LecTiuk!

LecTiuk! 10

Mihail VAKULOVSKI – Între mire şi mireasă, între Ginsberg şi Allen

Igor MOCANU – 157 de trepte spre Roşia Montană

Mihail VAKULOVSKI – Cum ar arăta scriitorii fără colegii fotografi?

Vladimir BULAT – Un editor de renume şi "memoriile" sale

Mihail VAKULOVSKI – Ştiu ce-ai făcut în viaţa asta

Igor MOCANU – Anti-tanc. Caietul de documentare al campaniei?

Mihail VAKULOVSKI – Sebastian de vis

Emilian GALAICU-PĂUN – cartea Alcool

Mihail VAKULOVSKI – Gusturile copilăriei

Alexandru VAKULOVSKI – Fragmente critice

Fragmente critice

O carte-n dar – O cale-n dar de Şerban Foarţă

Ieri am văzut cel mai mişto cadou pentru începutul anului: O cale-n dar de Şerban Foarţă. Aţi ghicit, e o carte calendar! Pentru că în april nu doar Ilici s-a născut, am deschis cartea-calendar la luna mea:

"Aprilie (sau Prier) e luna
contradictorie ca nici una:
nori, grindină, vânt aprig, - lin,
pe urmă, trilul aprilin."

Cu O cale-n dar nu-ţi faci capu-calendar. În schimb vei avea poezie în faţă tot anul. Aşa da cadou!

*Şerban Foarţă, O cale-n dar, Ed. Brumar, Timişoara, 2010

Dumnezeu le-o trage tuturor sau Teorema lui Pasolini

Datele “problemei” din Teorema lui Pasolini nu s-au schimbat faţă de cele ale societăţii de astăzi. În roman găsim o lume burgheză cu o criză morală (destul de confortabilă), dar şi cu una religioasă. Totul e ca la teatru, burghezii îşi joacă rolurile şi viaţa merge înainte, fără prea multe gânduri.

Până la apariţia Oaspetelui – personaj pe care Pasolini l-a vrut “mesagerul unui Dumnezeu mânios, Dumnezeul Vechiului Testament”. Familia burgheză la care a venit Oaspetele e supusă unei probe, asemănătoare cu trimiterea evreilor în pustiu. De altfel, moto-ul cărţii este: “Ci a dus Dumnezeu poporul împrejur, pe calea pustiului”…

Sufletul mic-burghez (“în sens ideologic, nu economic”) e camuflat de obiceiuri, îndeletniciri constante, ceea ce-l fac îngropat în trup ca într-o groapă. Teorema lui Pasolini e clară: trebuie să vină un Dumnezeu dur, care să-i fută pe toţi. Doar aşa i-ar putea trezi.

Cartea e scrisă sec, doar cu elementele necesare, fără prea multe descrieri şi visări, ca un scenariu de film. De altfel, în acelaşi an în care a scris romanul (1968) Pasolini a scos pe piaţă şi filmul Teorema. Nu l-am văzut încă. Cartea e un motiv bun pentru a-l căuta.

*Pier Paolo Pasolini, Teorema, Ed. Polirom, Iaşi, 2007

În Cosmos cu Witold Gombrowicz

"Când nu ai ce-ţi place,
Îţi place ce ai!"
"Fiecare trage la ai săi pentru ale sale!"

Ultimul roman al lui Witold Gombrowicz, Cosmos, a avut darul de-a atrage mai multe inepţii decât analize corecte (nu zic serioase). Inepţiile au pornit chiar de la traducătorul romanului - Ion Petrică. Petrică vede în Cosmos un roman autobiografic - total greşit. Aceeaşi inepţie a fost preluată, probabil din comoditate sau lene şi de Em. Galaicu-Păun.

Despre Cosmos am putea spune că e autobiografic doar dacă susţinem că ORICE scriere este într-o oarecare măsură autobiografică. Cât de autobiografic vi se pare, de exemplu, acest dialog? -
"- Să lingi!
- Ce?
- Să lingi, zic, linsumberg... sau să scuipi!
- Ce spuneţi?! Ce spuneţi?! - am strigat eu.
- Să scuipi cu bembergul în bergum!"

Cosmos-ul este, de fapt, chiar aşa cum a scris Gombrowicz (deci nu e deloc greu) despre autocreare. Autocreare a romanului, pe de-o parte, şi autocrearea unui univers, cosmos - pe de altă parte. Autocrearea se realizează la personajul-narator prin elementele ce se leagă între ele: o vrabie, un băţ, o pisică, un om. Legătura lor se face prin spânzurare. Acestea sunt laitmotivele ce compun cosmosul lui Witold (ştia ce ştia Gombrowicz când i-a dat numele ăsta personajului principal).

Pe lângă cosmosul lui Witold, apar şi alte cosmosuri. Al lui Leon, un pensionar, e legat de plăceri ascunse, ceea ce îl face să se masturbeze sau pur şi simplu să fie în extaz. Cosmosurile din romanul lui Gombrowicz sunt absurde, delirante, chiar bolnave. Pe de altă parte, cosmosul este receptat de fiecare subiectiv, ceea ce se vede chiar şi din receptarea extraordinarului Cosmos, de Witold Gombrowicz.

* Witold Gombrowicz, Cosmos, Ed. Univers, Bucureşti, 2000

Egoistul romantic

Frederic Beigbeder este un scriitor căruia nu-i pot pronunţa numele niciodată din prima. Francezul e foarte haios pentru că s-a inventat pe sine ca personaj. Cinic, mare consumator, iubitor al cluburilor de noapte şi a discotecilor, dar şi simpatizant al comuniştilor francezi cu preocupări ecologiste.

Egoistul romanic - jurnalul-intim-roman al lui Beigbeder, mi-a amintit de volumul lui Mircea Cărtărescu - De ce iubesc femeile. Nu întâmplător. Şi Egoistul romantic este compus din textele lui Beigbeder adunate din rubrica la o revistă franceză. Şi Beigbeder a căutat cheia spre "cei mulţi", adică spre cititorii de reviste. Doar că, aşa cum am mai spus, Beigbeder s-a inventat ca personaj (spre deosebire de Cărtărescu) - chiar egoist şi romantic. Dar romantic la mişto, ceea de ce nu s-au prins mulţi cititori. Sau cei mai mulţi.

Frederic Beigbeder - nu doar în Egostul romantic - este în mare parte ceea ce urăşte.

* Frederic Beigbeder, Egoistul romantic, Ed. Pandora M, Bucureşti, 2005

Palindromanul literaturii române

Literatura e frumoasă pentru că n-are graniţe, pare nelimitată. Există doar limbi, cuvinte – şi o posibilitate infinită de a crea literatură combinând. Paradoxal, există totuşi anumite lucruri în literatură care pot fi făcute o singură dată. Aşa e şi palindromanul lui Şerban Foarţă – „Roşul uşor e rozul iluzor”. Ca şi palindromul, romanul lui Şerban Forţă poate fi citit de la ambele capete – fără să sufere vreo schimbare de sens şi aproape fără să-şi schimbe şi forma. E un roman unic în literatura română şi, din câte ştiu, şi în literatura universală.

Personajul principal al palindromanului nu sunt nici Vasile Elisav (profesor de franceză), nici Nora Aron sau Carmen Carpen. Nici măcar Şerban Foarţă, care intră în vizită la un moment dat la „şezătoarea” celor amintiţi. Personajul principal e limba. Ştiindu-l pe Şerban Foarţă ca poet – vă daţi seama ce personaj îi iese Maestrului!

E adevărat – noi suntem restanţieri pentru a citi palindromanul. Pentru asta ar trebui să ştim franceza, engleza, maghiara, italiana şi ceva latină. Ca să nu mai zic că trebuie să fim cel puţin studenţi la Litere, dacă nu profesori sau scriitori.

Ei bine, dacă sunteţi aleşi – nu aveţi decât să citiţi Roşul uşor e rozul iluzor. De la un capăt la altul. Ca să puteţi spune că aţi făcut-o şi pe asta în viaţă – aţi citit palindromanul!

* Şerban Foarţă, Roşul uşor e rozul iluzor, palindroman, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008

desen: Antonia

PS: Maestrul a văzut desenul Antoniei şi i-a şi răspuns:

S-o ajute Pronia

pe Antonia

să ajungă pictoriţă… Eu

o asigur, fără s-o cunosc

în persoană, că mă recunosc

în portretul şi al ei, şi-al meu!

Şerban

Emilian GALAICU-PĂUN

„cartea Alcool” de Ion MUREŞAN

Poezia nu se caută, fiindcă ea este cea care te găseşte.

Cea mai aşteptată carte de poezie în România ultimilor ani, considerată – avant la lettre – „evenimentul liric al deceniului” (apud: Al doilea top, de Al. Cistelecan) a văzut lumina tiparului la o editură din Bistriţa, Charmides, în noiembrie 2010, fiind lansată – cu tot tam-tamul mediatic ce i se cuvine unui asemenea eveniment – la Târgul de Carte „Gaudeamus”. Se intitulează cât se poate de simplu: cartea Alcool, şi este semnată de poetul clujean Ion Mureşan, autor a încă două volume de versuri – Cartea de iarnă (1981) şi Poemul care nu poate fi înţeles (1993) –, şi ele la o distanţă apreciabilă unul de altul. Or, ca şi în cazul lui Virgil Mazilescu, ilustrul său înaintaş, puţinătatea operei scrise se-ntoarce într-o inepuizabilă exploatare minieră a unor poeme aurifere, demult intrate-n conştiinţa publică şi deci descompuse-n citate. (Cum însă nu poate fi citit la zi, din lipsa unei ediţii de opere alese – care vor fi totodată şi complete –, Ion Mureşan riscă să fie citat şi răscitat până la implozia finală.) Căci înainte de a fi strânse între două coperţi, majoritatea textelor sale au circulat liber, iar unul dintre ele – „Poemul alcoolicilor” – a devenit un adevărat hit; suficient să reciţi primele două versuri: „Vai, săracii, vai, săracii alcoolici,/ cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună! ”, că lumea îi zice mai departe, dintr-o suflare: „Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se pe lângă ziduri/ şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere/ scrise de un şcolar stângaci etc., etc. ”

Sigur, nu puteau lipsi nici scepticii de serviciu care să exclame: „La pomul lăudat…”, ceea ce nu este întru totul lipsit de adevăr – cartea Alcool nu se ridică la altitudinea primelor două volume, în ciuda celor 4-5 poeme antologice („Pahar”, „Guleratul”, „Cântec de leagăn”, „Ci eu singur sub pământ”), dintre care 2-3 sunt atinse de geniu. Totul depinde de inspiraţia de moment a creatorului. Este acel caz – rarissim – când poezia nu se caută, fiindcă ea este cea care te găseşte (iar uneori, nu)! Sau, mai exact, ţi se arată (ascunde). În limbaj mistic: ţi se revelează. Ca şi cum fugit de-acasă, ca să te lupţi cu Îngerul (dar aceasta încă nu ai cum s-o ştii – o afli din mers), dintr-o dată te-ai pomeni pe drumul Damascului.

Tatuaje

Mihail Vakulovski

Gusturile copilăriei

„Fuck Tense” este volumul de debut al lui Bogdan Lipcanu, editat de Casa de Pariuri Literare în colecţia „Opera Prima”, postfaţa aparţinîndu-i texistenţialistului Gheorghe Iova. E o carte de versuri oarecum narative care (cu)prind o perioadă istorică şi una biografică. Eul poetic este un elev din clasa a VI-a din timpul comunismului românesc, apoi copilul creşte şi comunismul cade, iar eroul liric e, fireşte, nostalgic, doar că nostalgia lui e originală, pentru că e o duioșie după „Lăcătuş trebuie să înscrie”, „apără Ducadam”, „Miofostdrag Belodedici”, după ce se zicea („Se zicea că Angela Similea / a făcut un film porno la bulgari, / că juca şi Florin Piersic / şi Corina Chiriac. / Se numea Trestia”), o nostalgie după socată, frate, iar „revoluţia a distrus socata”. Volumul are un stil naiv (de la pictura naivă) combinat cu cuvinte „din alea” (ce să mai zicem de desenuţul de la pagina 26...), o porno-naivitate, să zic aşa. Cred că e un volum interesant pentru pionierii socialişti care au crescut mari în România post comunistă, o carte distractivă, scrisă parcă la mişto. „Fuck Tense” este o carte care nu te lasă să uiţi jocurile din perioada aceea, de Ceauşescu cu tot cu simbolurile ceauşiste, trăirile şi dorinţele din copilăria comunistă. Acum să avem răbdare şi să vedem cum va fi următorul proiect al lui Bogdan Lipcanu.

Bogdan Lipcanu, „Fuck Tense”,

Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2010

Tatuaje

Mihail VAKULOVSKI

Sebastian de vis

Copilăria cea mai frumoasă e aceea povestită de părinţi. Dacă sîntem sinceri, recunoaştem că şi primele „amintiri” din copilărie sînt (şi ele) povestite de părinţi. Oricum, e o perioadă cînd omul e „în vis”, nu vorbeşte, nu ştim (dacă şi) ce gîndeşte, de fapt doar mănîncă şi face ceva în pamperşi. Păi, în „Sebastian în vis” proaspătul tătic Radu Vancu încearcă să salveze şi această perioadă a fiului său, „de vis”. Povestea a început pe internet şi a crescut pe un blog creat special pentru Sebastian odată cu Sebastian. „Bloguleţul ăsta e un album de poezele cu şi pentru fiul meu, Sebastian Mihai, care azi, 15 iulie, împlineşte două luni. Cam de două ori pe săptămînă o să postez un poem, aşa încît blogul să crească deodată cu bebeluşul. Un blog-bebeluş cu poeme-bebeluşe, aşadar”, scria Vancu sub titlul blogului, care se numeşte ca şi cartea şi care mai poate fi citit pe net: http://sebastianinvis.unspe.com/. Dar vă recomand să nu neglijaţi cartea, care are altă structură, fiind împărţită în VII cînturi, iar textele sînt puţin refăcute, şlefuite şi oarecum altfel gîndite şi nu mai începe fiecare poem cu „Sebastian în vis”, ca pe blog, aşa debutînd doar fiecare cînt. Copertele cărţii sînt foarte frumoase şi-s create de Tudor Jebeleanu, iar motourile sînt din Nietzsche şi Trakl. Cartea începe foarte frumos (căci, nu-i aşa?, „pentru cine ştie, frumuseţea e vrăjitorie (…) frumuseţe e ceea ce continuă”): „Sebastian în vis e Sebastian din trezie făcut poezie”. Cînd a devenit tată, Marius Oprea avea o teorie foarte convingătoare despre dictatura bebeluşilor, care ar conduce lumea. Poate că de aici apare la Radu Vancu atît de des Friedrich Nietzsche, care – altfel – nu prea are ce căuta în lumea copiilor (şi nici în cea a adolescenţilor!). De altfel, „Sebastian în vis” de Radu Vancu nu este o carte pentru copii, e doar poate o carte scrisă în urma manipulării unui matur de un bebeluş: „Sebastian se joacă cu tati cu tandreţea măcelarului decrepit care-şi îndoapă porcul favorit cu trufe sperînd să moară de inimă, să scape de cuţit. Îi injectează cantităţi demente de sentimente, şi patetice, şi bufe, direct în creierul clocotit, şi tati cînd grohăie cu patimă, când guiţă ascuţit”. Asta şi pentru că „faţă de ochişorii lui visînd, Arta e pitică”, iar Sebastian în vis „îşi face din lume paradis”. La Vancu „angî-angî” rimează cu „Lao Ţî”, iar „baby-mikado ascultă Nirvana la iPod”. Avem şi umor raduvanchian „tradiţional”, şi link-uri aluzive, şi alte surprize: „Sebastian în vis îl vede pe Sebastian din realitate (…) Sebastian zîmbeşte subţire, ştiind că realitatea nu există, chestie de altfel nu foarte tristă – dacă realitatea ar avea prostul gust să fie reală, treaba ar fi nasoală (…) Sebastian în vis, tot privindu-l, adoarme cu capul pe burta lui Leonid Dimov”. În carte apar şi personaje secundare: Pisicîine, Broascaporc, Nietzsche, Nietzschuleţ, Arta, Asasina, tati şi Cami-mami, Magul Tadjic, Supra-Omuleţul, ex-supra-piticul, fluturcaii… dar regele lor e Sebastian, care e de vis.

Radu Vancu, „Sebastian în vis”,

Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2010

Page 1 of 2