Dialoguri Tiuk!
„Bună, ce faci?”,
interviu cu Ana POPESCU
realizat de Mihail Vakulovski
- Bună, Ana, ce mai faci, acum, cînd „Bună, ce faci?” se plimbă prin ţară?
- Bună, Mihai, ce faci?:) Eu am călătorit o vreme cu filmul, alături de cei din echipă. Acum, „Buna, ce faci?” este liber, are drumul lui şi știu că îl parcurge bine. Eu sunt cu sufletul acolo, aşa cum suntem toţi cei care ne-am bucurat să filmăm pentru scenariul acesta minunat. Pe de altă parte, aici, în Bucureşti, mă ocup în continuare de Asociaţia Teatrul Alb, pe care o conduc împreună cu doi buni prieteni, Bobi Pricop, tânăr regizor de teatru, şi Mădălina Ripanu, actriţă. Ne-am dorit să trezim interesul copiilor pentru cultură şi astfel am construit proiectul „Teatru în Orfelinate”. Este vorba despre un spectacol de teatru-musical, adus chiar la ei acasă, în centrul de plasament. Între timp filmez, dau probe şi călătoresc.
- Ai studiat chestii cam ciudate pentru un artist: chimie, fizică, management, design şi croitorie… Cum ai ajuns la film şi teatru? Care e primul tău rol?
- De film m-am îndrăgostit la 5 ani, când am văzut „Once Upon A Time in America”, iar de teatru la vârsta de 7 ani, îmi amintesc când am fost cu școala la piesa „Ivan Turbincă”:). A rămas o „pasiune ascunsă” până la 20 de ani, pentru că nu am avut curaj să încep drumul ăsta. Am vrut să devin medic, biochimist, designer, însă, la sfârșitul zilei, părea că nimic nu mă bucură cu adevărat. Toate experiențele pe care le-am avut mi-au dat curaj şi au construit un drum către actorie, drum continuat la clasa profesor Sanda Manu, asistent Dana Voicu. Am fost foarte norocoasă, este minunat să ai profesori care să creadă în tine! Am jucat mai multe roluri mici în diverse filme, dar pentru mine primul rol este „zgubilitica” Toni din „Bună! Ce Faci?”.
- Ai jucat în multe reclame. Îmi amintesc că Nikita Mihalkov făcea reclame-filmuleţe, la noi parcă se apropie de aşa ceva Radu Muntean… Cum ţi se pare munca de artist de reclame? Care e reclama în care ţi-a plăcut cel mai mult să joci? Care-ţi place cel mai mult cum a ieşit?
- Îmi place cum ai spus, „artist de reclame”:). Pentru mine reclamele au fost un refugiu când nu am avut proiecte de film şi o șansă, pentru că astfel am învățat să lucrez cu camera, am cunoscut regizori, actori, echipe cu care am colaborat mai departe. Mi-a plăcut un proiect la chipsuri, reclama a fost foarte haioasă.
- Înainte de „Bună, ce faci?” ai jucat şi-n filme regizate de Francis Ford Coppola, Joel Schumacher sau Ricky Schroder. Se aude prin tîrg că urmează un alt rol într-un film străin. Ne poţi spune despre ce e vorba?
- Sunt discuții pe tema asta, dar să vedem cum se aşează stelele:). Lucrez cu drag la toate proiectele, învăţ meserie de la toți cei care mă iau în proiectele lor, însă acum îmi doresc să joc mai mult în filme românești.
- Cum au fost filmările pentru „Bună, ce faci?”?
- Filmul lui Alexandru Maftei este o experiență foarte importantă pentru mine. Este un rol măricel, iar regizorul m-a ajutat să înțeleg multe lucruri pe care încă nu le știam, din meseria unui actor de film.
- Ce reclamă ai face filmului dacă ai fi PR-ul lui?
- Îmi place întrebarea! Aş fi făcut câteva milioane de tricouri cu logo-ul „Bună! Ce Faci?” şi le-aş fi distribuit în toată ţara! E ca un salut național!:)
- Dacă încă n-ai văzut filmul şi citeşti vreo cronică în care se povesteşte subiectul filmului nu-ţi prea vine să te mai duci să-l vezi. Cît de important pentru un actor e subiectul filmului în care urmează să joace?
- Eu merg la filme românești nu pentru că sunt actriță şi fac parte din contextul ăsta, ci pentru că îmi place. Nu citesc cronicile înainte. De multe ori plec de acolo învăţând ceva şi cu bucuria că cinematografia românească a mers mai departe, că nu a fost doar „un trend”, cum au „prezis” unii critici. Pentru mine este foarte important ceea ce vrea să transmită un scenariu, ce îmi inspiră subiectul, regizorul, colegii. Ca actriță, în primul rând vreau să cred în toate aceste lucruri.
- Cum e rolul tău?
- Rolul meu e haios, e optimist! Toni este un om simplu şi liber, o fată ușor naivă, aparent șmecheră, care tratează lucrurile cu sinceritate şi „fără perdea”.
- Ai văzut de mai multe ori filmul? Cît de diferită a fost a doua vizionare în comparaţie cu prima?
- Prima vizionare a fost la TIFF 2010, cu sala plină şi am fost foarte emoționată şi surprinsă de reacția celor de lângă mine, din sală. Îmi amintesc că râsetele umpleau pur şi simplu sala. O senzație extraordinară. Pot spune că am văzut filmul abia la a doua vizionare, la festivalul internațional de la Palm Springs. M-am bucurat de poveste, de forma în care a ajuns ea pe ecran, de tot: de imagine, de coloana sonoră, dar şi de bucuria spectatorilor, de data asta dintr-un cinematograf străin.
- Ce regizori îţi plac? Ce filme te-au marcat?
- Îmi plac mulți regizori români, dar nu o să îi enumer, știm toți care sunt numele care au făcut să se vorbească de filmul românesc în toată lumea. Am să spun însă doi dintre regizorii de teatru: Alexandru Dabija şi Silviu Purcărete! Revăd cu plăcere filmele lui Kubrick, Kieslowsky, Forman, Polansky, Coppola, Bize, Tony şi Ridley Scott, Iñárritu... Primele filme care îmi vin acum în minte sunt „Dr Strangelove”, „Decalogul”, „Casablanca”, „It’s a Wonderfull Life”, „The Godfather”, „La Vida de Los Peces”...
- Ce actori români îţi plac? Dintre tinerii actori cu cine ţi-ar plăcea să joci?
- Victor Rebengiuc, Marcel Iureș, Horațiu Mălăele, Olga Tudorache, Luminița Gheorghiu, Dana Dembinsky, Dana Voicu, Oana Ștefănescu, Ionel Mihăilescu. Mi-ar face plăcere să joc cu Mirela Oprișor, Ana Ularu, Cristina Casian, Sanziana Tarta, Crina Semciuc, Ilinca Manolache, Lia Bugnar, Dorina Chiriac, Adina Lucaciu, Victor Bucur, Cătălin Babliuc, Vasile Calofir, Dorian Boguta, Andi Vasluianu, Dragoș Bucur... În ambele cazuri, „lista” este mai lungă, munca lor mă inspiră şi merg să îi văd la teatru şi la film cu plăcere.
- Cum ţi se par tinerii artişti de acum: scriitori, pictori, fotografi etc.?
- Îmi place generația de tineri artiști şi o să încep cu designerul Claudia Castrase, ale cărei creații le port cu mine peste tot, de la București până în America. Ca dramaturgi, îmi place cum scriu Mimi Brănescu şi Lia Bugnar. Alexandrina este o pictoriță minunată. Apoi, fotografia lui Cosmin Bumbuţ. Sunt mulți tineri artiști talentați, dar este nevoie să li se acorde credit.
- Care-i ultimul film care te-a impresionat?
- M-a impresionat povestea spusă de filmul chillian „La Vida de Los Peces”, regia Matias Bize.
- Ultima carte? Ultimul album?
- „Anna Karenina” şi „The Very Best of Otis Redding”.
- Ce hobby-uri ai? Ce-ţi place să faci în timpul liber?
- Văd filme, merg la teatru, citesc, fac sport (baschet, dans), merg la cursuri de gătit şi pictez.
Interviu cu Daniel BUZEA & Ioan FLORESCU
Realizat de Mihail Vakulovski
- Domnule Daniel Buzea, aţi luat locul I la GastroPan, care e una dintre cele mai grandioase competiţii dedicate specialiştilor din domeniile panificaţiei, cofetăriei şi gastronomiei. Cum a fost concursul?
Daniel Buzea: S-au luat două locuri întîi, deci a fost o competiţie strînsă. Au fost mulţi oameni, mulţi bucătari de valoare, au fost o mulţime de menţiuni, de premii de excelenţă, oameni bine pregătiţi, preparate foarte bine lucrate şi foarte bine prezentate.
- Ce înseamnă gastronomia pentru dvs.? A rămas şi un hobby sau e… doar profesie?
Daniel Buzea: Este viaţa mea, pentru că de cînd mă ştiu asta fac, gastronomia este un lucru care-mi place şi care mă reprezintă.
- Cam de cînd aţi început să faceţi asta?
Daniel Buzea: Din 89, aproximativ de 22 de ani.
- Asta ca profesionist, dar cînd aţi înţeles că asta vă place să faceţi?
Daniel Buzea: E o întrebare grea, ar trebui să vă spună asta mama mea. Cînd eram copil mă jucam cu ardeii şi cu roşiile din bucătărie, probabil că de acolo mi se trage. În orice caz, îmi place să gătesc. Prima oară am început să gătesc profesionist cînd am optat pentru Liceul Economic şi de acolo mi se trage tot ceea ce a urmat.
- Cine dintre gastronomii celebri, de la emisiunile TV, vă pare bun şi ca bucătar?
Daniel Buzea: Îmi este greu să aleg între marii maeştri, nu sunt eu în măsură să fac aşa ceva. Mie îmi plac toţi, mă uit la anumite emisiuni, îmi plac şi cei internaţionali, şi cei români, dar nu am un idol, să zic aşa.
- Şi dintre cărţile de bucătărie ce ne-aţi recomanda?
Daniel Buzea: Din nou o întrebare dificilă.
Ioan Florescu: Chiar noi pregătim o carte de bucate. Prima dată vom face o demonstraţie despre bucătăria moleculară. Vom avea invitaţi clienţii fideli ai restaurantului plus colegi bucătari şi cine va mai vrea să vadă şi să înţeleagă ce este bucătăria moleculară. Mulţi cred că bucătăria moleculară este numai praf şi chimicale şi e total fals. Nu se poate mînca numai bucătărie moleculară, pentru că bucătăria moleculară e un artificiu şi te ajută să faci ceva spectaculos. Baza rămîne tot carnea, tot legumele, dar te ajută să creezi altfel.
- Şi după demonstraţie veţi pregăti şi o carte de bucate?
Ioan Florescu: După – da. Va fi o carte mai mică, în care ne adresăm bucătarilor profesionişti, nu una după care să gătească mama acasă.
- O carte pentru specialişti.
Ioan Florescu: Exact, pentru specialişti. Cu detalii despre ce înseamnă să găteşti la o temperatură joasă, ce înseamnă să găteşti în preparat vidat, deci adresată bucătarilor.
- Cu ce preparat aţi cîştigat locul I la GastroPan? Prin ce s-a deosebit faţă de preparatele celorlalţi concurenţi?
Daniel Buzea: Cum a specificat şi maestrul Ioan Florescu, am introdus elemente noi de bucătărie moleculară, ceea ce a creat o spectaculozitate şi un inedit preparatelor noastre, prin acele perle din jeleu de portocale bicolore, caviarul de wasabi, am avut o spumă de roşii, făcută cu lecitină, deci un element de bucătărie moleculară, acestea au fost argumentele care au făcut juriul să aleagă aceste preparate pentru locul întîi.
(31 martie, Braşov)
„Stilul este pielea care conturează conținutul”,
interviu cu Gabriel DALIŞ
realizat de Mihail VAKULOVSKI
- Gabriel, poezia ta nu seamănă deloc cu poezia colegilor de generaţie, nici ca fond, nici ca formă, iar din antologia apărut recent, „: până mereu”, vedem că ai acelaşi stil din prima ta carte pînă acum, în inedite. Cum ai ajuns la acest stil?
- S-a vorbit, pe bună dreptate, despre autoreferențialitate și biografism (de altfel, singurele lucruri care mă apropie de douămiism), deși consider că am depășit de multă vreme aceste lucruri, poezia pe care o scriu propunând și evidențiind clar un termen singular pe care l-am numit antropolirism. Ce înseamnă antropolirismul voi detalia în momentul în care voi publica noua mea carte de poezii. Dar nu mă grăbesc deloc. O poezie din care lipsește omul nu mă convinge suficient, iar textele care plasează umanul într-o simplă zonă scenografică îmi par scindabile. Prea s-a scris demografic și nu intim.
Nu m-am ferit de mode și modele contemporane, chiar dacă nu mi-a plăcut aproape deloc marmelada douămiistă. Păcatul este că s-a promovat, în mare parte, un singur fel de a se scrie poezie, iar această greșeală nu trebuie să li se impută exclusiv poeților. Și critica literară a făcut greșeli mari abdicând spațiul distincției, în cele din urmă declarând părăsită casa în care mai locuiau oameni. S-a tras prea mult cu ochiul sau s-a făcut prea mult din ochi. Poeții din această generație au scris destul de timorat, aproape nesigur, n-a existat forța scrisului care să contureze profile distincte, convingătoare, ci forța limbariței. Cu toate acestea, sunt câteva nume care s-au evidențiat și mă bucur că s-a întâmplat asta.
Dacă e vorba să am un stil personal, de la debut până acum, este pentru că am aceeași piele. Stilul este pielea care conturează conținutul. Mă simt consangvin cu aceleași vechi zbateri și întrebări.
- Ai scris vreodată şi altfel de poezie? Cum era?
- Am început să scriu poezie din lenea de a-mi face temele acasă, în școala generală. Între o compunere de două pagini și două catrene, poezia mi s-a părut la îndemână. Cu câteva minute înainte de începerea orei de română am scris primul poem. Apoi am început să scriu prost, dar m-a ținut destul de puțin, slavă Domnului. Mi-am făcut mâna muncind, nu pocind, nici scuipând în palmă.
- Ai studiat economia şi religia, două facultăţi cam ciudate pentru un scriitor. …Acum îmi dau seama că nu întîmplător poezia ta e economicoasă (în cuvinte). Foştii tăi colegi de facultate ştiu că au un coleg scriitor? Ai semnale în acest sens de la cineva dintre ei?
- Nu știu cum să apropii ceva de poezie. Cred că orice aș fi studiat sau n-aș fi studiat, tot același eram. Ca matur și ca poet m-am conceput singur. Singur am început să iubesc cărțile; la școală eram obligat să citesc cărțile și n-o făceam.
M-am ferit să le spun colegilor de facultate sau de serviciu că scriu. Mă săturasem de mereu aceleași apelative: “Poetul național”, “Poetul”, “Mihai Eminescu” etc. sau să-mi pună două coarne pe post de aură. Poezia mă recomandă mai întâi intim, apoi public. Acum știu doar câțiva prieteni că scriu, deși prietenii mei destul de recenți, dar adevărați până să îmi apară anul trecut cartea, n-au fost nici la lansare, iar numărul meu de telefon în mod sigur s-a pulverizat în agendele lor. Acum am prieteni care scriu și ei. Sunt un privilegiat. Iar prietenii mei din copilărie și din Iași mi-au rămas prieteni. Pentru mine, prietenia e dovada clară că Dumnezeu chiar există și că e un om bun.
- De ce au intrat atît de puţine poezii inedite în antologie?
- Pentru că-s zgârcit. Așteptările mele cele mai mari se vor concentra pe noua carte de poeme. Nu am dorit ca acestei antologii să-i fac un face-lifting, ci conținutul ei să fie asigurat de poemele vechi.
- Cine te-a influenţat ca poet? Ce scriitori ţi-au plăcut în adolescenţă?
- Sunt scriitori care-mi plac enorm, dar nu-mi permit să-i las să mă influențeze. Poezia contemporană nu este un deliciu, de cele mai multe ori o citesc informativ. În adolescență îmi plăceau Bacovia, Aristotel, Emil Botta și Stendhal. Mai târziu, Mihai Ursachi mi-a spus un lucru extraordinar, că o poezie se scrie o viață, iar apariția ei într-o carte nu înseamnă niciun adio.
- Ce scriitori tineri îţi plac? De cine te simţi mai apropiat ca poet?
- Îmi plac câteva cărți ale unor scriitori tineri. Cel mai apropiat ca poet mă simt de Constantin Virgil Bănescu. Regret că nu mai este, că planul lui de a scrie împreună o carte n-a fost dus la capăt din cauza dureroasei lui decizii de a nu mai vrea să trăiască aici. Îl voi purta mereu în inima mea și în interiorul celor mai bune lucruri pe care sunt capabil să le construiesc cu toată ființa uneori.
- Ce hobby-uri ai? Ce-ţi place să faci în timpul liber?
- În mod detașat jogging-ul. E și o ironie în asta, că nu-mi găsesc nicăieri locul.
(6 aprilie 2011)
„Principala mea mulţumire este că am scris o poveste”
Întâlnire cu scriitorul Radu PARASCHIVESCU,
la lansarea romanului „Fluturele negru”, de la Sibiu
Veronica D. Niculescu
Scriitorul Radu Paraschivescu s-a întâlnit cu cititorii din Sibiu, la Librăria Humanitas, cu prilejul lansării romanului „Fluturele negru”, apărut la Editura Humanitas. Cartea a fost prezentată de Radu Vancu şi Dragoş Varga, iar autorul a făcut mărturisiri legate de noul volum şi a răspuns întrebărilor publicului, fie că acestea erau legate de carte şi de literatură, de traduceri sau de sport. Iată câteva fermecătoare mărturisiri.
- Cartea „Fluturele negru” începe să zboare într-un moment în care apariţia ei ar fi putut fi bănuită de acomodarea la o modă. Fiindcă în 2010 s-au împlinit 400 de ani de la moartea lui Caravaggio. În Italia în 2010 a fost o adevărată nebunie cu Caravaggio: expoziţii peste expoziţii, simpozioane pe marginea tablourilor acestui artist. Eu n-am vrut să fructific un moment, mai ales că ideea scrierii acestei cărţi mi-a înmugurit în 2008. Dar a trebuit să amân plăcerea pentru 2010. Sibiul este al patrulea loc în care vin cu „Fluturele negru”.
Este, din punctul meu de vedere, o carte scrisă în conflict şi despre conflict. Întâi de toate este o poveste, cum bine s-a spus. Nu e o monografie, nu e o biografie, nu e o încercare de plonjon tehnic într-un domeniu în care de altfel nu am nici un fel de competenţă – eu sunt un total neavenit în materie de pictură şi pot spune despre un tablou doar dacă îmi place sau nu. E o carte despre conflict şi scrisă în conflict. De ce? Pe de o parte, fiindcă eu însumi mă aflu într-un fel de şpagat identitar, din care încă nu îmi revin. Deja s-a speculat ideea că „Ghidul nesimţitului” şi „Bazar bizar” sunt scrise de un tip pe care îl cheamă Radu Paraschivescu, iar „Fluturele negru” de un tip pe care, coincidenţă, îl cheamă la fel, şi tot coincidenţă, ei lucrează în acelaşi birou la aceeaşi editură. Simplul fapt că a trebuit să confirm că sunt unul şi acelaşi şi că sunt acelaşi şi cu cel care face „hermeneutica offside-ului” la diferite emisiuni sportive mi-a adus tot felul de ştampile, mai ales că lumea e încăpăţânată şi ţine la ştampilele pe care le pune. Spuneam că sunt într-un fel de conflict. Eu la editura Humanitas coordonez o colecţie de carte comică. Iar cartea asta e oricum, numai comică sper că nu.
Pe de altă parte, dacă m-a văzut cineva în Bucureşti, nimeni nu mi-a zis „V-am văzut la TV Cultural”, ci „V-am văzut la TV Sport, mai ziceţi şi de Steaua!”. Lucru care prima oară e simpatic, a doua oară e coincidenţă, dar de la a treia oară încolo începe să-ţi sape moralul.
Pe de altă parte, s-a pus problema dacă un om care scrie un ghid despre nesimţire şi care adună lătrăturile unor personaje de tranziţie poate să aibă detenta necesară pentru o carte de tip „Fluturele negru”. Asta nu înseamnă că „Fluturele negru” a fost o ambiţie sau un răspuns. A fost pur şi simplu valorificarea unui prilej: un drum la Roma. Cartea este scrisă cu mare dragoste faţă de Roma, în primul rând, şi este de fapt despre două personaje: unul este Caravaggio, altul este Roma. Am vândut atât de bine „Ghidul nesimţitului”, încât am putut să merg la Roma.
Principala mea mulţumire este că am scris o poveste. Fiind editor de carte, primesc destule cărţi care ameninţă să spună o poveste şi nu o spun. De aceea ador cărţile care spun poveşti. Sigur, ele pot părea datate, pot părea defazate faţă de ce se scrie acum în Occident sau la noi. Cînd la editură îmi vine o carte care are poveşti, are culori, o citesc cu toată plăcerea şi o susţin. Eu asta am vrut să scriu, nu o carte de extremă ambiţie, nu o carte care să mă transfere de la comentariul sportiv la literatura adevărată, ci să fac o temenea Romei şi zilelor petrecute acolo.
- Ce părere ar avea italienii dacă ar citi cartea?
- Aş fi tare curios. Mi-ar plăcea să o citească, şi nu doar din raţiuni comerciale. Să vadă că într-o ţară despre care ei nu ştiu foarte multe lucruri există cineva care are plăcerea de a vorbi despre un om al Romei. Mi-ar plăcea să îmi ajungă la urechi nişte impresii, indiferent dacă bune sau rele. Să se deschidă cartea şi spre un altfel de public decât cel de la noi.
- Cum se împacă aceste aspecte contradictorii, cum convieţuiesc traducătorul, cronicarul sportiv, romancierul?...
- E delicată situaţia. Eu am un amplasament ingrat. Am spus de câteva ori că îmi displac oamenii care se pricep la multe. Dar aici nu cred că sunt aşa de multe. Cred că sunt două: pasiunea pentru sport şi plăcerea de a citi, dublată de plăcerea de a scrie. Sigur că e incomod să fii şi traducător şi scriitor. E unul dintre motivele pentru care am renunţat să fiu traducător. Traduc acum doar în regim de urgenţă, pentru colecţia mea, doar atunci când nu găsesc un alt traducător. Intervine şi criza de timp, dar şi ceva mai periculos: pericolul confuziei. Ai tendinţa să îi faci şi pe autori să semene între ei şi pe ei, împreună, să semene cu tine, ceea ce ar fi de neiertat. Am cochetat o vreme cu postura scriitorului traducător. Dar pe de o parte cred că mi-a ajuns, am tradus suficient, pe de alta n-am vrut să las loc pentru nici una dintre contaminările astea posibile. Aşa că am pus punct, sau măcar punct şi virgulă. Cu sportul e simplu, plăteşte facturile, mai bine decât cartea, oricum.
- Cum va fi următoarea carte?
- Următoarea carte, dacă nu apare nimic neprevăzut, o să fie tot un roman, şi o să fie un roman irlandez, cu sâmburii în Irlanda secolului al XIX-lea, iar protagonist o să fie un cântec. Cum o să fac eu un personaj principal dintr-un cântec, asta rămâne de văzut... Vând „Fluturele negru” şi mă duc în Irlanda!
- You are here:
-
>>
-
Edițiile Tiuk!
-
Nr. 30 (2011)
- Dialoguri Tiuk!