Dorin MUREŞAN

 ORAŞUL NEBUNILOR (Ed. Dacia, 2011)

- fragment -

 

 

Dacă cetăţeanul care ar fi locuit vizavi de clădirea în care ar fi fost găzduit Lausdisk ar fi privit prin geamul aburit către camera acestuia, ar fi văzut două siluete goale, aproape dizolvate una în cealaltă, întinse pe patul uriaş şi mişcându-se imperceptibil. Dacă acel cetăţean ar fi cunoscut-o pe doamna Jitsiana, e de presupus că ar fi recunoscut-o în acea încleştare pseudo-sentimentală, lăsându-se pradă unei senzaţii pe care, atât cetăţeanul în cauză cât şi oricare altul ar fi considerat-o, fără nici un fel de dubiu, drept siderală. Într-adevăr, mişcările amantei vizitatorului, situată deasupra acestuia printr-un revirment brusc al situaţiei (probabil!), ar fi dat la iveală până şi pentru cel mai inhibat ochi o tandreţe pe care cineva cu greu şi-ar putea-o imagina venind de la o femeie uşuratică precum ar fi fost cea despre care e vorba aici. Se vede treaba că vizitatorul ar fi câştigat din partea fiicei înaltului demnitar al oraşului un respect nebănuibil şi, totodată, o atracţie care s-ar fi întrevăzut cu uşurinţă în felul ei sfios de a aborda acel prim act fizic de dragoste. Autorul nu poate spune cum ar fi putut Lausdisk să intre în posesia unei atare gingăşii, însă poate presupune că rezultatele convingătoare ce ar fi urmat discuţiei dintre preşedinte şi vizitator ar fi ajuns, pe căi misterioase, deasupra lobilor urechilor doamnei Ana. La acestea se mai poate adăuga şi faptul că, de cum ar fi intrat în apartamentul gazdei sale, Lausdisk i-ar fi propus cu toată sinceritatea o colaborare mai strânsă la dezvoltarea planului abia schiţat ce ar fi privit conştiinţele cetăţenilor din noua societate. Flatată de încrederea pe care i-ar fi acordat-o acea progenitură a unui cuplu idolatrizat pe întreg mapamondul, doamna Jitsiana ar fi acceptat instantaneu propunerea şi i-ar fi sărit în braţe, sărutându-l lung pe buze şi lăsându-şi trupul vulnerabil şi subţire sub oblăduirea palmelor lui însetate de carne. Orice intuiţie ar putea coordona succesiunea evenimentelor ce ar fi urmat, mângâierile care ar fi involuat de la furie la tandreţe, sărutările tot mai temperate şi mai salivacee, atingerile febrile care ar fi vizat spaţiile erogene, odiseea anticipativă către camera vizitatorului, prăbuşirea în puful lăptos al pernelor aruncate dezordonat pe pat şi, nu mai puţin, actul de posesie care ar fi urmat imediat după această prăbuşire. Dacă acel cetăţean ar fi fost martor la încleştarea celor două siluete încă din fazele ei incipiente, atunci e posibil ca acesta să nu fi putut spune cine pe cine poseda, şi asta întrucât fiecare dintre cele două siluete părea a fi atât obiectul posesiei cât şi subiectul ei. Este deci sigur că, cel puţin în concepţia acelui cetăţean, actul sexual ce s-ar fi desfăşurat în faţa lui ar fi exprimat apogeul unei relaţii reale şi solide. Dacă respectivul martor şi-ar fi mutat privirea de la camera vizitatorului către interiorul apartamentului doamnei Jitsiana şi, mai ales, către salonul unde tronau cele trei scaune, ar fi zărit un băieţel de probabil un an şi jumătate împingând pe podeaua lucioasă un camion în miniatură. Aekid ar fi rămas într-adevăr singur în salonul cu pricina, însă singurătatea pentru el, cel puţin în acel moment, ar fi fost un cuvânt cu nu prea multe semnificaţii. Sunetele molcome ce ar fi venit din direcţia camerei străinului nu i-ar fi spus absolut nimic, cu toate că printre ele ar fi sesizat, vag desigur, o tonalitate familiară, cea a mamei sale. Ciudata maşinărie pe care ar fi ţinut-o în mânuţă ar fi contat mult mai mult, nu pentru că ar fi fost pestriţ colorată, ci pentru că ar fi alunecat cu uşurinţă pe podeaua pe care micuţul şi-ar fi târât picioarele, fapt ce i-ar fi dat senzaţia unei siguranţe reconfortante a propriei mobilităţi. La un moment dat, mişcarea vehicolului s-ar fi oprit din cauza unui obiect despre care Aekid n-ar fi putut spune prea multe. El ar fi rămas cu degetele încleştate pe cupola jucăriei, continuând să o împingă, sub impulsul inerţiei conferite de drumul lung pe care l-ar fi făcut de la un fotoliu la altul. Abia după câteva secunde ar fi realizat că actul de împingere nu ar mai fi avut loc, căci faţa maşinăriei ar fi fost obstrucţionată de obiectul acela ciudat care răsărea din pământ şi se pierdea înghiţit într-un ansamblu arhitectural despre care, cel puţin mintea lui care acumula cu sete orice informaţie, ar fi putut spune ceva, deşi foarte puţin, eventual că acolo ar fi putut şedea oricine, până şi el, dacă desigur ar fi fost ceva mai înalt. Ei bine, neclintirea jucăriei i-ar fi adus o serioasă stare de nemulţumire, iar reacţia care ar fi apărut ca rezultat al acelei stări ar fi venit de undeva din dreptul pieptului şi ar fi constat în câteva sunete guturale care, pe măsură ce ar fi avansat, ar fi perceput o tot mai serioasă degradare, transformându-se în cele din urmă într-o râgâială dezlânată de care, dacă ar fi fost prezentă, doamna Jitsiana s-ar fi speriat foarte tare. În fine, înţelegând că efortul pe care l-ar fi depus în acea încrâncenată dorinţă de a aluneca mai departe ar fi fost inutil, Aekid s-ar fi ridicat cu greutate în picioare, ajutându-se de braţele încărcate cu un strat subţire de grăsime şi, cu degetele încleştate în jurul jucăriei, ar fi parcurs în fugă o oarecare distanţă către peretele interior, aruncându-se apoi cu toată puterea pe podea şi râzând cu hohote sacadate de sunetele purcese din acea cădere. Totodată, el ar mai fi observat că maşinăria pe care ar fi ţinut-o într-una dintre mânuţe ar fi revenit la disponibilitatea ei iniţială de a se mişca şi, prin urmare, s-ar fi întors şi şi-ar fi reînceput periplul, împingând-o cu sete către celălalt capăt al salonului. După câteva secunde, poate zece, poate douăzeci, ar fi ajuns lângă peretele de sticlă, iar mişcarea vehicolului s-ar fi întrerupt din cauza paravanului semitransparent. Aekid ar fi înţeles imediat că se întâmpla ceva aidoma evenimentului anterior, că adică jucăria n-ar mai fi înaintat chiar dacă ar fi împins-o cu toată puterea. Găsind că reluarea experienţei precedente ar fi fost pur şi simplu plictisitoare, micuţul bastard s-ar fi ridicat în picioare şi ar fi izbit jucăria de geam cu o mişcare stângace în care şi-ar fi comprimat toată puterea. Ar fi silabisit apoi un vag hohot de râs remarcând cu plăcere sunetul sec pe care l-ar fi provocat. Şi-ar fi lipit năsucul şi obrajii de folia geamului şi ar fi scos limba sub impulsul dorinţei de a-l gusta. După ce s-ar fi retras, ar fi remarcat apariţia unei pete rotunde  acolo unde tocmai şi-ar fi aşezat gura întredeschisă. Nu ar fi rezistat tentaţiei de a atinge spaţiul acela de umezeală compactă şi, prin urmare, ar fi întins unul dintre degetele arătătoare şi ar fi trasat în grabă câteva linii, segmentându-l în două fragmente aproape identice, apoi în trei, în patru, până când din pata respectivă n-ar mai fi rămas decât o vagă urmă de umezeală. Nedumerit, Aekid s-ar fi apropiat din nou de geam şi şi-ar fi relipit gura larg deschisă de acesta în speranţa revenirii petei de umezeală. Din nefericire pentru aşteptările sale, pata nu ar mai fi revenit, chiar dacă pe spaţiul pe care şi-ar fi aşezat gura ar fi apărut câteva puncte lichide mobile şi cleioase. Dezamăgit, micuţul s-ar fi întors cu spatele la ele, s-ar fi aplecat către podea, ar fi ridicat ciudatul vehicol şi l-ar fi aruncat cu toată puterea în faţă, aşteptând succesiunea de sunete cu care era obişnuit. Jucăria însă ar fi zburat circa un metru şi jumătate, planând pe unul dintre cele trei fotolii aşezate în centrul încăperii. Sesizând diferenţa dintre actuala stare de lucruri şi cea precedentă, micuţul ar fi înţeles că singura soluţie pentru a mai aduce în jurul său un oarecare dinamism sonor ar fi fost acela de a-l provoca el însuşi. Prin urmare, ar fi pornit în goană către centrul încăperii şi s-ar fi aruncat pe podea, lovindu-se cu capul de unul dintre picioarele fotoliului celui mai apropiat. Durerea i-ar fi provocat mai întâi un sentiment de totală confuzie, neînţelegând ce anume se întâmplă. S-ar fi ridicat în capul oaselor, rămânând în genunchi, şi ar fi privit în jur, căutând un punct de referinţă pentru a-şi reactualiza luciditatea. Negăsind pe nimeni în jur, conştientizând  progresiv situaţia şi, mai ales, simţind durerea ca pe o febră acră care i-ar fi luat în stăpânire carapacea craniului, primul impuls al micuţului abandonat ar fi fost acela de a zbiera furios pentru a se face auzit. Efortul său însă ar fi fost cu totul inutil, şi asta fiindcă de nicăieri nu ar fi apărut cineva care să-l liniştească şi să-l sărute matern pe locul care ar fi pulsat dureros. Furia micului Aekid s-ar fi transformat încetul cu încetul într-o resemnare extrem de obositoare care i-ar fi liniştit zbieretele, deviindu-le către un plâns înnăbuşit. Simţindu-se singur şi înţelegând că de acea singurătatea nu mai avea cum să scape, şi-ar fi aşezat căpuţul pe podea şi ar fi închis ochii, dând drumul din când în când unui suspin docil şi irezistibil. După numai câteva minute, bastardul Aekid ar fi adormit pe podeaua salonului cu capul lângă piciorul vinovat al fotoliului, cu mânuţele aşezate una lângă cealaltă, cu pumnii strânşi şi picioarele aduse până sub bărbie, sugerând parcă prin acea poziţie neputinţa de a acţiona împotriva unor evenimente care păreau a avea o viaţă proprie şi, implicit, care se puteau sustrage până şi din faţa celor mai vehemente voinţe. Este deci evident că toată acea luptă a băieţelului cu situaţia inedită în care l-ar fi pus doamna Jitsiana, luptă din care ar fi ieşit pe bună dreptate înfrânt şi obosit, ar fi trezit în sufletul cetăţeanului privitor un uriaş sentiment de milă amestecat cu un altul de uşoară revoltă proiectat asupra celor două siluete goale care s-ar fi mângâiat conjugal în patul pe care ar fi încăput mai mult de zece persoane, ignorând orice mişcare sau sunet din jurul lor. În acelaşi timp însă, cetăţeanul ar fi resimţit o puternică emoţie purceasă din acea încleştare pe care ar fi găsit-o, în felul ei, sublimă, şi pe care, în maţele lui cel puţin, şi-ar fi dorit-o şi pentru sine. E mai mult decât sigur că, dacă glasul piţigăiat din spate nu i-ar fi întrerupt gândurile cu o chemare tăioasă, mintea cetăţeanului ar fi alunecat într-o lume iluzorie în care ar fi luat locul lui Lausdisk, primind cu aviditate mângâierile fiicei preşedintelui. Din păcate pentru aşteptările cititorului, glasul soţiei cetăţeanului ar fi revenit obsesiv, pulsând în urechile acestuia şi fragmentându-i dureros filonul de imagini declanşat de acel tablou lasciv pe care l-ar fi privit cu gândurile aiurea. Despre acest cetăţean autorul ar putea spune că s-ar fi numit Hamlit şi că ar fi făcut parte din ceea ce, pe vremea primatelor, se considera a fi lumea de mijloc, adică din acel grup de cetăţeni care ar fi rămas pentru toată viaţa în anonimat, complăcându-se în acea stare, dar găsind-o, în acelaşi timp, nemotivată, căci, dacă persoanele din sferele înalte ale societăţii, aşa cum erau siluetele din faţa lui, trăiau numai prin intermediul unor teorii năstruşnice, promovând timpul viu al cărui principiu era de fapt lenea fizică, în schimb, cele asemeni lui, cele care făceau deci parte din lumea intermediară sau, mai exact, mediocră, erau obligate să susţină acele teorii printr-o activitate fizică normală, nesusceptibilă meditaţiilor inutile şi convexe. Dacă autorul ar intra în mintea cetăţeanului Hamlit, ar găsi acolo un monolog adecvat celor tocmai enunţate, care ar fi sunat aşa:

- hm, e inadmisibil că eu sunt aici, înconjurat de atâta banalitate, obligat să joc după nişte reguli tâmpite venite de la un grupuleţ de trântori care nu fac nimic toată ziulica, gândesc!?!, ce porcărie!, nu mi-am imaginat niciodată că un gând poate conduce o lume, da, gândesc, dar de ce nu gândesc în timp ce pun osul la treabă, ca să zic aşa?, e ceea ce fac eu!, nu pricep de ce unii trebuie întotdeauna să fie mai sus decât alţii, nu pricep (ar fi ridicat din umeri), eh, s-a produs o revoluţie, atunci am crezut că lucrurile se vor schimba, că noua ordine va elimina din start orice fel de ierarhie, am crezut, deh, tare mi-e teamă că noi, ăştia mai mici, suntem simple instrumente în mâinile lor, deşi avem şi noi un cap pe umeri, aşa a fost dintotdeauna, aşa va fi şi de-acum înainte, bietul copil, mă simt exact ca el, am obosit să mai urmăresc ceea ce se întâmplă în jurul meu, am obosit de banalitatea care mi se impune, vreau ceva mai mult, deşi e drept că nu ştiu în ce ar consta ceva-ul ăsta, totuşi, îl vreau, şi uite că, dorindu-l prea mult, s-ar putea să dau şi eu cu capul de un obiect contondent şi să adorm în resemnare, în timp ce alţii, convinşi că, vezi Doamne!, călăresc esenţa lucrurilor, merg mai departe, trag în piept un aer pe care îl consideră nobil, deşi plămânii lor se hrănesc cu aceleaşi ingrediente.

Autorul ar putea adăuga că Hamlit ar fi avut dreptate, dar că dreptatea lui ar fi fost una parţială şi asta deoarece acest cetăţean mediocru ar fi avut un loc de muncă pe care cu certitudine oricare dintre cetăţenii pe care i-ar fi întâlnit pe stradă şi l-ar fi dorit, anume, acela de a fi directorul institutului de apărare a sensului, un institut despre care, cum s-a spus undeva mai sus, s-ar fi vorbit mult, deşi s-ar fi ştiut foarte puţin. Sigur, monologul lui ar fi fost impertinent având în vedere importanţa funcţiei sale în noua societate. Însă tot atât de adevărat e şi faptul că, în raport cu funcţiile celor din sfera cea mai înaltă a administraţiei, a sa ar fi fost aproape insignifiantă. Mai întâi pentru că, deşi conducea o instituţie, i-ar fi fost interzise toate lucrurile care ar fi fost interzise şi cetăţeanului de rând. Apoi, pentru că deciziile sale ar fi constat doar în anumite aprobări ale unor proiecte, aprobări care ar fi fost dictate tot de sus, el reprezentând o marionetă care n-ar fi fost nici măcar în stare să râgâie pentru a se putea face auzită. Şi, în fine, pentru că, deşi avea un rol formal, era nevoit să pună osul la treabă, redactând zilnic câte un raport care ar fi dat seama despre starea unui proiect, fie că ar fi fost în stadiul de iniţiere, fie în cel de finalizare. Se pare că această activitate ar fi stors întreaga energie pe care Hamlit ar fi acumulat-o de-a lungul nopţii printr-o odihnă meritată şi, bineînţeles, lipsită de conţinut. Despre relaţia pe care ar fi avut-o directorul instituţiei cu cea care s-ar fi ascuns în spatele sunetelor ascuţite s-ar putea spune multe şi s-ar putea începe cu faptul că ar fi fost, la rândul ei, mediocră. Invidia pe care cetăţeanul ar fi proiectat-o asupra scenei de dincolo de geam ar fi avut ca sorginte inexistenţa unei vieţi conjugale între el şi femeia din spatele lui. Căsătoriţi de mai mult de zece ani de zile, cei doi ar fi simţit la început o pasiune ardentă care s-ar fi materializat prin nopţi pe drept cuvânt orgiastice, fapt care ar fi dus progresiv şi iremediabil la sinecura actului sexual, la situarea lui într-un context stereotip, lipsit de semnificaţii elementare. Altfel spus, după un prim deceniu de viaţă împreună, fiecare dintre cei doi ar fi ajuns la concluzia că celălalt nu mai avea nimic de ascuns, nu mai avea nimic misterios, ba, dimpotrivă, că celălalt era de fapt o persoană blazată, goală, o oglindă imperfectă sau, mai poetic spus, o floare fără miros. Relaţia dintre Hamlit şi soţia sa ar fi involuat de la conjuncţie la disjuncţie, între ei instalându-se un sau găunos şi perplex. Ar fi existat astfel o noapte, situată în al doilea deceniu de viaţă împreună, în care mângâierile femeii nu ar mai fi trezit interesul bărbatului, iar cele ale bărbatului nu ar mai fi trezit interesul femeii. Pe scurt, fiecare dintre ei ar fi adormit cu mâna între picioarele celuilalt, fără ca satisfacţia sexuală să fi fost măcar întrezărită. S-ar putea deci spune că acea noapte ar fi întemeiat axioma primatoantă, cum că ochii ce se văd prea des ajung să nu se mai vadă. Şi totuşi, semnificaţiile generale ale relaţiei lor ar fi rămas neatinse. Amândoi ar fi fost conştienţi că aveau o anume importanţă pentru celălalt şi că acea importanţă i-ar fi putut ţine împreună, fie chiar până la moarte. Că ar mai fi existat câte un contact sexual, cel mult o dată pe săptămână, asta e cât se poate de clar. Dar mângâierile nu ar mai fi fost atât de febrile, iar buzele nu s-ar mai fi supt în ropotul salivei. În ceea ce priveşte loialitatea, asta ar fi contat prea puţin. Hamlit s-ar fi aruncat în miile de redactări ale rapoartelor, persiflându-şi parcă dorinţele instinctuale, în timp ce femeia ar fi stat tolănită într-un fotoliu de dimineaţa până seara, urmărind alternativ, cu încăpăţânată plictiseală, mai multe programe pe uriaşul ecran al televizorului. Ei bine, pentru directorul instituţiei de apărare a sensului, încleştarea cuplului de dincolo de fereastră ar fi fost un fel de revelaţie, un fel de redeschidere a ochilor către ceea ce însemna cu-adevărat sensul vieţii. Într-adevăr, Hamlit şi-ar fi spus, la sfârşitul monologului prezentat mai sus, că:

- nu pricep de ce sunt atât de obosit, ce anume am făcut ca să ajung aici?, de gândit nu gândesc, cel puţin nu aşa cum o fac trântorii ăştia, de muncit nu se poate spune că realmente muncesc, rapoartele zilnice nu înseamnă în ele însele mare lucru, fireşte, mă obosesc într-o măsură mai mare sau mai mică, dar de fapt, eu vreau să fie aşa, în concluzie… am impresia că viaţa mi se scurge printre degete, hm, e ca un lichid pe care cineva mi-l toarnă în căuşul palmei şi pe care îl pierd fără să înţeleg de ce, şi totuşi, răspunsul e acolo, în palmă, de ce adică să primesc viaţa în palmă?, de ce nu altundeva?, ştiu eu!, să spunem, pe gât în jos, aşa m-aş umple de ea, aş avea-o tot timpul în mine, într-adevăr, mi-e milă de băiatul acela… dar el nu ştie ce e mila, el se va trezi şi îşi va relua joaca, pentru el, de fapt, nu s-a întâmplat nimic, sunt sigur că atunci când va deschide ochii, va fi uitat deja de singurătate… poate că asta-i soluţia şi pentru mine, doar că, iată!, s-a mai ivit o problemă, mie îmi lipseşte jucăria. 

E sigur că oricare dintre cititorii acestor rânduri i-ar da dreptate lui Hamlit şi asta fiindcă setea de diversitate este o nevoie găsibilă în toate epocile omenirii. Şi totuşi, după cum se ştie, satisfacerea ei a fost, este şi va rămâne un obiectiv încadrat în ceea ce nu doar primatele, ci şi cetăţenii noii societăţi, ar fi numit utopie. Monologul interior al lui Hamlit ar fi atins mult mai multe noduri problematice dacă vocea piţigăiată din spatele lui nu s-ar fi refăcut auzită, îndemnându-l să îşi ia rapoartele sub braţ şi să pornească încet către institutul de apărare a sensului, o clădire enormă, aflată undeva în partea de sud a oraşului, foarte aproape de periferie, o clădire împrejmuită cu un gard viu, sculptat în forme animaliere, cu o pază pe care locuitorii oraşului ar fi găsit-o pe drept cuvânt nejustificabilă, cu geamuri puţine şi scunde, cu uşi îngheţate, grave, aparent mereu închise. Hamlit s-ar fi retras din dreptul ferestrei-perete, renunţând supus la a mai privi scena lascivă din cealaltă clădire, ar fi parcurs în diagonală perimetrul salonului, acolo unde, pe un fotoliu uriaş, ar fi stat tolănită silueta din care s-ar fi scurs sunetele piţigăiate, manipulând de zor şi fără nici o tragere de inimă o telecomandă aproape invizibilă, şi ar fi părăsit apartamentul, trăgând cu silă servieta după dânsul. Ar fi coborât cele câteva etaje ale uriaşului imobil, ar fi ieşit în aerul fierbinte de afară şi ar fi pornit pe un drum despre care şi cel mai neînsemnat locuitor al oraşului ar fi spus că nu ducea nici măcar indirect către clădirea institutului de apărare a sensului. Însă, despre scopurile pe care le-ar fi urmărit Hamlit, alegând o cale care nu s-ar fi potrivit funcţiei sale, autorul n-ar putea spune mare lucru.

 

 

V. Leac

 „Toţi sînt îngrijoraţi”

Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2010

 

 

S. face o anchetă

 

.Ce este literatura?

Literatura este o carte pe care doamna învăţătoare o bagă în poşetă.
(B.A 8 ani)
Mie îmi plac desenele.
(F.M 6 ani)
Literatura este pentru copiii săraci care n-au calculator.
(C.T 10 ani)
Literatura este acasă la bunica în dulap.
(K.I 9 ani)
Literatura sînt resturi de mîncare.
(A.G 6 ani)
Literatura este Răţuşca cea utîtă.
(T.M 8 ani)
Literatura este ceva...este ceva...
(I.S 7 ani)

Ce este un geniu?

Geniul este un om mic care intră pe uşă.
(M.D 6 ani)
Este un domn cu diplomat care are pe banchetă o păpuşă şi o broască ţestoasă.
Broasca este moartă pentru că aşa vrea doamna cu buline.
(J.B 8 ani)
Un geniu este un om care ştie tot.
(C.L 8 ani)
Geniul vine din Africa. El intră in casele oamenilor prin canale streine.
(A.S 7 ani)
Geniul este pe cale de dispariţie. Se găseşte în gheaţă, pe insule dispărute şi în
pantofi.
(A.S 7 ani)

Ce este inspiraţia?

Inspiraţia vine o dată cu trecerea timpului.
(D.V 7 ani)
Inspiraţia este Duhul care îţi intră în sînge, merge în creier şi îţi şopteşte la ureche ce ai de făcut.
(G.P 8 ani)
Inspiraţia este cînd mă ajută sora mai mare la lecţii.
(A.P 7 ani)
Inspiraţia este cînd nu ai ce face cu aerul.
(S.P 8 ani)
Cînd stai prea mult în baie, inspiraţia se vede la geam.
(A.G 7 ani)
Dacă vorbeşti cu cîinele, inspiraţia intră în el şi dă din coadă.
(M.T 9 ani)
Noi locuim la etaju 4. Nu avem inspiraţie.
(D.L 7 ani)

Ce este un autor?

Un autor este la televizor. El a fugit. S-a ascuns.
(C.D 7 ani)
Este nenea Costel care frige castane.
(M.L 6 ani)
Autorul este un om gras.
(I.R 7 ani)
Autorul înseamnă să fii activ.
(B.P 10 ani).

 

 

 

S. citeşte un posibil poem de Constantin Acosmei

.stau în ploaie
cu mîinile în buzunare
număr maşinile
care mă stropesc.

 

 

 

bilete de sinucigaş

 

Dragul meu prieten,
Mama mi-a cumpărat o cămaşă maro.

Eu nu suport aceasta culoare. Nu pot s-o refuz.
Distruge biletul!

Dragul meu prieten,
Nu am nici un motiv întemeiat. Totuşi, m-am gîndit mult, trebuie s-o fac.

Înghite biletu, nu vreau să afle nimeni adevăratul motiv.

Adio!

Dragul meu prieten,
Nu îmi pot permite un pistol, aşa că voi folosi un creion chinezesc.

Cred că e destul de lung să ajungă la inimă.

Cu respect,

prietenul tău loial.

Nu am bani de frizer...adio prietene!

Dragul meu prieten,
Am încercat din nou. E de-a dreptul comic, m-a pufnit rîsul.

E atît de simplu. Te rog să încerci şi tu. N-o să-ţi pară rău.

Citeşte cu atenţie şi urmează instrucţiunile.

Aruncă biletu la

.

 

Dragul meu prieten,
Mama m-a surprins... a zis că mă spune la tata.

Nu mai pot da ochii cu el.

Arde biletul!

Dragul meu prieten,
Crede-mă, e atît de plictisitor să fii manierat.
Fă ce vrei cu  biletu!

Dragul meu prieten,
Să ştii că bunica m-a sărutat pe gură. E prea mult pentru mine.
Arde biletu!

Dragul meu prieten,
M-am bărbierit, iar din neatenţie mi-am tăiat aluniţa.

Soţia nu mai vrea s-audă de mine.
Păstrează biletu. Adio!

Dragul meu prieten,
Inundaţiile ne-au distrus micuţa noastră casă.

Guvernul a construit una mult mai confortabilă.

Din păcate în noua casă nu-mi găsesc liniştea, nu pot dormi.

Memorează biletul!

 

 fără obligaţii                                                                

 

.mi-am privit mîinile

acum îmi dau seama că totul a fost varză

M. îţi instala xp şi eu tot repetam   este imposibil

după o sticlă de vin  am început să ne analizăm vîrsta

să ne-ntrebăm    ce efect au prăjiturile şi ţigările

asupra profesiilor care solicită şezutul

mi-ai spus că vei  fi corectă cu mine

c-o să împărţim totul pe din două

chiar şi borcănelele pentru condimente

dragostea noastră se învîrtea în jurul unor discuţii de specialitate

 

acum sînt într-un parc în faţa fabricii de vagoane

iar în spatele meu într-un corcoduş

sînt trei copii care vorbesc despre ghiozdane

am început să dau telefoane ca disperatu

să mă apropii cumva de realitate

pînă la urmă i-am lăsat pe copii acolo în corcoduş

pe drum am încercat să improvizez un cîntec:

 

cînd se va termina tot petrolu

tu te vei întoarce la mine

cînd se va termina tot gazu

tu vei fi din nou cu mine

cînd se va termina petrolu

mercedesurile vor preda cheile

şi lumea va deveni un pic mai tristă

cînd toate fabricile se vor închide

şi toate băncile vor da faliment

cînd se vor termina toţi banii

te vei întoarce la mine

 

în boul roşu am întîlnit un ţigan eclectic care propovăduia reîncarnarea

mi-am zis c-o să mă plimb toată noaptea prin oraş

în dum-dum m-am împrietenit c-o unguroaică roşcată şi c-un instalator

cu ei am avut o discuţie foarte interesantă despre adam şi eva

m-am mai plimbat o oră

la ghereta muncitorul grăbit am băut o cafea

şi i-am turnat vînzătoarei o tonă de minciuni

că mi-a ars casa şi-am rămas pe drumuri 

că sînt singurul supravieţuitor

şi alte tîmpenii de genu ăsta care i-au smuls cîteva lacrimi

printre suspine mi-a povestit că şi ea a fost jefuită

că i-au spart hoţii casa şi i-au furat 54 de oiţe din pluş

întreaga ei colecţie   îţi dai seama   sînt dărîmată

am mai dat o tură prin boul roşu 

în final am adormit în staţia de tramvai

sprijinit cu capu într-un afiş.

 

 

DEZOSATA

 

.cînd mergi pe stradă, paşii purtîndu-te unde vor, şi în cap îţi sună zgomotul a 100 de ştampile şi ai senzaţia că ai aţipit, deşi mergi pe stradă de nu ştiu cît timp şi nu mai ştii la ce te gîndeai şi, pentru moment, intri în panică, pentru că ştii că cineva, din spatele unei perdele te filmează; şi atunci începi să-ţi pipăi buzunarele după chei; şi imediat ai senzaţia că n-o să mai găseşti nimic niciodată; în clipa asta simţi o mînă pe spate şi în clipa următoare transpiraţia ţi-e deja pe frunte şi şopteşti ceva ce nu auzi nici tu. Nu te speria. E dezosata.

 

cînd dormi şi te trezeşti brusc, te trezeşte zgomotul unui pahar spart, aruncat de undeva de sus pe asfalt, poate de la ultimul etaj; şi te gîndeşti pentru o clipă: o fi aruncat cineva cu un pahar de apă după un cîine...şi automat, în clipa urmatoare, îţi trece prin minte: cine să arunce cu un pahar la ora asta, doar eu locuiesc la ultimul etaj; sînt în pat şi dorm; şi nici un geam nu este deschis, deşi ai senzaţia că este deschis – perdeaua  se mişcă şi ea. Nu te speria. E dezosata.

 

 

cînd stai singură în bucătărie şi fumezi, fumezi dintr-o pornire autodevoratoare;

şi te gîndeşti că şi alţii - cei mai mulţi - mănîncă tot dintr-o pornire cumva asemănătoare: ai impresia că vor să se sinucidă mîncînd; şi aşa cum stai şi fumezi (poate că eşti nervoasă sau agitată, nici tu nu-ţi dai seama) auzi telefonul sunînd; acum ţigara iţi tremură între degete; ai senzaţia că telefonul n-o să înceteze niciodată; şi nu ai nici un chef să răspunzi, de fapt nici nu poţi răspunde; ai prefera să crăpi în clipa asta decît să mai auzi sunetul telefonului. Nu te speria. E dezosata.

 

dacă visezi că eşti încurcat într-o pădure de vareci, şi în jurul tău înoată/plutesc tot felul de vietăţi şi obiecte; dar cel mai agresiv ţi se pare că este un aspirator pe care cineva a scris FAKIR; şi tu încerci să ieşi la suprafaţă (eşti conştient că eşti foarte aproape de suprafaţă, pentru că vezi lumina soarelui deasupra apei), dar varecii ţi se înfăşoară în jurul tău, pentru că mişcările tale sînt dezordonate  şi nimeni nu se găseşte în pat lîngă tine ca să te trezească, iar icoana-calendar de pe noptieră, pe care ţi-a dat-o ieri o fetiţă, nu te poate trezi – acum vezi cum se apropie şi vidrele. Nu te speria. E dezosata.

 

cînd te îndrepţi spre piaţă întrebîndu-te dacă umflatul baloanelor poate fi un mod de a te droga; şi cum mergi aşa treci pe lîngă geamurile uriaşe ale băncii din colţ, abia te poţi abţine să nu te priveşti în oglinda lor, şi-ţi pui problema că tipele frumoase şi serioase, cu un aer dulcic, n-ai cum să le vezi: ele stau ascunse în bănci şi lucrează la credite, calculează; şi ăsta-i adevăratul motiv pentru care pielea lor este atît de albă; ele nu se expun la soare niciodată; şi cum mergi aşa mai departe cu gîndul, de data asta, la filme istorice şi SF., ţi se face pielea găinii cînd priveşti mîinile oamenilor din piaţă, cum stau ele întinse, te gîndeşti că o mînă din asta, într-o bună zi, te-ar putea atinge şi în locul ăla s-ar aşeza imediat o muscă; acum privirea ţi-a căzut pe un breloc şoarece cu tricou; şi în clipa asta simţi cum cineva te împinge de la spate. Nu te speria. E dezosata.

 

 

 

inbox 

 

 .Oricît m-am străduit nu am găsit o formulă mai potrivită – e drept, nici nu am depus în sensu ăsta eforturi uriaşe – aşa că îţi scriu în grabă, în scurta pauză de aerisire a camerelor:

Dragul meu Răsfăţat Durduliu,

dintre toate promisiunile pe care mi le-ai făcut – şi zău, sînt o droaie – doar una ai dus-o pînă la capăt. Nu mă deranjează faptul că eşti un afurisit umflat cu atenţii, dar nici nu pot spune că sînt o norocoasă cu un individ de teapa ta. În final o să afle toţi

c-o urăşti pe Alina şi - ţineţi-vă bine! - că în fiecare joi dimineaţa îţi înfunzi urechile cu staniol, că le răspunzi celor care te privesc (ştii tu la ce mă refer, la păcătoasele tale de maţe) cu: Nu. Sînt doar zvonuri. O să urlu în gura mare…of, nici nu mai ştiu cu ce să încep: Cu Maica Domnului de la oglinda retrovizoare? Sau cu Cina cea de taină văzută din spate? (ideea asta cu Cina cea de taină văzută din spate mi-a plăcut). Cînd mă gîndesc la tine mă simt ridicolă şi amărîtă ca o bandă scoci pentru oameni zgîrciţi. Dacă te pricepi la calculatoare nu înseamnă că eşti un băieţaş deştept aşa cum crezi tu. Cînd te-am întrebat: cu ce-i mai presus ortodoxia decît coca cola? Răspunsul tău a venit cu întîrziere, şi atît de încet l-ai spus de parcă ai fi fost botezat într-o biserică gonflabilă. Nu zic că nu ai şi tu momente cînd eşti simpatic, însă degeaba, momentele astea mai mult te ocolesc. Am impresia că pentru tine nesimţirea este o stare de confort. Să ştii, vorbesc serios, dacă nu-ţi duci pînă la capăt promisiunile, într-o bună zi am să te las baltă – tîmpitule! şi n-o să mai fie timp, nici pentru regrete, nici pentru altceva. De data asta sînt cît se poate de serioasă.

 

Cu nelinişte,

Inima ta tristă şi depravată.

 

 

 

max o max

 

.Cred şi eu că ţi-a prins bine burtiera. E ceea ce trebuie să simt şi eu în mod normal. Ştii cînd apar prima dată căpşunile şi ţi-e poftă că nu ai mai mîncat d-un an? Sau zmeura? Prima pe care o pui în gură are ceva special. O guşti, e ca şi cum n-ai mai fi gustat niciodată zmeură. Vezi că lumea încă mai face cadouri spontane? Fii atent: am fost ieri la un centru comercial şi am belit ochii aproape 4 ore, aveau tot felul de mîncăruri, de nici n-am ştiut ce sînt. Erau 2 tipe îmbrăcate în plastic care făceau reclamă la aspiratoare. L-am văzut pe O.; să vezi ce palpitaţii m-au apucat. După prînz am fost puţin ameţită, poate din cauza salatei de legume. Acu mă gîndesc la ceva nefolositor şi rezistent. Cred că ar trebuie scuturat un pic (zic de O); cineva ar trebui să-l apuce de guler şi să-i tragă vreo 2 palme pt. binele lui. Stai liniştit, ţi-am primit mesajul, dar nu-ţi mai răspund la telefon cînd ai tu chef. Dacă nu-ţi răspund să ştii că sînt vraişte. Aştept să-mi povesteşti pe îndelete, atunci cînd prinzi undele, cum e; mor de curiozitate: oraşul, camera, ce faci exact, omenii sînt ok? Pune-ţi curu pe-o bancă şi vorbeşte-mi. Las, nu te mai gîndi , poate sunt moştenitorii celor pierduţi pe mare. Sînt frîntă. Tocmai ce-am venit de la un film la care-am plîns ca o florăreasă. Cred c-am slăbit vreo 5 kile. Desigur, acum vorbeşte alta în locul meu. Aştept vesti. Fii cu antenele ridicate, socializează.

 

Gabriel Daliș

: până mereu

Ed. Charmides, 2010

 

 

autoportret

 

: sunt tot mai orb când e vorba de oameni.

văd numai ferestre vechi prăbușindu-se

din pereți

pe străzi înguste

pline de ceilalți oameni.

par un înviat

trezit pe o streașină.

m-am închegat în mine

ca sângele sub o căzătură,

dorm într-un pat înfricoșător și adânc

și niciun vis şi nicio parte trează.

îmi place să mă ascund

și îmi place să caut

sunt ca un câine mare și alb

abia găsit.

 

(2009)

 

 

lampa

 

: să-mi dărâm casa,

să sugrum animalele în ogradă

cu palmele.

 

să mint o femeie până mă va iubi mult

să o leg de un zid

să-i tai cu o foarfecă părul

să-i omor lişiţele cu o lopată

să-i bat obrazul cu scuipat

rece.

 

apoi să mă așez

pe jos

cum se așază și praful pe o lampă

aprinsă.

 

(2009)

 

 

daliile

poezia este o ruptură

 

(I)

 

: am scris poemul. m-am temut şi am plâns

parcă întâlnisem un copac înalt.

 

dorm noaptea în pădure, desculţ

pe un zid părăsit. dacă mi-e teamă,

sunt rău cu mâinile

şi le izbesc de copaci.

vor veni iarăşi oamenii

să mă caute după semne de sânge.

fiecare în visul lui, şir indian înspre

dimineaţă.

 

(2003)

 

 

daliile (IV)

 

: au tropăit şi în toată această noapte. şi goale

ca de fiecare dată.

 

n-au ajuns decât la mine acasă.

abia dacă a lătrat câinele

când dumnezeu i-a dus de mâncare.

 

să ştii -

fericirii mele i s-a îmbolnăvit mama. nici n-a mâncat

şi-a adormit îmbrăcată.

 

(2004)

 

 

poemele câinilor despre oameni

 

: din teamă n-am venit pe pajişte

copiii se sărutau până la oase ca oamenii mari.

am stat sub un geam mai mult de trei ore

lângă lesa lui shamrock eu am găsit

poemele câinilor despre oameni.

 

(1998)

Nimănui nu-i pasă

îmi întârzii pe aici răsuflarea, nu ştiu de unde am
venit, nici pentru ce: probabil, sunt
numai un martor al acestor vremuri. Sunt atent la
ce mi se întâmplă, pot să mă
mărturisesc: dar nu văd în profunzime şi nu cred că
merită risipa făcută cu mine, fiindcă nu
reţin nimic deosebit, am o memorie pe care nu poţi
să pui bază. Experimentul cu prezenţa
mea, din anul 1950 până azi, pe pământul României,
a eşuat, nu înţeleg rostul
continuării lui. Am ajuns demult într-un unghi mort,
în care nu mai găsesc răspuns nici la
întrebări simple. Degeaba încerc să-mi distrag atenţia,
să plec de acasă sau să mă ascund în mine
însumi: peste tot, secundă de secundă, mă urmăreşte
subconştientul, el are legătură directă
cu sursa de energie
universală. Mi-am pierdut singur urma… Am

lăsat uşile să se trântească în
spatele meu, intrat în cine mai ştie ce euforie. Am
lăsat scris că trebuie să fiu
căutat în altă parte, în caz că uit de mine – şi?

Nimănui nu-i pasă.



La o nouă despărţire

apăsătoare singurătate. Uitătură când şi
când, înăuntru şi înafară, nimic din ce ar putea să-mi
ţină de urât. Poate că lumina dinafară nu
ajunge să-mi arate adevărul. Dar lumina dinăuntru? Peste
tot – numai eu. Sau eu nu sunt
nicăieri, de fapt? Oricum, nu contez. Rămân ascuns.
Tânjesc după ce nu am acumulat în suflet
şi ce ar putea să-mi consume altfel
timpul. Că mă pierd în nimicuri. Mi-ar plăcea să mut
lumea din loc, sau măcar să-mi fiu
mie însumi sprijin. Nu reuşesc decât să mă subminez
singur, să mă duc la fund, nu să mă
înalţ: încetul cu încetul, sunt convins, îmi voi pierde
urma. Pe zi ce trece nu mă mai ţin minte,
prefer întunericul, dedesubturile lui. Pun pariu că
şi amestecul chimic din mine e de vină, el
mă duce în ispită, aş putea
să nu mă mai alimentez, să intru în greva foamei şi a
setei – bun, să intru, şi ce rezolv? Ce
aş redescoperi? Aş ajunge astfel mai aproape de mine
însumi sau m-aş îndepărta? Sau ar
ieşi la iveală izvorul bolborositor din pământ
după ce voi da colţul? Mă

văd trecând iar cu o bicicletă prin faţa mea, în prima
tinereţe, tulburat, îmi fac semn şi
mă opresc: salut! Ce

mai e şi asta? O nouă despărţire? Linişteşte-te, nu e
decât o reacţie
a unor traiectorii nervoase, cosmice.



E un chin
 
cine-şi mai aminteşte de ce sunt eu pe aici? Mama şi
tata au murit, alţii nu ştiu, dacă-i întreb,
chiar dacă-mi sunt rude, n-au auzit să se vorbească despre
asta. Ar trebui să-mi cer în fiecare zi
iertare fiindcă încurc
lumea? Să cer iertare fiindcă deranjez cu prezenţa mea
şi atrag antipatii, enervez. Am un ritm al
vibraţiilor greşit? Izolarea

mea ba a crescut până pe Dealul Mitropoliei, ba s-a
contractat. S-a lăbărţat urât,
mâine-poimâine va cuprinde întregul
Bucureşti, apoi întreaga ţară – până i se va micşora
iar dimensiunea şi va putea să încapă într-o
groapă, într-un cimitir,
într-o margine. Nu mă mai deranjează decât reaua
credinţă, în general şi faptul că eu
nu-i mai pot mângâia pe cei întristaţi. Odată ce nu mă
pot mângâia nici pe mine… Îmi

e greu să continui aşa, ce rost are? E un chin inutil.
Parcă nici mie nu-mi mai folosesc la
nimic. Şi cu toate astea, mă zbat să rămân la suprafaţă –
depus cum sunt, în mine însumi, în
mai multe straturi succesive, sedimentat. Ba chiar, de la
o vreme trăiesc, naiv, cu
impresia că fac parte dintr-un imens, neîntrerupt circuit
electromagnetic…



Mesaje subtile

îmi taie calea două veveriţe, pe rând, se opresc, mă
privesc lung, nu am nimic la mine
să le dau de mâncare, trec atât de rar prin parcul
Herăstrău, n-am cum să-mi
amintesc de ele, să iau la mine nuci, mă simt un
privilegiat că m-au băgat în
seamă acum, îmi redau buna dispoziţie pentru o clipă,
mă eliberează, eu sunt mereu
înnegurat, ghemuit-strâns pe dinăuntru, nu ştiu de ce,
aşa am fost lăsat… Sunt în 4
februarie 2009 şi e o vreme primăvăratică, o
neobişnuită zi de iarnă pentru autoanaliză – nu ajung
la nici o concluzie, oricum,
degeaba îmi propun, în special, să mă schimb radical:
la ce mi-ar mai folosi? Cât mai
am eu de trăit? Nu cred că am să duc dorul acestei
lumi, în orice caz. Singurătatea
dură m-a pus continuu la pământ, dându-mi de gol
nuanţele, n-am învăţat din nici o lecţie… Nu

mai am nici un interes
faţă de mine însumi, m-am plictisit, nu mă mai pot
surprinde prin nimic, e la mijloc şi o uzură
naturală, căreia ar trebui să i se pună capăt. Mă uit
deja la mine ca la un altul: ce mai vreau,
totuşi? Sunt zile întregi când îmi caut, nemulţumit
şi neîmpăcat, ba capul, ba plămânul
drept, cu probleme, sau genunchiul operat acum doi
ani, şi numai după ce-mi provoc singur
dureri, le regăsesc…
Constatat în fiecare zi că rămân cu mult în
urma mea, mai exact în urma
a ceea ce e nedefinit în mine, un suflet străin,
feminin, probabil, care
e plin de iubire – deprins cum o fi,
în timp, cu duioase  
rânduieli primordiale, inexplicabile mie. Mai nou,
aud un mârâit de tigru în urechea
stângă, mă paralizează, oare unde am ajuns până
azi, de fapt? În ce junglă a inimii? Şi
n-ar trebui să fug, să mă ajung din urmă? Primesc

tot felul de mesaje subtile,
rar le pot deosebi pe cele venite din viitor de cele
venite din trecut – şi mai rar le pot
desluşi înţelesul… Şi se reia totul în minte, pe
bandă rulantă, ameţitor: îmi
taie calea două veveriţe, pe rând, se opresc,
mă privesc lung…

Pierdut

 

s-a aruncat la pământ şi

a început să ţipe. Că mă tem de mine însumi, nu

mai pun bază pe nimic, sunt

pierdut… Că s-au întors toate cu susul în jos, „nu-mi

mai arde de nimic, nici să

mă sinucid”, nu mai am nici un apetit, ce voi lăsa

eu în urmă? Doar o umbră, care

se va înălţa… Mai contează? Pot să-mi iau adio de la

mine, oricum nu mă

 

mai recunosc. M-au pus să scriu ce voiau ei. Cine?

Ăia. De frică, am scris şi am semnat:

Vale-Deal. Vale-Deal? Vale-Deal. Că pe scări urcau

oameni înjunghiaţi, din care curgea sânge.

Cine mă mai scoate din încurcătură? Poate cioara

aia, o arată pe geamul deschis, hai la

tata, pui-pui. Că vrea

să-i ia ouăle din cuib. Care cuib? Mare

tâmpit: „Domnu’ doctor,

cineva a înnebunit şi-i taie pe toţi în salon”… Atât

s-a mai auzit, după care

i s-a închis gura, iar vizitatorii au fost anunţaţi

oficial că a fătat căţeaua.