte. Erau văi ale trupului în care nici mâini, nici buze, nici cuvinte nu ajungeau. Ar fi vrut să intre în ea, dar se temea că a băut prea mult. Risca să se facă de ruşine. Şi ce? Nici nu se cunoşteau. În definitiv, ea s-ar fi făcut de ruşine la fel de mult ca şi el, se gândea. Vroia să o pipăie, să o sărute, dar nu pe gură, nu numai pe gură. Ar fi vrut multe, dar băuse prea mult. Poate că şi ea gândea la fel, nu putea şti. Oare? S-au apropiat şi mai mult, cuvintele erau deja rostite numai pe jumătate, ce mai conta? Şi sânii ei erau acoperiţi numai pe jumătate. Încercau ceva, dar nici ei nu mai ştiau ce. În străduinţa lui de a-şi da pantalonii jos, s-a sprijinit greoi de noptieră şi a dărâmat-o peste braţul ei drept. S-a ridicat speriat cu pantalonii în vine şi s-a împiedicat, a căzut peste noptiera prăbuşită şi s-a lungit cu o bufnitură pe podea, prinzându-şi mâna sub corpul lui îngreunat de alcool, peste sânii ei dezgoliţi. Au încercat să se ridice, agăţându-se de rafturile unui dulap de lângă pat. Rafturile au cedat, dulapul a căzut cu totul peste ei şi câteva oase s-au frânt cu un pârâit şi le-au redus cuvintele la tăcere. Salvarea i-a găsit goi, întinşi pe covor, vorbindu-şi pe limba lor, beţi şi amorţiţi.

De dimineaţă, s-au trezit în saloane diferite, s-au urcat în troleibuze diferite, apoi, a doua zi, au zburat cu avioane diferite şi au aterizat în ţări diferite. Nu-şi ştiau nici măcar numele – le uitaseră - şi tot ce le mai rămăseseră din seara aceea erau două braţe bandajate şi un difuz sentiment de jenă.

[…]

Se făcuse lumină. Mii de sori minusculi străluceau pe ridurile apei. Nu ştia cât timp a trecut de când a urcat în cameră şi s-a întins pe covor. Acum că începuse o noua zi, se aştepta să o vadă ieşind din ape şi călcând în picioare micii sori de pe valuri. A scos capul pe geam şi s-a uitat în jur: peste tot doar apă. A găsit un caiet cu copertă groasă şi s-a lungit la loc pe covor. Din spatele lui urca murmurul apei si mirosul de alge. A aşezat vârful stiloului pe hârtie şi a început să scrie:

Se întâmplă ceva, ceva cumplit. Nu ştiu să iţi spun încă ce se întâmplă, nu ştiu nici eu, dar o sa te rog să treci pe la farmacie – am o durere de cap teribilă. Ştiu că nu-ţi place când mă doare capul, dar nu ţi-aş fi spus dacă nu aş avea nevoie de pastilele alea. Ca să fiu sincer, mi-e şi greaţă. Nu e nimic grav, poate am rău de mare. Nu, încă nu ştii despre ce e vorba, lasă că îţi spun totul când vii. Deci, când termini, să nu uiţi de pastile, te rog. Oricum ţi-ai fi dat seama, aşa că mai bine îţi zic drept: mi-e rău. Tu mă cunoşti, mă citeşti ca pe o carte deschisă. Draga de tine... Să ştii ca trebuie să-ţi spun ceva, mai bine acum, că nu ştiu dacă o să-ţi suport privirile când vii. De dimineaţă nu am fost prea sincer cu tine, de fapt, te-am minţit. Ştii ce? De fapt, mai bine tac, nu pot să-ţi spun aşa. Mai bine aştept să vii. Te-am minţit de dimineaţă în legătură cu manuscrisul. A fost azi dimineaţă? Sau...?Oricum, te-am minţit şi-mi pare rău, aşa că nu voi înrăutăţi situaţia spunându-ţi aşa, în scris, adică vorbit, adică gândit...Nu, nu se poate. Te rog să nu uiţi de pastile, mi-e tare rău. Să-ţi iei şi ţie ceva, am văzut că nu te simţi prea bine. Azi ţi-a fost rău de câteva ori. Oare de ce? Dar să vii repede, te rog. S-aduci şi nişte apă, iubire, robinetele nu mai merg. Şi trebuie să-ţi mai spun ceva: să nu pui la suflet ce se întâmplă in casă. Au cam luat-o toţi razna, dar îşi revin ei. Se întâmplă ceva. Cred că a fost un cutremur, ceva, viituri, aşa s-a simţit. Auzi, dacă vezi apă multă, să pleci din calea ei, bine? Intră la cineva în casă, roagă pe cineva să te lase şi stai acolo până trece. Am auzit in somn de o femeie care a fost luată de ape, dar nu cred că pe la noi. Altundeva, cu siguranţă. Cică au luat-o apele şi au dus-o undeva, precis într-un loc unde sunt duşi oamenii luaţi de ape. Să ştii că apele nu iau numai oameni şi îi duc undeva, dar despre asta îţi povestesc când vii. Promit. Îmi amintesc când am învăţat la şcoală despre potop şi în manualul de religie scria că nu se va mai repeta. Deci stai liniştită. Dar dacă cumva vezi ape, adăposteşte-te, te rog, şi vii acasă când scad viiturile. Eu te aştept. Şi nu te îngrijora pentru capul meu, o să-mi treacă. Poate chiar o să mă întind să dorm o vreme, mi-e foarte somn. Ah, şi încă ceva: cred că e cineva pe treptele casei, nu ştiu cine e, dar dacă o să mai fie acolo când vii, să-l laşi să intre, să nu-l laşi pe-afară, i-o fi frig. Să vii repede, te rog, mi-e dor de tine. Să mă trezeşti când vii. Să vii.

[…]

Eu nu ştiu cum va arăta viitorul, tu nu vei şti cum a arătat trecutul, spunea el din cetatea lor de perne şi fata asculta. Ne întâlnim aici între două lumi şi parcă în nicio lume. Când vei fi cu ea, îţi va povesti cum se ridica soarele pe cer şi cum dispărea în mare sau după munţi şi noi ziceam: a mai trecut o zi. Asta era tot ce făceam: număram zilele, fugeam după soare şi ne ascundeam de lună. Nu ştiu cum vei număra tu zilele, fără soare şi lună, fără munţi şi ape după care să se ascundă. Nici nu ştiu cum vei învăţa să numeri. Ce vrei să numeri pe mare? Un val rămâne un val şi, până să-l numeri pe al doilea, primul se întinde pe apă şi dispare. Cum să înveţi să numeri un val? Asta făceam toată ziua: număram şi numeam. La început, aveam dreptul să dăm nume la tot ce ne înconjura. Când numeşti ceva pentru prima dată, începi să stăpâneşti. La început, cuvântul plutea peste ape, s-a lăsat peste ele, le-a numit, le-a stăpânit îmblânzindu-le. Cuvântul te face rege, dar nu-ţi dă un regat. Cuvântul îţi aduce singurătatea şi moartea, dar una croşetată în propoziții, aşa cum vei vrea. Cum să te învăţ să vorbeşti, dacă nu ai ce numi? Cum să te las să sufli peste apă, să aduci moartea şi singurătatea în lumea noastră nouă? Nu, lasă, taci, e bine că taci. Să nu te temi. Lumea ta va arăta altfel, dar va fi a ta. Poate că lumea ta nu va cunoaşte dimineţi cu rouă pe iarbă, străzi înfundate cu oameni mânaţi către locurile lor de muncă, prea nedormiţi, prea nemâncaţi, jumătăţi de oameni singuri şi gălăgioşi, obosiţi şi resemnaţi, poate că lumea ta nu va şti de ruperea pântecelor şi de naşterea umedă. Întâi se împreunau doi oameni, să ştii, nu ştiu cum va fi la tine. Am zis oameni, iartă-mă, ar trebui să-ţi explic ce înseamnă, pe mare nu vei putea afla asta, dar nu ştiu, sincer, nu ştiu, nimeni nu ştia, dar cu toţii încercam să aflăm. Ne căutam, ne găseam, ne alergam, ne dezbinam, ne iubeam şi ne uram, dar să nu cumva să crezi că e vreo diferenţă între cele două, nu iubeşti la cineva totul, dacă nu urăşti ceva la el, ceva ce tu n-ai şi el are, şi invers. Vă întâlniţi la mijlocul dorinţelor. Aşa cum am simţit şi eu că te iubesc şi te urăsc în acelaşi timp pentru ochii pe care îi ai. Dar, iartă-mă, vorbesc de parcă aş şti ce spun, dar nu ştiu. Din când în când, aducea câte unul o soluţie, un mod de-a repara viaţa, ca şi cum viaţa ar fi o chiuvetă înfundată cu prea mult calcar. Dar nimic nu se schimba. Mai degrabă, e o chiuvetă înfundată cu prea multă iubire, pentru că în umbra fiecărei iubiri păşeşte iubirea de sine şi umbra ei, ura. Ţi-e frig? Stai să te acopăr mai bine. Aşa. Nici nu trebuie să vorbeşti. Cât timp mai suntem aici, între lumi – auzi cum scârţâie podul de lemn? – o să vorbesc eu, tu doar asculţi. Nu e nevoie să vorbeşti. Sub apă, ai văzut şi tu, sunt toate visele noastre. Tu ştii că nu a mai văzut nimeni inorogi vreodată? Ai putea spune că suntem norocoşi, dar eu aş zice că suntem trişti. Ştii de ce? Pentru că n-avem cui să-i spunem ce-am văzut. Acolo unde sunt toate visele noastre, sub apă, sunt şi toate cuvintele noastre. Se spală pământul peste o chiuvetă înfundată cu prea multă iubire. Dar poate că lumea ta nu va fi o lume a cuvântului, ci una a gândului, nu una a strigătului, ci una a şoaptei. Eşti copil înfometat şi singur. Nici nu ştii ce-i un copil. Când vei creşte, nu vei vedea copiii vii din parcuri, nici pe cei morţi de sub pământ. Poate vei fi singurul copil pentru un timp şi nu va veni nimeni să-ţi spună ce e copilăria. Dar nici înainte nu mai ştia nimeni. Cineva a zis: lăsaţi copiii să vină la mine. Unii s-au dus, fugeau stângaci sau se târau pe coate, alţii, noi, am crescut şi n-am mai înţeles nimic din ce se întâmpla în jurul nostru. Când eram mic, nu ştiam ce sunt, am crescut şi m-am numit copil şi am uitat de mine. Aşa şi omul de care îţi spuneam că nu ştia nimeni cine e, a început într-o zi să-şi dea nume şi nu s-a mai găsit niciodată. S-a lăsat noaptea şi el se tot căuta, se striga pe nume şi fiecare strigăt îl alunga tot mai departe. Labirintul era mare, cerul prea întunecat şi nu s-a mai găsit. Lasă, e bine să taci, doar nu vrei să-ţi dau cuvinte, să le arunci pe ape, să îmblânzeşti marea. Numeşte ceva, dacă vrei să-l pierzi. Nu-ţi voi spune cum mă cheamă, nu ai voie să ştii. Şi acum, hai să ne culcăm, în vis nu ne aparţinem.

[...]

Dan Iancu

Anul șobolanului

dă-o-n pizda mă-sii de iubire.[1]

cum?

rezonabil nu am vreo motivație anume. practic, eu nu sunt rezonabil și mă bag singur unde nu-mi fierbe oala. îmi închipui că tu mi-ai spus numai adevărul. că mă iubești enorm. că toate vorbele noastre sunt mai adevărate ca lumea asta din care, cu părere de rău, fac parte. hai să fac socoteala de ce te iubesc, nu de alta, dar ridicatul din umeri sau pentru că ești frumoasă nu fac parte din argumente. așa m-aș îndrăgosti de naomi campbell sau de oricine asemenea ei. nu e așa nici pe departe. ca să alerg să îți scriu sau să deschid e-mail-ul de zeci de ori pe zi nu ar fi vreo proptea care să ajute. deloc. știi de ce m-am îndrăgostit de isabela? pentru că visa frumos și ne-am sărutat din greșeală. vorbele mă omoară. chemările meșteșugite, panoplia aia de arme asupra cărora nu am pavăză. nici nu vreau. ți-am spus că sunt mic, obez și că nu sunt cine știe ce sculă. scriu. mi-ai spus că vorbele mele sunt oaza ta de liniște. mi-ai spus că trebuie să scriu. de asta sunt aici. tu crezi că la patruzeci de ani caut aventuri? îți spuneam[2] de isabela. ne-am cunoscut pe paisprezece septembrie. o zi înainte de începerea facultății. i-am luat numărul de telefon pentru o informație. am sunat a doua zi și am vorbit o oră. am hotărît să ne vedem la intrarea în herăstrău, pe lîngă care stătea. am mers prin parc și ne-am așezat pe un zid. s-a auzit dintr-o dată țipătul[3] vaporului care traversa lacul. a întors capul spre mine și am sarutat-o. o săptămînă mai tîrziu făceam dragoste nopți în șir. o iubeam cum de puține ori am iubit. o iubesc și acum. altfel. nu m-aș mai culca cu ea. de ce? sunt explicații. toate țin de mine. nu e vina ei că așa a crezut că e mai bine. e vina mea că nu am știut să o învăț. sunt foarte închis. rar cînd spun real ceva. mai ales direct. ți-am spus că ești frumoasă. mi-ai retezat-o scurt. nu ți-am mai spus că nu ești frumoasă ca un cadru, ci ești frumoasă cu vorbele tale. le pui acolo unde trebuie și cînd trebuie. știi să chemi. știi să te minunezi. știi să tresari. crezi că nu ești frumoasă? hm… ești. cînd mi-ai spus că o să te descalți și ți-am văzut tălpile furișindu-se sub rochia albă, am avut un șoc. cînd m-ai luat de mînă, să-mi ghicești[4], pentru că doar vroiai să mă iei de mînă, a fost explozia. te iubeam deja de la scrisori, dar ăsta era preaplinul. nu mai făcusem dragoste de mult timp. nu știam ce va ieși. nici nu a ieșit cine știe ce după capul meu. dar a fost. eram prins fără posibilitatea de a mă mai întoarce.[5] tu crezi că pentru mine e un lucru banal? nu cred că e așa. ai o grămadă de defecte. nu le înșir acum. o să ți le spun pe toate. nu știu cînd[6]. acum sunt doar furios. pe mine. pe prostia mea. pe capcana pe care nu am evitat-o, deși teoretic sunt mai bătrîn. din păcate sunt un copil cu ochii mari și-mi plac bomboanele mătăsoase. cît rău poți să-mi faci…

nu ştiu de ce dup’amiaza e atît de prezentă în ceea ce scriu. poate acum am timp de contemplare şi nu sunt dedat abrutizărilor oficiale. stau la masa mea, în faţa calculatorului şi remarc blîndeţea cu care lumina se aşează peste balcoanele de peste drum. le văd printr-un grilaj de fier verde ca o verticală gălbuie în mult gri. iau ceea ce-mi propui şi caut înţelesuri. deşi mi-am spus deseori să mă opresc la formă, mă las implicat în curgerea sentimentală a gîndurilor. mulţi vor spune că este construcţie. desigur (zîmbesc). improbabil (mai mult ca sigur că nu). uite:

ca nişte sfîrcuri de fier cu floarea mai lată[7], de la ciocan, cum altfel, cuvintele-ţi veneau rar şi tăios trasînd în pielea conversaţiei fine arabescuri. poate ar fi fost potrivit să spun inutile sau fără înţeles, dar e nepoliticos. o dată bătute cu zel în palmele faptelor, se abureau de rugină şi neşansă. cel mult erau purtate pe ici pe colo, accesorii luxoase dedicate întîlnirilor de protocol. apoi se lăsau uitate-n cataloage, tomuri, opuri sau maldăre de foi vreme de ere pentru descoperiri spectaculoase. mai interesantă e bănuiala acelor vorbe minunate care nu au mai fost găsite. potenţialitatea este mai mult ca perfectul unei stări imposibil de atins sau de refăcut.

draga mea, nu înţeleg de unde vine agresivitatea cu care emiţi sentinţe la singurătate. în general violenţa cu care asociezi imaginile este ca un fin fierăstrău circular. nu-l vezi. mult mai în alt timp decît cel destinat demonstraţiei vei băga de seamă că părţile sunt deja detaşate, fine pelicule de aer despărţind volumele altădată în legătură. luate ca atare componentele nici n-au noimă, înţelesul fiind oricum o entitate contextuală şi articulată la mediu. vei spune că relativizez prea mult. poate. poate îmi place continua transformare sau trecerea dintr-o formă într-alta. umbrele chinezeşti îţi spun ceva? ca să devii te sprijini de repere. ce se întîmplă dacă reperele se transformă? ani de zile am învăţat că unii ne lăudau strămoşii. nume mari, citate celebre. tu-mi spui că toate acestea sunt puerile, simple fixaţii ale erelor. dar chiar aşa fiind, tot se puteau numi referinţe, entităţi fixe la care te raportezi. eu încerc altceva, mai puţin stabil, ca şi cum te-ai sprijini de o curgere. în acest sistem de referinţă înţelesul e un obiect viu independent de noi, dar nu în totalitate. eu aşa simt.

[1] ţîţele tale, o, ţîlele tale ca mirosul abia simţit al unei înserări…

[2] ea are ochii întunecați și trup de înger. la mijloc e tăiată-n două ca să-i numeri cercurile și tăcerile mai lungi decît noaptea polară. am atins inelul treizeci și trei, cam cît avea iisus cînd l-au atîrnat de catapeteasmă ca pe un bou proaspăt tăiat. ea era atîrnată în ea de niște cîrlige de inox manufacturate-n ziua aia, din care nu i-a mai răspuns decît foarte rar, jumătate fiindu-i, și l-a atîrnat de cuvinte împrăștiind sîngele textelor, lăsîndu-le prin cutiile poștele precum niște coji albicioase. de atunci el încetase să mai creadă.

[3] alunecă în brațele mele două-ți sunt de-o parte și de alta a unui „nu” și doar ele-s.

[4] cînd primăvara vine ca o povară poate e bine să te topești ca un cub de zahăr într-un pahar cu ceai negru din cel ce ți s-a dat să te bucuri de început. poate e bine să taci sau să te desparți de cuvinte să le uiți să le întorci spatele. trebuie să știi că vei lăsa în urmă bucăți din tine cel mîndru că poți să duci un joc de go la bun sfîrșit. ai fost învins prin plecarea partenerului.

[5] cînd mă deschid vii trăgîndu-mă de toate cele urlînd că te-am lăsat în afara carcasei unde lumea valsează colorat, iar imaginile cu tine sunt rotunde precum capacul de bere.

[6] primăvara ce urlă ca tine în ultima conversație la telefon cîndva sub o ploaie de noiembrie. dimineața tîrzie vorbită deja, un soi de liniște ca o aură minunii pe care o respirăm cu toate cuvintele. visele ca un potop de lame neîndurător de strălucitoare.

altfel tăcut ca de obicei.

[7] cum ne tăiem vorbele în felii mai subțiri decît înțelesul prin care treceam singuri, nevătămați de prezența celuilalt. afară cireșul înflorește negînditor.

Mihail VAKULOVSKI

10 basarabeni pentru cultura română

(Interviuri cu tinerii dintre milenii)

(în curs de apariţie la Casa de Pariuri Literare)

„Eu explic reuşita prin capacitatea de a mă concentra asupra priorităţilor”,

interviu cu Octavian ŢÂCU

- Octavian, aş începe „discuţia-interogatoriu” cu o întrebare la care nu cred că te aştepţi: în copilărie ce vroiai să te faci „când vei fi mare”?

- Eram un „pitic” (la propriu) care dorea să ajungă să-i bată pe toţi din lume. Sufeream de un complex de inferioritate în acest sens, de care încercam să scap prin a fi cel mai bun la carte.

- Cum ai ajuns să faci box?

- Din cauza visului. Dar şi pentru că am avut un ideal - unchiul meu Andrei Grosu, care mi-a fost şi primul antrenor. Era o autoritate în lumea boxului şi speram că voi ajunge odată să-l depăşesc. M-a motivat şi mai mult faptul că el nici măcar nu vedea în mine un viitor mare campion.

- Cum ai ajuns la studiul istoriei?

- Am fost predispus genetic. Mama mea este profesoară de istorie. Era însărcinată cu mine când a susţinut examenele de absolvire la Universitatea de Stat din Moldova. De aceea le spuneam permanent colegilor mei de facultate că sunt mai deştept decât ei cu o sesiune.

- Hopa, iar eu m-am născut când părinţii mei, hm, ambii studenţi la filologie, tot la USM, îşi luau licenţa... Cum ai combinat aceste două hobby-uri ale tale, boxul şi istoria, reuşind, iată, să faci din ele profesii?

- Cel mai greu a fost şi este să împac în mine aceste identităţi, care nu au între ele nici o tangenţă, cu excepţia faptului că le fac eu. Dacă la început (în timpul studenţiei) a fost o normalitate, or atunci toţi făceau şi sport şi facultate, atunci când a început doctoratul şi marea performanţă lucrurile chiar au devenit tot mai greu de realizat. Eu explic reuşita prin capacitatea pe care am avut-o întotdeauna de a mă concentra asupra priorităţilor. Şi asta fără a mă gândi la faptul că sacrific ceva.

- Există foarte mulţi oameni care ştiu de pugilistul Octavian Ţâcu şi există oameni care te cunosc ca şi un tânăr istoric, şef la catedra de Istorie Contemporană Universală şi Ştiinţe Politice la Universitatea Liberă Internaţională din Moldova (ULIM). Vrei să-ţi aminteşti, pentru cei care te cunosc doar ca istoric, de viaţa ta de boxer?

- A fost un traseu sportiv extrem de sinuos. Bazele boxului le-am pus la Chişinău, însă valoric am crescut la Iaşi, la CSM, alături de cei mai tari profesionişti care existau în România. Când m-am întors peste 4 ani (în 1995) la Campionatele Republicii Moldova, i-am bătut fără drept de apel pe toţi candidaţii pentru Calificările la Jocurile Olimpice. A fost însă o înfrângere dureroasă (şi la propriu, şi la figurat) în faţa lui Leonard Doroftei în semifinalele turneului din Iugoslavia, care mi-a compromis serios şansele de a ajunge la aceste calificări. Am fost luat la Europenele din Danemarca doar fiindcă eram campion naţional şi participasem în 1995 la Campionatul Mondial din Berlin. Ironia sorţii a fost că doar eu m-am calificat pentru Jocurile Olimpice de la Atlanta. După Atlanta a fost perioada celor mai mari succese (am câştigat şi am fost laureat a 23 turnee internaţionale), care a culminat cu locul II la Cupa Europei în Lvov (Ucraina). Cea mai mare decepţie a constituit-o ratarea Calificării la J.O. de la Sidney, când am fost la un singur pas de reuşită. Însă acest fapt însemna să-l bat pe Campionul Mondial A. Maletin (Rusia), ceea ce însemna o sarcină extrem de dificilă în acel moment.

- Să ne întoarcem la istorie. Monografia ta se numeşte „Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române în perioada interbelică”, într-adevăr, o problemă. Cum ţi-ai ales tema şi, dacă se poate, care sunt concluziile la care ai ajuns scriind această carte?

- Tema a venit ca o continuare a tezei de licenţă. La Iaşi ni s-a sugerat tuturor studenţilor basarabeni că dacă nu vom rescrie noi istoria Basarabiei atunci cine altcineva. M-am convins de justeţea acestor sugestii atunci când propriu-zis am început elaborarea tezei şi am sesizat cât de mult fusese subiectul politizat şi influenţat de ideologic. Acest lucru se referea nu numai la totalitatea istoriografiei sovietice, care era total inoperantă, ci şi la multe aspecte ale problemei Basarabiei pe care le mitizase istoriografia română. Pentru a răsturna aceste mituri aveam nevoie de argumente serioase, fapt pentru care am fost şi în Arhivele Ministerului de Externe a României, şi în cele ale Ministerului de Externe din Federaţia Rusă. Sunt tentat să cred că ineditul lucrării constă în faptul că am stabilit o interdependenţă între aspectul internaţional al acestei probleme şi procesul de integrare a Basarabiei în România Mare. Dacă pentru celelalte provincii alipite în 1918 integrarea a fost o problemă internă românească, atunci în cazul Basarabiei acest proces a avut conotaţie internaţională determinată de pretenţiile URSS asupra acestui teritoriu. Nerecunoaşterea Basarabiei ca teritoriu românesc de către Moscova a cauzat o politică incoerentă a administraţiei româneşti în provincie şi a afectat deseori bunele intenţii ale statului român în integrarea acestui teritoriu. Proximitatea sovietică a determinat un regim de „mână forte” în Basarabia, care este şi acum invocat de basarabeni ca o măsură de discriminare a populaţiei locale de către autorităţile centrale. În absenţa unei politici adecvate de explicare a acelei situaţii critice, basarabenii au văzut capul tuturor relelor în „regăţeni”, ceea ce a determinat (poate chiar determină încă) o reticenţa de lungă durată a basarabenilor faţă de românii din ţară.

- Ziceai la lansarea cărţii că pentru tine fiecare paragraf are o încărcătură sentimentală foarte intensă. Poţi să exemplifici şi pentru cititori? - aceste combinaţii de amintiri mi se par foarte interesante...

- Vorbeam de faptul că elaborarea acestei lucrări a coincis cu momentul de vârf al carierei mele sportive. Prin urmare, multe din ideile şi concluziile inserate corespund unor anumite stări generate de rezultatele din ring. Spre exemplu, cea mai prolifică perioadă a fost după Jocurile Olimpice de la Atlanta, când evoluţia nereuşită se pare să fi stimulat o concentrare asupra tezei şi finalizării primelor două capitole. Au fost şi situaţii când am scris inspirat după victorii importante, cum ar fi medalia de argint la Cupa Europei în 1999. Totuşi, cel mai mult eram motivat intelectual atunci când pierdeam şi faptul că am finalizat lucrarea după dureroasa ratare a Calificărilor la J.O. de la Sidney în 2000 este dovada elocventă în acest sens.

- Spuneai, tot la lansare, de o nouă generaţie de istorici. Prin ce se deosebesc aceşti tineri istorici de cei de dinaintea lor?

- Este o generaţie dezinvoltă, crescută în realităţile tranziţiei, care i-a determinat o atitudine mai tranşantă în scrierea istorică. Mulţi dintre aceştia s-au format în România, în special la Iaşi, unde au avut un contact direct nu numai cu şcoala de istorie românească. Întorşi acasă (ceea ce este cel mai important), au adus cu sine o nouă atitudine, un nou mesaj, un nou aflux de românism, devenind, inevitabil, prin ceea ce fac, mesagerii viitoarei proiecţii europene a Republicii Moldova.

- Acum, după ce ai susţinut şi teza de doctorat şi ai şi editat-o, ce teme te mai tentează, pentru un viitor studiu, eventual?

- Practic încă înainte de publicarea monografiei am început să mă „deplasez” spre studiul proceselor de tranziţie post-totalitară în spaţiul est-european. Am reuşit în acest sens să organizez o conferinţă internaţională la Universitatea Paris 8, Franţa, unde am prezentat procesul de tranziţie al Republicii Moldova în contextul est-european. Drept rezultat am fost delegat de Francofonie să reprezint Republica Moldova la Colocviul Internaţional al Francofoniei din Burkina Faso cu aceeaşi problemă. În martie şi aprilie anul viitor mă voi afla cu o bursă de profesor invitat la Universitatea Central Europeană din Budapesta, unde îmi voi finaliza lucrarea.

- Ştiu că şi acum faci sport, deşi marea performanţă a devenit biografie, din păcate (fiindcă te-ai retras prea devreme) şi din fericire (fiindcă nimeni nu-ţi poate lua rezultatele). Nu-ţi pare rău că ai făcut acest pas? Acum crezi că te-ai grăbit sau că ai făcut o mişcare înţeleaptă? Faptul că scriai, că erai la începuturile altei activităţi, te-a ajutat în acel moment important al vieţii tale - retragerea din vârful altei activităţi?

- Retragerea din sport a fost rezultatul unei suprapuneri de circumstanţe. În primul rând, a fost una forţată - mi-am fracturat mâna în timpul ultimului turneu internaţional din Polonia (aprilie 2003), iar încercările mele de a mă recupera au fost inutile jumătate de an. Astfel că ratasem etapa de pregătire iniţială pentru calificările la Jocurile Olimpice de la Atena. Apoi mai venea şi întrebarea (firească cred, la 32 de ani) dacă voi putea duce greul calificărilor şi pregătirii pentru Olimpiadă. În plus, eram de acum şef de catedră universitară (ultimul titlu de campion naţional şi chiar ultimul turneu internaţional din Iugoslavia le-am câştigat fiind şef de catedră), iar acest lucru făcea tot mai greu, dacă nu imposibilă simbioza. Trebuia să fac alegerea. Faptul că aveam alternativa intelectuală m-a salvat de dificila perioadă pe care o încearcă mulţi sportivi când se lasă de sport. O perioadă în care au loc căderi psihice spectaculoase legate de dificultăţile adaptării la viaţa „normală”. Eu am plecat din sport însă fiind sigur că mă voi întoarce. Şi am făcut-o. De această dată în postura de secretar general al Federaţiei Sportului Universitar din Moldova.

- Cum îţi par tinerii de acum din alte domenii culturale - literatură, muzică, pictură etc.? Ce-ţi place să mai faci, în afară de sport şi istorie?

- Independenţa Republicii Moldova are un aspect pozitiv mai ales din perspectiva faptului că a creat posibilitatea unei deschideri pentru noua generaţie, care nu a întârziat să fructifice aceste oportunităţi. De aceea putem vorbi despre o nouă elită intelectuală, care apare în ţara noastră. Una non-conformistă, în contact direct şi permanent cu valorile civilizaţiei occidentale, care la momentul oportun va avea un cuvânt determinant în determinarea istorică a Republicii Moldova. Alte interese personale: cred că limbile străine pe care le învăţ cu răutate şi determinare sportivă.

(noiembrie-decembrie 2004, Braşov-Chişinău)

Bun de tipar

Emilian Galaicu-Păun: Ţesut viu (roman)

Alexandru Potcoavă: Şoimii patriei trebuie să fie întotdeauna veseli (roman)

Andrei Zbîrnea: Rock în Praga (versuri)

Dan Iancu: Anul şobolanului (roman)

A. R. Deleanu: Îmblânzitorul apelor (roman)

Mihail Vakulovski: 10 basarabeni pentru cultura română (dialog)

Andrei Zbîrnea

Rock în Praga

espresso

amestecă-ţi plămânii

cu pliculeţe de zahăr brun

aici

mirosul de iarbă umedă

persistă

aici

poţi servi cafeaua în tăcere

paşii lor nu se aud

zid

locuieşti

de ceva timp lângă un zid fără farduri

aici nu a plouat niciodată

aici ţi-ai ascuns braţele între fisuri

niciodată nu a curs atât sânge

pe treptele dezordonate

unde amândoi scriam poeme

despre clasa muncitoare

încă de atunci fardurile

schimbaseră culoarea zidului

şi

treptele ascundeau

neliniştea glasului tău amorf

locuieşti

de ceva timp lângă un zid fără farduri

trezeşte-mă

totul se scurge

mai devreme sau mai târziu

tramvai

te ascunzi printre şinele prăfuite

şi

două iluzii

două tricouri negre

traversează o stradă

aştepţi un tramvai ce nu mai vine

îl simţi cum te străpunge

tâmplele ochii buzele

miros de păcură

totul se dilată

un călător coboară

tramvaiul e un vis catatonic

child in time – iederă MIX

te-ai trezit

trupul tău acoperit de iederă

şi

patul ia forma cămăşii tale

albastru cobalt

coapsele tale. miros de scorţişoară

şi patul se mişcă. paşi de rock and roll

doi nasturi desfăcuţi.cămaşa sfâşiată

riffuri psihedelice

child in time

îmi repeţi obsesiv

de ce iedera acoperă patul?

în anglia iedera era considerată divinitatea feminina

“It was a bad result but nothing to get too disheartened about” (Paul Hunter)

nu vei avea niciodată lovitura de deschidere

buzele tale acoperă partea superioară a mesei

buzele mele/snooker la tâmplele tale

lovitură cu două mante

prin stânga bilei roz

şi totul se sparge

mănunchiul de bile roşii

sânii tăi dezgoliţi

ochii mei căprui / ochii verzi ai tatălui meu

ai ratat unghiul la bila neagră

ar trebui să o luăm de la capăt

să fugim din crucible

de anglia

să găsim un alt nume

pentru divinitatea feminină

recviem

ascunde-te

lasă-ţi pleoapele să curgă

sub pietre funerare

ne-ntâlnim dincolo

în spaţiul deschis

o lungă tăcere

un tablou neterminat

se desface de carne

braţe

prelungiri ale braţelor

priveşte-mă

totul se leagă

bărăgan

o simfonie însoţeşte moartea

lângă căciula rusească

pe obraji pe bărbie

două pete roşii

seninătate

ceva nu mai curge

am renunţat firesc

la monoloagele inutile

văd monede aruncate la răscruce

doar picioarele acceptă

bărăganul nu mai e demult o simfonie

acum

iedera acoperă

viorile pianul şi instrumentele de suflat

iedera acoperă drumurile amestecate de nisip

la orice răscruce

liniştea apasă

iederă

memoriei bunicului meu

ai pierdut la ruletă

sunetele din camera de tortură

cineva te-a găsit

era prea târziu

noroiul acoperise durerea

câtă linişte e aici

iedera proaspătă mângâie pereţii

niciun cuvânt în plus

iedera proaspătă mângâie pereţii

are mâinile albe fine

o fetiţă de treisprezece ani

învaţă pâinea noastră cea de niciodată

cu un profesor de pian

iedera e proaspătă

nu lasă urme inutile pe retină

se scurge

peste blocuri mirosind a tămâie

dincolo

iedera se găseşte pe toate drumurile