George VASILIEVICI

 VISEPTOL

(roman)

 

 

AFACERI

 

Mă aşez pe băncuţa din mijlocul scuarului. În jur e o vânzoleală de nedescris. Maşinile de lux curg în toate părţile. De unde stau eu par nişte picături ce curg pe două canale, formând un strat de apă metalică. Observ că de nicăieri a apărut Ela. Stă lângă mine, aşezată pe geamatanul cu cadru metalic. Este geanta ei de călătorie. Înseamnă ca am plecat împreună. Unde şi când nu aş putea spune. În schimb am ajuns învârtindu-ne prin jurul Gării Centrale din Amsterdam până ce am nimerit în Cartierul Roşu. Pe loc am recunoscut jungla. Îmbibată în civilizaţia cea mai bogată şi cea mai culturală cu fiare adaptate la mersul metropolitan, cu şerpi invizibili până în momentul atacului, lei, tigri, pantere, crocodili, maimuţe carnivore şi mult, mult vânat. Aici banii sunt sângele şi sufletul carnea. Un Porsche se intersectează cu un BMW ce vine din sens opus chiar în dreptul nostru şi curenţii de aer mă traversează prin tot corpul ca două lame inofensive. Mă gândesc că aşa o fi pe aici.

 - Cică pisicuţele astea olandeze, hibrizii ăştia exagerat de crăcoşi, nici nu te bagă în seamă dacă eşti brunet. Să nu mai vorbim de înălţime, dacă n-ai peste unu optzeci şi cinci...

- A, şi cum? Dacă vrei să fuţi şi tu un exemplar din ăsta, nu se poate?

- Nici o şansă. Vrei la pizde, plăteşti. Nu îţi pot spune cât de rău îmi pare pentru tine. Uneori mă simt aşa norocoasă că sunt femeie! Am pizda mea la dispozitie nonstop.

- Taci! Încetează o dată cu porcăria asta. Ce caută şerpii invizibili şi maimuţele carnivore în discuţie? strig eu scos din minţi.

- Ce? pufneşte Ela în râs. Cine dracu a vorbit despre aşa ceva?

 O da, greşeala mea. Fusese una dintre vocile alea. Cum mi-am dat seama de asta, euforia a început să ia proporţii şi m-am trezit trântit la pământ şi târât înapoi pe canalele subţiri şi încâlcite ale memoriei. Apoi am intrat pe-o uşă. În cameră era noaptea petrecută cu trei ani în urmă în Bizar Club. Exact aceeaşi noapte cu mine la faţa locului înghiţinând până la urmă viseptol după viseptol. Acum îmi puteam verifica o curiozitate. Când am ieşit din club îmi amintesc că era dimineaţă. Aşa puteam afla aproape cu exactitate când fusesem târât în escrocheria asta temporală. Tot ce aveam de făcut era să caut ieşirea din bar. Înainte şi la dreapta,după care am împins uşile metalice şi am ieşit la lumină. Acum mai rămânea doar să îmi dau seama dacă este mâine sau poimâine. Am traversat strada şi m-am oprit pe scuar. Ela era acolo, stând confortabil pe bagaje. M-am aşezat pe cimentul trotuarului şi am început să vorbesc cu ea privind-o de jos în sus.

   Aşa cum stă puţin aplecată spre mine, părul îi cade peste umeri şi se răsfiră exact cât printre fire, soarele să îşi strecoare razele pentru a se opri pe buzele mele. Lumina astfel filtrată are gustul Elei.

- Salut, eşti român? mă întreabă unu ce tocmai trecuse prin faţa mea.

Sar în picioare. Nu mă aşteptam chiar la asta. Dar acum este posibil să ştie chiar şi cum mă cheamă.

-         Ceva nu este în regulă, îi spun Elei.

-         Eşti paranoic, vrei să ne mişcăm puţin?

Un singur gând: diavolul vorbeşte mereu pe limba ta. Tot aşa a continuat să vorbească şi străinul. În acelaşi timp s-a întors şi s-a apropiat de noi. E mic şi blond. Are freza lui Elvis. Jachetă neagră din piele cu talie scurtă şi manşete supraelastice. Jinşi negri şi aproape mulaţi. Ciocate scurte, de vară. De sub zâmbet i se arată dinţii foarte mici.

-         Te-am auzit vorbind româneşte, eu sunt din Ploieşti, domnişoara vorbeşte şi ea româneşte? Româncă? Întreabă străinul către Ela, fără să îşi ia ochii de la mine.

-         Da, răspund eu, e româncă şi ea.

-         Turişti?

-         Da.

-         E, zi şi tu frate ce oraş!? De la oraşul ăsta o să piară lumea. Din cartierul ăsta de aici.

-         Da, e jungla. Iad.

-         Ce iad, frăţioare?  Ăştia la orice colţ de stradă îţi oferă cocaină, pastile, le scot cu pumnul din buzunar şi te lasă pe tine să alegi. Ce iad? Cu iadul m-aş obişnui, dar oraşul ăsta... îl urăsc.

Ştiam că îmi aruncase pastila. Aştepta să-l întreb unde şi cine îl întrebase pe el pe la colţuri că pe mine nu mă întrebase nimeni nimic.

-         De când sunteţi aici?

-         De două zile.

-         Şi mai staţi?

-         Da, dar nu mai stăm acolo.

Încă de la începutul călătoriei trăiam cu teama că pastilele de viseptol nu îmi vor ajunge până la final.

-         Viseptol? L-am întrebat eu. În fond era după cum bine a spus Ela, un străin care s-a oprit şi fără să aibă nici o valiză la el, ne-a spus că urăşte oraşul ăsta.

-         Pfiu! Făcu străinul. Eşti norocos. Viseptolul este rar chiar şi aici. Dar nu pot să cred ce noroc ai, unde mai pui că vorbeşti şi româneşte. De unde sunteţi? Din Bucureşti?

-         Nu, din Constanţa. Am încercat să-i mai domolesc entuziasmul folosind un ton blazat. Oricum nu vreau să se ajungă unde ştiu deja  c-o să se ajungă. Mai bine zi ce-i cu viseptolul ăla.

-         Ai dat fix peste omul potrivit. Cu greu se mai găseşte aşa ceva în zilele noastre. Dar eu ştiam, aşa că mi-am făcut rezerve. Dar o să te coste ceva, să ştii.

-         Păi cât este bucata?

-         Depinde, câte vrei?

-         Vreo 50, să spunem.

-         Ţi le pot da la 4 euro bucata. E bine?

-         E bine. Ce era să fac, oricum nu cred o iotă din ceea ce îmi înşiră acolo.

-         În regulă, să mergem atunci.

 Fără prea multe explicaţii a luat-o în faţa noastră. Vorbeşte fără oprire şi la un volum care ne obliga să mergem aproape de el pentru a-l auzi.

- Unde trebuie să mergem? Întreabă Ela, căreia evident că îi vine peste picior să se deplaseze aiurea după cai verzi pe pereţi. O iau după străin şi merg la aproximativ 50 de centimetri în dreapta lui. Din spate se aude cum Ela îşi târâie bagajul.

Imediat ce m-am pus în mişcare am spart crusta de linişte ce se formase deasupra oraşului.

-         Unde mergem, repet eu întrebarea văzând că străinul nu se sinchiseşte să-i răspundă Elei.

-         Mergem la mine acasă. Doar nu credeai că umblu cu ele în buzunar?!

-         Nu îmi place asta deloc, se aude iar din spate printre scârţâitul roţilor de la geamantan. Eu nu am chef să merg nicăieri. Nu vrei să te duci tu singur şi noi să te aşteptăm aici? Îl întreabă Ela pe străin pe un ton mieros. Ştie că de răspunsul lui depinde tot ce va urma. Ştie că eu voi asculta de acest străin până când mă voi vedea cu pastilele de viseptol în mână.

-         Dar nu stau departe şi putem urca la mine. Am destul loc şi în plus de asta, în stradă este periculos.

De aici începe învârteala. Străduţe peste străduţe.

 

-         Uite o raţă care se bagă cu totul la fund! Îmi arată Ela entuziasmată spre cercurile rămase în urma păsării pe suprafaţa lină a apei. Ce raţă este? parcă am văzut şi la noi în Portul Tomis.

-         Nu este nici o raţă dragă, este un scufundac, de când îţi tot spun să mai ieşi şi tu la plimbare. Să îţi dai curul jos din maşină.

Deşi nu este iubita mea, Ela începe să se alinte pe lângă mine ca şi cum ar fi. O face atât de bine încât aş putea crede că am fost aşa de rupt noaptea trecută încât ne-am tras-o, ne-am făcut tot felul de jurăminţi şi acum nu îmi aduc aminte nici în ruptul capului.

-         Hai măăăăăă!!!!!! De ce eşti rău? Mereu trebuie să mă critici tu, chiar şi indirect.

-         Nu, dar nu poţi face aceeaşi greşeală la infinit.

-         De ce nu? Cine o să mă oprească? Tu? Ha!

-         Nu, dar te răneşti singură.

-         Auzi, ştii ceva???? Sugi pula. Nu mă lua pe mine cu vrăjeli din astea că nu ne ştim de ieri de azi. La urma urmei mi se rupe de cum îl cheamă pe ăla.

-         Simplu, scufundac.

-         Mă doare-n cur de el. Nici măcar acolo. Mai bine vezi unde mergem, să nu ne trezim în curu gol. Cine-i ăsta? Îl ştii?

-         Ce întrebare stupidă. De unde dracu să-l ştiu? Crezi că cunosc toţi românii? Eu zic să te linişteşti. Totul va fi bine. Rezolvăm asta şi apoi facem ce vrei tu. Sau dacă nu, ne putem da un loc şi o oră de întâlnire şi ne vedem atunci.

-         Mi-e lene să merg singură, vin cu tine.

-         O fata frumoasă ca dumneavostră ar trebui să aibă mai mult curaj. Se bagă străinul în discuţie.

Ştiu ce gândeşte Ela despre asta şi  simt cum sub mine creşte pe nerăsuflate un butoi cu pulbere. Cu ifosele ei radicale ar putea arunca toată situaţia în aer cât ai clipi. Eu în schimb sunt gata să merg până în pânzele albe. Nu am nimic altceva de făcut. În cele din urmă ne oprim în faţa unei uşi albe.

 

  Străinul a descuiat, a luat-o-n sus pe scări şi noi l-am urmat. Deşi ardeam de curiozitate să aflu cu ce se ocupă Străinul nici nu mi-a trecut prin cap să-l întreb. Iar despre el tot ce ştiam era că este un român din Amsterdam, oraş pe care după spusele sale îl urăşte.

 

      Două camere. O baie. Asta trebuie să fie camera de zi. Pe jos sunt numai perne mici de toate culorile. Perne albastre, roşii, verzi, violet, galbene, negre, portocalii. Un curcubeu în toată regula. Un curcubeu împăiat, umplut cu fulgi sau burete.

-         Luaţi loc, ne invită străinul, puteţi sta oriunde.

-         Mersi.

-         Pe mine o să vă rog să mă scuzaţi câteva minute, dar voi simţiţi-vă ca acasă.

 

   Ne-am trântit la întâmplare. Străinul a dispărut în camera cealaltă, închizând uşa după el. Am dat drumu la muzică şi imediat ce am auzit vocea lui Fredy Mercurry am înţeles cu ce se ocupa Străinul în Amsterdam.

-         Ăsta-i poponar. I-am soptit Elei la ureche să nu care cumva să mă audă Străinul.

-         E pe dracu! M-a contrazis ea violent şi nejustificat. Nu am avut însă timp să i-o întorc din cauza Străinului ce îşi făcu apariţia. Era schimbat total. Altă freză. Costum galben, jachetă şi pantaloni mulaţi, pline de paiete negre şi verzi. Era să mă pufnească râsul de cum şi-a făcut apariţia. Şi i-aş fi râs în faţă dacă nu aveam nevoie de el. De râs tot am râs, dar degeaba, dacă o faci în interior şi nu se aude, nu are nici un farmec.

 

-         Ce fac porumbeii? Vă simteţi bine? întreabă el, făcând cu ochiul, pentru a ne da de înţeles că dezacordu-i cioacă.

-         Excelent! Îi răspund eu cu un entuziasm fals, gândul fiindu-mi doar la viseptoalele alea pe care nu le mai scoate odată.

 

   Fermecat de coloratura pernelor nu observasem pereţii tapetaţi cu busturi bărbăteşti de toate felurile, de la obez la somalez. Am nimerit la Poponarul Şef acasă, îmi zic în gând.

 

  Începusem să îmi pierd răbdarea. Momentul se apropia. Palmele evident transpirau.

-         Bun, zise Străinul, acum putem trece la afaceri.

-         Perfect, am aprobat eu inutil din moment ce mă aflam acolo.

-         Câte ai zis că vrei? Că nu mai ţin minte.

-         Păi nu am zis, sau am zis? Nu mai contează. Sunt bune?

-         Bune?????? HA! O să te facă maimuţă. De fapt, ce vorbesc eu aici, mult dincolo de maimuţă. O să retrogradezi în divizia D a umanităţii.

-         Păi hai o dată, să nu mai pierdem timpul.

 

 Îmi dau seama că nici măcar nu ştiu cum îl cheamă.

-         Uite, îmi place de voi. Ce zici dacă îţi dau o sută la 3 euro bucata? Şi în timp ce negociază, Străinul bagă mâna adânc în stratul de perne şi scoate o pungă în care stăteau cuminţi pe puţin două kile de viseptol.

 

  Răsuflu uşurat şi fără să pierd timpul scot dintr-o mişcare treisute de euro din buzunar şi îi întind Străinului. El îi ia şi îi pune pe o pernă roşie fără să se uite la ei măcar şi cu mâna cealaltă face o groapă în perna albastră dintre noi, în care varsă un muşuroi de pastile.

 -         Pot? Întreb eu politicos, întinzând paradoxal mâna.

-         Cum să nu, serveşte-te.

 

Am luat două pastile şi în timp ce mă pregăteam să le duc la gură am simţit mâna Străinului pe mâna mea. Mă strângea, nu jucărie.

-         Ce faci? Nu eşti întreg? Păi noi luăm câte jumate şi abia o scoatem la capăt şi tu vrei să iei două? O să îţi plesnească minţile şi creierul va face implozie. Nu te juca cu astea, că nu am chef să te am pe conştiinţă.

 Am pus la loc cele două pastile ca un copil cuminte. Nu îmi puteam lua ochii însă de la ele. Degradarea se admira cu bucurie în oglindă. Dependenţa era mândră de sine. Eram acasă. Era şi Ela. Totul era bine.

 Străinul a rupt în două un viseptol şi după ce mi-a spus să deschid gura mi-a pus o jumătate pe limbă.

 (va urma)

Alexandru VAKULOVSKI

 24. Pe drumuri

 Drumul din România în Republica Moldova mă macină, nu numai fizic, ci şi psihic. Iarăşi vama cu întâmplările ei imprevizibile, apoi mai e şi trecerea de la o mentalitate de căcat la alta care, deşi e geamănă şi e cu acelaşi miros, e totuşi diferită.

 În Chişinău mă întâlnesc cu vechi prieteni, care uneori îmi mai fac surprize cu schimbările lor. Ba se apucă unu’ de fumat, ba alţii se lasă, se căsătoresc, divorţează, fac copii… De fiecare dată am o senzaţie că în Chişinău e o agitaţie mare, că abia pot prinde firul lucrurilor ce se întâmplă alături de mine, cu mine.

 Ajung pe la Harms, unde de fiecare dată ştiu că voi asculta nişte muzică despre care nu ştiam că există. De data asta am dat de Grajdanskaia abarona, cu Egor Letov. Sunt dintre primii punkeri ai URSS-ului.

 Letov, zice Harms, de fiecare dată când ieşea din casă era bătut. Avea pe capul lui o echipă care aveau ca serviciu să-l bată de câte ori îl întâlnesc. Şi îl întâlneau de câte ori ieşea, căci îl aşteptau. Oricum, Letov i-a tot futut pe comunişti, pe toate felurile de –işti. După căderea comunismului însă s-a întâmplat ceva surprinzător. Astfel Grajdanskaia abarona a intrat într-o mişcare ultranaţionalistă, împreună cu Karozia metala.

 Probabil Egor nu mai poate trăi decât la limită, e obişnuit să fie extremist, o fi primit atâta bătaie de s-a tâmpit. Sau nu se mai poate opri. E păcat, fiindcă băieţii sunt chiar foarte buni, nu fac parte dintre punkerii care au ales punkul fiindcă nu ştiu să folosească instrumentele. Jirinovski când a fost întrebat care sunt formaţiile lui preferate a răspuns: Grajdanskaia abarona şi Karozia metala.

 Încă o formaţie descoperită datorită lui Harms e Leningrad. Tot e un fel de post-punk, îi iau la mişto pe toţi, îşi bagă pula în toate.

 Harms când se trezeşte ascultă câteva piese de Vâsoţki, ca ziua să meargă bine. Harms e rocker, şi nu unu’ obişnuit, ci un rocker care ascultă numai rock rusesc şi din Moldova. Am încercat să ascult şi rock străin, mai sunt formaţii bune, Led Zeppelin, The Doors, dar nu merg aşa bine ca astea.

 Desigur că nu-s de aceeaşi părere cu el, dar asta nu strică prietenia noastră. Poate că într-o zi îl voi surprinde ascultând Eminem, Guano Apes, Staind… Oricum, acum avea pe computerul lui pe un folder manele câteva piese de Paraziţii. Mai asculta şi Luna Amară. Harms s-a lăsat iar de fumat.

 Când am fost în Chişinău împreună, te-ai cam speriat de Harms. Cu glumele lui şi râsul ce cade în cascade. Harms povestea despre ultimele sale aventuri cu propoziţii de genu’: am vrut să-i fut una-n bot curvei, da’ am tras una-n perete, dă-o-n pizda mă-sii! Atunci am tras o beţie de vodcă cu Ski şi cu Harms. Ne-am făcut varză, Harms a început să se plimbe cu puşca prin apartament.

 Ţi-a plăcut Chişinăul, deşi nu prea înţelegeai ce se vorbeşte în jurul tău. Mă aveai doar pe mine, în rest străini. Nu ştiai ce gândesc, ce vorbesc. Moldova ţi s-a părut o ţară străină, deşi frumoasă, la fel de rece. Eu aparţineam ei, eram acasă, tu erai în aer. Exact invers. Aşa cum a fost la venirea mea în România. Ceea ce vreau eu e să ne simţim străini ambii, undeva mai la Vest. 

 

 

Alexandru VAKULOVSKI

 44. Groovy

 Yo, mi-ai zis despre visul tău cu cartea. Cel mai ciudat e că profesorul nostru a şi scris poezie. Cartea ta, cartea din vis poate chiar există. Cum era? Păcat că nu ţii minte detalii. Am visat şi eu de multe ori cărţi. Straniu că aceste cărţi sunt mai faine decât în realitate. Realitatea cenzurează tot. Chiar şi cei mai curajoşi nu spun tot. Este ceva de care le e frică. Cuvântul scris fascinează, dar şi sperie.

 Ce crezi, cărţile astea există? Nu te uita la mine ca la un nebun, eu sincer nu ştiu, cred că ar putea exista. Cărţi existente, dar nescrise. Aşa cum citim la computer, cum ascultăm textele din muzică, cum o bună parte din viaţă e literatură, de ce nu ar fi şi aceste cărţi reale? Cărţile care vin în vis. Poate pot fi citite doar în vis.

Literele lor te farmecă, te fură. Sunt cu mult mai vii, mai colorate chiar decât cele de la computer. Îţi dau senzaţia că sunt scrise chiar atunci când le citeşti. Mirosul lor e mai puternic decât al manuscriselor sau al cărţilor noi. Yo, eu cred că există şi e minunat că e aşa.

Fiindcă există lucruri pe care le bănuim, dar pe care nu le putem explica, sunt o mulţime de astfel de lucruri. Altfel ar fi mai neinteresant, ar fi ca o poveste proastă care nu poate găsi alt sfârşit decât cel fericit.

 Odată fumasem cu un bun prieten de-al meu, ne simţeam prea bine pentru a sta în vreun bar şi acasă, aşa că am mers la o plimbare. Afară era foarte fain, nu ne mai puteam opri. Cu încetul, cu râsete şi alergări, am ajuns la capătul oraşului. Se făcuse deja seară. Periferia oraşului nu ne prea fascina, dar acolo ne-am dat seama că suntem epuizaţi. Aşa că ne-am căutat un loc pentru odihnă. Am mers la peretele unui bloc, ne-am rezemat cu spinările de el şi cred că am stat aşa vreo oră.

Închisesem ochii şi la început am văzut o combinaţie de culori care se schimba continuu, apoi nişte sunete de-abia perceptibile. Apoi sunetele au devenit din ce în ce mai puternice, iar culorile mai clare. Vedeam un indian puternic, care părea de-o veşnicie. Cânta la o tobă înaltă, de piele. Mâinile lui erau parcă vrăjite, ziceai că face un ritual magic, nu cântă pur şi simplu. Faţa îi era colorată cu vopsele, ceea ce văzusem în visul meu. Avea părul lung, cu câteva pene în el.

 Totul părea concentrat în cântecul lui, nimic nu era mai important. Tot ce ştiam eu, tot ce se întâmpla în jur părea fără nici o importanţă. Doar sunetele tobei şi mişcările mâinilor. Totul se reducea la asta. Şi era suficient, mai suficient decât orice altceva.

 Apoi brusc s-a oprit. Şi eu m-am trezit. Eram încă vrăjit de ceea ce văzusem şi auzisem. Capul era concentrat acolo, nu în realitatea în care m-am trezit.

 Ştii ce am visat eu? m-a întrebat prietenul. Şi mi-a descris ceea ce văzusem şi eu. Indianul vopsit cu ochii închişi. Mâinile lui şi muzica. Culoarea muzicii. Mi s-a părut o halucinaţie această dezvăluire a prietenului. Nu mai înţelegeam nimic. Cealaltă realitate în care mă duceam eu era văzută şi de el.

 De asta te întreb, Yo, oare cărţile, ceea ce zicem noi că e halucinaţie şi vis, nu există, nu sunt reale?

Am ieşit ambii la balcon şi am privit oraşul. Magazinele de vizavi, benzinăria, troleele ce se mişcau sub noi ca nişte gândaci. Apoi a trecut un camion ce mergea foarte lent iar în el vreo cinşpe băieţi care cântau la tobe. Camionul nu se mai vedea dar noi mai auzeam zgomotul tobelor şi al aparatului de sudură din camion. Totul părea atât de frumos şi liniştitor.

 

 

 

Alexandru VAKULOVSKI

 12. Febră

 Tremur mai ceva ca Ozzy. Zilele astea au fost una mai ciudată ca alta. Depresia, oboseala, extenuarea fizică şi psihică, experienţele paranormale m-au lăsat la început cu un cap ameţit, apoi a apărut tremuriciul, frisoanele – febra.

 Mih a tăiat-o la Bucureşti. I-am zis că o să mă tratez cu vodcă în Pub. Bă, o să te faci mangă şi o să fie şi mai rău. M-am plimbat prin cameră dând din cap ca tâmpitul după Rage Against The Mashine, după Audioslave, Zemfira, Pearl Jam. Apoi a apărut claustrofobia. Toată ziua n-am fost în stare să fac nimic. Şi pereţii mă strâng tot mai tare. Tavanul e tot mai aproape. Mă întind în pat – mă dor coastele, stau la computer – mă doare şira spinării, mă plimb prin cameră ameţesc.

 KKMK, hai în Pub. Şi dă-i cu vodcă. Între două pahare – câteva ture de tremurici şi de călduri. Yo se dezbracă de scurtă, Yo – e transpirat tot, chiar şi pe cap. Yo îşi mai ia o vodcă. Exces de zel. Trece şi Andras. Apoi Zuperman. Apoi şi eu. Mi-a şi făcut cu mâna, foarte frumos. Apoi trece şi Erika.

 Personajele încep să-mi cadă în pahar de pe pozele din Pub, Călin privind visător dintr-o poză e acum cu noi la masă. Dar suntem la altă masă. Povesteşte cum a fost la accidentul lui Nick. Cică au fost vreo şapte în maşină.

 Ieşim ultimii din Pub. Sunt tot transpirat. E atât de cald, ce fel de iarnă mai e şi asta? Ajung acasă, cad rupt în pat.

 Dimineaţa. Gâtul uscat de mahmureală, ochii roşii, frisoane. Beau dintr-o mişcare vreo juma de litru de pepsi. Ţigări. Îmi ţiuie urechile. Pizdeţ, blea. Mă doare capul, mă doare-n pulă că mă doare capul.

 

Hainele mi-s ude toate de transpiraţie. Mi le schimb, în cinşpe minute se fac iar leoarcă. Cât sunt de sictirit de mine. Cât sunt de sictirit de România, ţara proştilor. Ţara în care nimic nu e normal. Ţara care mă omoară zilnic. Zilnic îmi scoate scalpul şi îl ţine în colecţia de trofee.

 Zile ciudate, zile futute. Da, am avut zile şi mai futute. Zilele fără tine, zile când încercam să mă las de droguri şi mă boram tot, mă spălam pe dinţi – boram, beam un ceai – boram, fumam o ţigară – boram, respiram – boram. Un fel de ars poetica – borâtura.

 Azi e cea mai naşpa zi din viaţa mea. Aşa de naşpa a fost doar... ieri.

 Dar zilele astea mă enervează cu atât mai mult cu cât nu ştiu pe ce lume sunt, nu ştiu dacă să mai rămân sau să o tai, nu ştiu nimic. Probabil că o să mă rad iar pe cap – mă relaxează. O chestie mişto într-o ţară futută. Sau o să mă fut. Ă, tot o chestie mişto, uneori.

 Mă lipesc de calorifer. Mamă, niciodată nu mi-a fost atât de frig. Înnnebunesc. Mai bag trei pastile, beau ceai fierbinte. Aştept. Da, intră.

 Mor de cald. Mă dezbrac. Transpiraţia curge şiroaie de pe mine.

 Unde eşti?

 Vreau să mă întind în pat şi să fii alături, să ai grijă de mine. Mă întind în pat, nu e decât peretele.

 Sunt atât de aproape. Aproape că am ajuns. Peretele e galben. Şi dulapul e galben. Pe galbenul tricolorului lui Mih – no future. Pe drapelul lui anarhist – roşu, galben, verde. Pătura e galbenă. 

 Fuck, fuck, fuck. Fuck off, mavăfacă!!!

 Gâtul îmi plesneşte. Încă nişte pastile. Ăştia de la farmacie sunt întotdeauna gata să te ajute.

 Omuleţii negri alergă pe pereţi, sunt foarte mulţi. Sar de pe tavan direct în cap. Îmi fac drumul printre ei, să ajung la sticla de pepsi.

 Da, da, mă auzi? Eu nu te aud. Dar dacă mă auzi e bine.

 Sweet dreams, Yo. Să-ţi fie ţărâna uşoară, scârbă.