Alexandru VAKULOVSKI

 

157 de trepte spre iad

 

Salvaţi-mă la Roşia Montană

 

(bun de tipar la editura Cartier)

 

 

Lângă muzeul şi galeriile romane din centrul Roşiei e o biserică. Acolo locuieşte şi familia popii. De mică, când ieşeam din galerii, abătută, fascinată de lumea pe care o găseam sub pământ – vedeam lucrurile sfinte din curtea bisericii.

 

Pe lângă slujbele pe care le făcea, popa avea vaci, o soţie şi câteva fiice. Preotul, ca de altfel toţi preoţii din sat, era respectat, pentru că era - după cum spunea lumea – un bun creştin şi un bun gospodar. Bun creştin pentru că ţinea slujbe cu care speria babele cu furia lui Dumnezeu şi gospodar pentru că avea animale şi nu se sinchisea să facă munci pe care le face tot ţăranul.

 

Invariabil, când ieşeam din galerii, îl vedeam pe popa care bătea vacile. Ăsta era hobby-ul lui. Dădea cu biciul şi cu bâta cu mare poftă:

- Futu-vă Dumnezo să vă fută, dobitoace tâmpite şi murdare ce sunteţi – zbiera popa şi lovea continuu în vaci. Vacile alergau, popa fugea şi el cu armele după ele, le bătea până le plesnea pielea, iar când vedea vreo fiică o trimitea rapid din orizontul lui vizual:

- Ce te beleşti, vacă? Marş la muncă, nu vezi că-s ocupat?!

 

Îi mai scăpăta câte-un pumn şi în preoteasă şi fiice, ca tot gospodarul, doar gospodăria trebuie ţinută din scurt. Când preotul obosea, lega vacile de gard, ca să nu mai alerge, ca să-i fie şi lui mai comod să le bată.

 

Dar nu se limita doar la vaci. Nu se limitează, de fapt, pentru că tot e în Roşia şi încă nu s-a strămutat, bisericile pleacă ultimele. Şi atunci, dar mai ales acum, când satul e plin de animale părăsite, preotul de-abia aşteaptă să-i treacă în curte vreun animal străin – în special câini şi pisici, dar intră şi găini şi altele... Atunci nu se rezumă la bătut. Atunci are loc Judecata Supremă. Acele animale, fiinţe ale întunericului, cum ţipă el după ele sunt decapitate pe loc sau ucise cu pietre. Roşienii nu comentează:

- Părintele are dreptate, e curtea lui...

 

Mai târziu mama şi bunicii îi vor duce acestui popă hainele mele. Ca să scoată blestemele şi să mă apere de dracu'.

 

 

 După ce i-am cunoscut pe pitici şi pe Cavaler mi-am dat seama de ce mă duceam în mine. Acolo era aceeaşi senzaţie pe care o simţeam când erau ei alături de mine. Mă miram când auzeam că le e frică de astfel de fiinţe. Cum să-ţi fie frică de cineva, de ceva care îţi aduce liniştea şi pacea? Dar oamenii sunt prea puţin interesaţi de linişte, poate de aia... Ei cer rău şi atunci li se dă până se sufocă...

 

Dar în galerii nu erau piticii şi Cavalerul. Adică poate că veneau şi ei, dar acolo era teritoriul altcuiva. Le simţeam prezenţele, dar încă nu mă apropiasem de nimeni. Aveau grijă să nu pic în vreun puţ când mergeam cu lanterna stinsă, să nu mă împiedic, să nu mă lovesc. De multe ori căldura mă atrăgea undeva, sau din contra, mă împingea ca să nu fac un pas greşit.

 

Începusem să merg la şcoală. Era mai bine la şcoală decât acasă. La început copiii se uitau urât la mine, apoi s-au obişnuit. Nu au încercat să mă bată sau să-şi bată joc de mine. Eram o ciudăţenie pentru ei, căci părinţii le spuneau să nu se apropie de mine. Şi cum copiii sunt atraşi de lucrurile interzise de părinţi, ei mă priveau cu un fel de respect. Chiar ne înţelegeam destul de bine. Adică am început să vorbesc cu ei, ceea ce nu se prea întâmpla acasă. Era neobişnuit să stau în bancă şi învăţătorii să-mi vorbească. Ore întregi. Apoi să găsesc atâtea lucruri în câteva cărţi...

 

Viaţa îmi era împărţită între orele de şcoală, orele de citit, căţăratul pe şteampurile din curtea muzeului şi orele petrecute în galerii. Da, mai erau şi orele de acasă, dar încercam să le ignor, mai ales că şi piticii şi Cavalerul mă apărau. Bunicii parcă simţeau ceva, că sunt apărată şi mă pedepseau numai aşa, ca să văd că mai au putere asupra mea. Ei mâncau la masă, iar eu cu pisicile şi căţeii stăteam pe jos şi ne uitam la ei. Din când în când ei aruncau câte ceva câinilor, nu mie. Şi râdeau. Aşa făceau dreptate şi îndreptau lucrurile.

 

Dar la şcoală am văzut că există oameni cu care poţi pur şi simplu vorbi, poţi vorbi aproape despre orice, ce ciudat, poţi să povesteşti lucruri fără nici un sens şi să te simţi bine. Poţi să zâmbeşti, ceea cu ce eu mă obişnuisem doar în mine sau în prezenţa Cavalerului şi a piticilor. Nu toţi oamenii erau la fel, ceea ce era bine. Sau cel puţin copiii nu erau ca oamenii mari.

 

La şteampuri, în curtea muzeului, înainte de a intra în galeriile romane, atunci când citeam, am observat că un băieţel a început să se plimbe prin zonă şi să se apropie din ce în ce mai mult de mine. Până când, într-o zi, a venit pur şi simplu şi s-a aşezat pe un şteamp lângă mine.

- Salut.

- Salut.

 

Şi fiecare a citit din cartea lui. Începusem deja să mă obişnuiesc cu prezenţa lui în curtea muzeului. Ştiam că îl găsesc acolo ori înainte de intrarea în galerii, ori la ieşire. Stătea tăcut şi mă aştepta. Şi începuse să-mi aducă tot felul de bomboane şi jucării. Viaţa începuse să mi se umple cu lucruri plăcute.

 

Într-o seară, după ce ieşisem din galerii, plină de linişte şi începând să mă îngrijorez că va trebui să merg acasă, el parcă a simţit şi m-a strâns de mână. Nu am mai avut senzaţia asta până atunci. Nici mama, nici bunicii nu m-au luat niciodată aşa de mână. Mi-am ridicat ochii spre el. Avea ochii mari şi îmi zâmbea. I-am zâmbit şi eu.

 

Atunci el şi-a apropiat capul şi mi-a luat buzele între buzele lui. Mi-a atins limba cu limba lui. Nu ştiam dacă trebuie să mă feresc sau nu. Aşa că am stat. Nu a fost neplăcut. Mai degrabă ciudat, să ai în gură ceva ce nu e de mâncare. Ceva cu ce pur şi simplu să te joci şi să-ţi producă, după cum mi s-a părut atunci, plăcere.

 

A urmat o perioadă în care mă întâlneam cu băiatul ăla la şteampurile de la ieşirea din galerii şi citeam şi ne sărutam. Pe ascuns. Pe ascuns pentru că nu văzusem să facă asta oamenii mari. Adică mai văzusem, dar ei o făceau cumva pe ascuns şi atunci am înţeles şi noi că e ceva interzis sau semiinterzis, aşa că nu am riscat.

 

Nici nu ştiu cum a dispărut acel băiat. Nu am amintiri prea intense legate de el, dar ceea ce contează e că el a făcut ceea ce trebuia pentru mine – m-a făcut să descopăr plăcerea fizică. Mai apărea în viaţa mea ceva esenţial. Descopeream că trupul nu e numai pentru durere, pentru bătăi şi umilinţe, pentru frig, foame şi chin, ci şi pentru plăcere.

 

Probabil asta vroiau să-mi arate şi piticii, noaptea, atunci când eu dormeam ţinându-i strâns la piept, în timp ce ei mă mângâiau.

 

 

 Azi am desenat în mină. După ce am alergat şi am cântat, dar doar în capul meu, fără să deschid gura, la un moment dat am simţit nevoia să mă aşez jos şi să desenez. M-am pus în genunchi şi am desenat pe jos cu degetele. Degetele zgâriau singure, eu nu ştiam ce fac.

 

Era întuneric, dar vedeam liniile pe care le fac. Era un cilindru la capătul căruia se afla un copil cu capul în jos. Lângă el - o găleată trasă în sus de o funie. Faţa copilului era şi speriată, dar şi preocupată.

 

- E un filon prea mic şi atunci nu are rost să muncească mai mulţi oameni. Are doar o singură direcţie, e fără ieşire.

 

Lângă mine stătea chiar copilul pe care l-am desenat. Foarte slab şi cu piele aurie. Îmi zâmbea, dar zâmbetul lui era foarte întins, metalic.

 

- Noi mergeam după aur, aurul era scos, iar noi rămâneam în locul lui. Cred că e un preţ bun. Dar şi ei trebuiau să plătească după asta.

- Cine?

- Cei care ne schimbau pentru aur. Vrei să ne jucăm?

- Cum?

- Adu aici pe cineva de care vrei să scapi...

- Dar sunt mai mari ca mine.

- Şi tu ştii pe cineva mai mic ca mine? Fiecare are puţul sau filonul său cu o singură intrare şi fără ieşire. Uită-te la degetele mele.

 

A întins mâinile spre mine. Degetele erau roase pe jumătate.

- Dacă sunt mai tari ca aurul pe care l-au scos, de ce nu ar fi mai tari decât nişte suflete putrede? Eşti ca şi mine, dar ei vor plăti mai scump decât noi, ţine-mă în braţe.

 

Am întins mâinile spre el şi pentru prima oară în viaţă m-am simţit foarte uşoară, fără nici o greutate. Am şters desenul şi am alergat afară. Eram fericită.

 

Acasă, în curte, bunica şi mama şuşoteau.

- Ce te uiţi ca proasta, adu-mi o furcă!, mi-a zis mama printre dinţi.

 

I-am adus o furcă. Şi bunica avea o furcă.

- Tu ce crezi, sunt piticii sau Cavalerul?, o întrebă bunica pe mama.

- S-ar putea să fie împreună... E cam mare zgomotul. Urcă tu prima, fii atentă.

 

La început mama, apoi bunica şi eu. Am luat-o uşor pe scara podului. Eram foarte curioasă, pentru că ştiam că acolo nu-s nici piticii şi nici Cavalerul. Când au ajuns sus - mama şi bunica s-au oprit şi au înlemnit cu furcile în mâini.

 

După cum mă aşteptam, nu era vorba nici de Cavaler, nici de pitici. Pentru prima oară în viaţă am deschis gura la mama şi la bunica:

- Ce curve proaste sunteţi!

 

Dar cred că nici nu m-au auzit. Ele erau fascinate de ceea ce vedeau. În faţa noastră era bunicul, cu curul gol, trântit peste proaspăta soţie a vecinului. Tânăra vecină avea ochii daţi peste cap şi urla şi eu m-am gândit că bunicul îi face ceva dureros. Bunicul s-a uitat nervos la noi şi a continuat să dea din cur. La un moment dat curul i-a înţepenit şi tânăra femeie a urlat. Atunci bunicul s-a ridicat şi a început să se îmbrace lent. S-a apropiat de noi şi le-a tras câte-o palmă mamei şi bunicii:

- Curvelor, tocmai acum v-aţi găsit să veniţi aici?

 

Tânăra femeie de-abia atunci s-a dezmeticit şi a tras rochia între picioarele ei:

- Săru’ mâna! – le-a zis ea mamei şi bunicii, care continuau să stea înţepenite, cu furcile în mâini.

 

 

Stoian George-Bogdan

Nu ştiu câte zile

 

16. Nunta, Torino, 6...9 &co

 

E 20 martie 2010. Vin de la o nuntă. Virus s-a însurat cu Cerasela, zisă şi Cer’s. Pe la două şi ceva, mai devreme, am mers împreună cu nişte amici, al căror anonimat aş prefera să-l păstrez, să semneze actele în faţa ofiţerului stării civile, la primărie. Am fost vreo 17 inşi, drogangii toţi şi of course că fumaţi. Am purtat cârpe lejere. Tenişi, blugi, cămăşi, pălării, geci subţiri, ochelari de soare. A fost calor. Mireasa şi Mirele: la fel de lejeri. Şi de fumaţi. Precum şi noi cu snikersurile-n buzunare şi sticle de cola în mâini.

S-au luat la mişto de bărbat, de femeie. Mai mult pentru mărunţişul pe care-l dă Statul subiecţilor unui certificat de căsătorie. Cu toate că se iubesc de moare lumea & se şi potrivesc. Ea e puţin mai scundă ca el, are o tunsoare până la urechi, doi cercei în sprânceană şi unul, zice Virus, în clitoris. E brunetă şi la nuntă a purtat o pereche de cizme din piele întoarsă, lungi până la genunchi, colanţi, o bluză până la jumatea feselor pline şi umerii goi.

Ofiţerul stării civile s-a înroşit când i-a văzut aşa plouaţi, dar când a observat alaiul din care făceam şi eu parte, într-o cămaşă gri în dungi descheiată, cu un tricou cu inscripţia Always Coca-lar pe dedesubt, cu blugi gri şi cu tenişi negri, s-a conformat cu o culoare mai puţin pasională. Am făcut poze cu el, toţi, am râs, l-am luat subtil la mişto şi când am plecat ne-a urat: „Sănătate multă, numa bine, baftă!”

Un păcălici ignorant la câteva ace!

Am luat-o pe stradă, tot alaiul, pe jos, într-o călătorie până la capătul imaginaţiei. După semafoare, treceri de pietoni, lume la plimbare, primăvară, am ajuns la un Mec Donalds. Ne-am oprit să sărbătorim nunta, cu câte un meniu chiken la ofertă, îndulcit cu o plăcintă cu vişine. Am şi dansat de pe scaune pe o piesă chill, am mai râs, am mai făcut puţină etcetera, după care ne-am văzut fiecare de drumurile noastre. Eu m-am urcat într-un autobuz.

De douăj de minute am ajuns acasă şi nunta asta parcă m-a dat peste cap. Mi-a adus aminte de Cerasela mea, protagonista uneia dintre cele mai dureroase despărţiri pe care le-am suferit… Ah, Cerasela asta – o puştoaică de vreo nouăşpe ani cu părul castaniu şi ochii albaştri, cu-n decolteu extrem şi cu un cur, că ăsta e cuvântul, din ăla cărnos şi bronzat la solar – am iubit-o mult tare. Era din nord şi asta deschide altfel uşa pentru mine, dar mai avea şi-o graţie a ei care mă atrăgea într-un fel pe care nici azi nu l-am înţeles. Ea nu cred că m-a iubit niciodată, însă cu siguranţă a fost tot timpul fascinată de mine, fiindcă era genul ăla de snoabă care se simţea importantă lângă un scrib. Avea un cult, inoculat, nu ştiu prin ce minune, în căpșorul ei, şi se visase mereu muză.

Cu ea a fost aşa: tocmai terminasem un master, ieşeam relaxat după susţinerea dizertaţiei, când mi-a sărit în ochi pe scările universităţii. Era pe-acolo, îşi aştepta prietenul, trăgând puternic dintr-o ţigară.

M-am băgat în seamă cu talent, i-am mărturisit printre vorbe şi am convins-o de asta, că pe mine faţa nu mă prezintă ca scriitor, că eu chiar sunt scriitor şi-aşa mai departe... şi după alte vorbe nelepiste a uitat complet de acel prieten. 

Am umblat împreună vreo şapte luni, fix până-n noaptea de Revelion, când după vreun litru jumate de burbon am luat-o într-o cameră. Trebuie să mărturisesc că la băutură o iau razna rău şi prezint pericol pentru persoanele din jur. Am dezbrăcat-o şi curişorul ăla al ei m-a fascinat în aşa fel încât n-am mai rezistat şi i-am cam dat japcă la el – că altfel, din păcate, n-aveam nicio şansă să-l pătrund. A plâns mult şi până la urmă mi-a zis că nu mai avem ce discuta şi că ea mă urăşte şi că sunt josnic şi că, şi-aşa mai departe, în timp ce eu, mult mai beat, îi zâmbeam ştrengăreşte în zeflemea.

A doua zi am sunat-o cu mult regret. I-am zis că nu vreau să o pierd, că o iubesc mult, că îmi pare rău... că îmi pare foarte rău. Mi-a zis că dacă o mai caut mă dă pe mâna poliţiei, că cum de mai am tupeul şi alte vrăjeli. Am insistat cât am insistat, până când m-am plictisit. Am uitat-o. Nu complet, dar... aşa la mişto, da.

A trecut hâş târâş un timp lung şi dau de ea într-o noapte, într-un club care efectiv mi-a futut toate arfele; de asta, o să îţi spun cât de tare era. Se chema La Gare fiindcă era situat într-o fostă gară de la o periferie care odată cu expansiunea populaţiei devenise centru. Era imens, era decorat ca un paradis artificial şi era full. Toată lumea era pastilată şi se zbenguia pe un house criminal. Din ăla cu samplaje din opere şi simfonii. Vreau să spun că aşa un house n-am mai auzit niciodată. Nu puteai să stai jos cât de şmecher era. Canapelele erau ale tuturor, la fel şi mesele, iar dacă eu aveam chef să mă pun între două gagici, nu mă oprea nimeni şi nimănui nu i se părea anormal. Şi nu se fuma, dacă poţi să-ţi imaginezi. Dar bineînţeles că persoanele cu înalt stil cum sunt chiar eu ;) fumau. Fiindcă îl cunoscusem pe un bodigard la intrare, care, auzindu-mă vorbind în moldoveneasca-mi inconfundabilă, m-a abordat. Era tot din Bacău şi asta mi-a dat dreptul să fumez înăuntru. Mie şi prietenului meu Giusi, că nu eram acolo singur de nebun. Deci eram aproape singurii care fumau în clubul ăla şi, dacă-ţi vine să crezi, veneau italienii şi italiencele să ne roage să le dăm câte-un fum. A, nu ţi-am spus, tot înăuntru erau amplasate, la diferite distanţe, nişte dreptunghiuri cam de-un metru optzeci înălţime, pe care se întâmplau adevărate orgii sexuale. Gheisme şi lesbiansime de te durea capul, futaiuri de nu-ţi venea să crezi între animatorii şi animatoarele alea, anale... toate în dans, atenţie! Erau fachiri care scuipau flăcări, animatori îmbrăcaţi în înger şi orgiile alea îţi puneau sexul pe gânduri, serios. Ici colo, la câte-o masă mai vedeai câte-o muie şi chiar un futai. Iar la baie, la baie eram singurul care se ducea să se pişe. Restul populaţiei mergea acolo ori să-şi prizeze liniile, ori să se fută, ori să-şi vomite maţele.

Stai să vezi faza care mi-a plăcut cel mai mult. Lângă unul dintre dreptunghiuri era un tip care fuma un joint (era ceva şmecher de-şi permitea asta), şi una dintre animatoarele care îl populau l-a chemat să-i dea un fum. În schimb l-a lăsat să-i facă un cunilingus. Efectiv l-a băgat cu capul între picioare. Deci, vreau să-ţi spun că femeia prezenta într-un fel de ejaculai roz... ţâţe perfecte, cur de plesneai, faţă, talent. Şi se mişca de-ţi săreau minţile. Ăsta a băgat boticul la savarină. Femeia trăgea indiferentă din joint ca şi când ar fi fost singură pe o stâncă deasupra mării. Eu mă holbam spart de uimire. Ăla a tot lins-o până când femeia a terminat de tras câteva fumuri bune. L-a privit ca pe un căcat, i-a dat jointul în scârbă şi l-a expediat cu un marş din mână. Apoi s-a întors. I-a luat bărbăţia în gură unui animator deghizat în înger. Dacă îţi doreşti să mergi şi tu, trebuie să-ţi mărturisesc cu părere de rău că era situat în Torino, bă bene.

O văd pe Cerasela rupându-se-n scheme lascive şi mă bag, după un timp lung de tăcere totală, în seamă. Că bună, că ce faci, că hop şi eu pe-aici, că eu sînt nu ştiu ce şi ea e ce era şi că, argumentul principal, publicasem, şi-aşa mai departe, până când am ajuns cu ea în camera mea de hotel. Femeia arăta de te pişai pe tine, de mi-a zgândărit câteva sentimente chiar. Era mai rafinată, mai dezinhibată şi mult mai frumoasă. Am dezbrăcat-o, am făcut nişte orale de alea de ne-au durut maxilarele a doua zi şi ghici ghicitoarea mea unde i-am tras-o? Deci numai în popou i-am tras-o, ca să vezi...

După aia ne-am mai văzut o dată, am discutat despre Revelionul ăla şi mi-a mărturisit că ei îi plăcuse noaptea aia, doar că na, principiile ei de-atunci, faptul că folosisem forţa, la la la, nu i-au mai permis să rămână cu mine... ha. „Lua-ţi-aş principiile-n pulă”, am zis şi-am început să i-o trag în cur până a dispărut.

            Mi-e dor acum de fraiera asta... Nu ştiu de ce. Poate pentru că trebuie să-mi continui povestea, nu? Aşa ziceam şi eu.

Deci Narcis, ah, Narcis, cum îşi fuma liniştit  el ţigara privind nepăsător cadavrul lui Rustem, căzut pe mocheta crem a lu’ Ristorante Mancini, în timp ce toţi martorii priveau scena stupefiaţi. Au venit carabinieri, poliţia, salvarea, criminalistul, televiziunea, pana mea. Restaurantul s-a închis şi Narcis a fost reţinut pentru declaraţii.

Era liniştit, ca un dalai lama după o oră de meditaţie. Calm, atât de calm încât poliţiştii au crezut că e în stare de şoc.

Le-a spus că s-a întâlnit cu defunctul în vederea încheierii unei afaceri. Că atunci l-a văzut prima oară în ochi. Că respectivul l-a salutat, i-a spus un nume, apoi a scos un pistol şi s-a împuşcat în cap. Ce nume? l-a întrebat anchetatorul. A inventat un nume italienesc, Franco Salieri, şi i l-a aruncat în urechi. Cum nu se făcea vinovat de săvârşirea niciunei infracţiuni, cu permisiunea organelor pulii, s-a retras.

Mergea pe străzi fără să ştie încotro. Inspira aerul ca pe un parfum ce-i aducea aminte de-o întâmplare frumoasă. Simţea că pluteşte, că pământul se învârte în jurul lui şi zâmbea ca drogat. Niciun gând nu-i străbătea mintea, nici măcar numele pe care i-l spusese Rustem adineauri, nimic. Era fericit şi, în momentele alea era atât de fericit încât uitase până şi motivul. Pur şi simplu bântuia zâmbitor printre clădirile înnegrite de trecerea anilor, aproape ca o pungă, fără să conştientizeze dacă era zi, dacă era noapte, dacă era treaz sau visa. Era vreo zece şi se înnoptase. Frumoase erau stelele, dar el parcă nu mai avea ochi să le vadă. N-o luase razna. Era doar mai împăcat în el însuşi. Mai răzbunat. Şi parcă privea lumea cu ochii mai deschişi decât de obicei. Era ca şi când îşi luase o movilă de pietre de pe corason. A auzit ca prin vis melodia telefonului în buzunar: „Ma-il-mio-misterio-i-chiuzo-in-meeeeeeee...”

Era Catarina. I-a dat reject. A închis telefonul. A scos cartela, a rupt-o în bucăţi şi-a aruncat-o în urmă. Nu mai avea nevoie de ea. Nici de cartelă, nici de Catarina. Avea să-şi concentreze energiile înspre Livia şi înspre Marius Finta.

În drum spre hotel, singur cu gândurile lui, şi-a tot dat palme în cap. Se înjura singur, plesnindu-se pentru cât fusese de prost şi de inconştient încât să uite că în seara execuţiei, Ivan Ivan îl sunase pe Marius la Baia Mare iar el, el trecuse pe lângă călău cu un minut înainte ca acesta să­-şi ducă la bun sfârşit treaba. Efectiv uitase aceste două amănunte şi-avea un fel de ciudă pe el însuşi. A ajuns în cele din urmă şi a intrat în camera unde îl aştepta, bătând cu degetele în tastele calculatorului, Livia. A găsit-o mai frumoasă decât o lăsase, mai caldă, mai dulce, mai... cum se zice la noi în gară: bună de tras în dragoste.

A îmbrăţişat-o şi a-nceput procesul de seducţie. Trebuia s-o facă să-l adore ca să o poată iubi. Era îndrăgostit. Ştia şi că îndrăgosteala poate duce pe calea nefericirii şi-a pierzaniei strașnice şi a pulii de zestre, atunci, de-a pururea şi-n vecii v.

- Ţi-a fost dor de mine mă dragoste?

- Nu, a răspuns ea într-un fel care dădea de-nţeles contrariul.

- Nu un pic sau nu deloc?

A zâmbit şi:

- Nu un pic, a rostit, iar El, cu flow:

- Adică nu deloc, nu? adică un pic, aşa la mişto... adică, mi-ai simţit lipsa, oarecum, mm?

- Nu, a zis ea teatral, că am stat pe mess... şi-a zâmbit ironic.

- Au, mă, dragoste. Mă dor vorbele tale. De ce-mi vrei asta? a dat-o el şi mai teatral.

- Nu vreau ca vorbele mele să doară, vreau poate să instige...

„La ce, la sex oral?” a gândit el, dar a zis:

- La ce, dragoste mică? poate la un sărut?

A făcut-o să râdă şi-au ieşit din filmul ăsta prost. S-au sărutat până la sânge şi după un timp, El, a privit patul răspicat. Apoi pe ea, mai la mişto. I-a zis:

- Sper că dormi cu mine-n pat, nu pe jos, nu? şi-a zâmbit golăneşte.

- Ce pot să fac, a zis ea, mimând un fel de regret.

S-a bucurat că a găsit loc să îşi lanseze replica lui de top:

- Dar să ştii că n-am să te las să profiţi de trupul meu.

- Ci nesuferit eşti, a făcut, cum numai ea făcea – cumva că devenea obraznic.

- Bine mă dragoste, o să te las, că nu vreau să te supăr.

Ea: mai că s-ar fi futut, mai că ba; se îndrăgostise de Narcis, îi plăcea despre el. Felul lui de-a fi, imprevizibil, ştourile lui, îi suceau minţile. Femeile adoră să fie surprinse şi el ştia să le surprindă plăcut. Totul stă în elementul surpriză. Creezi aşteptare şi aşteptarea, urmată de o lovitură de stil, creează procese psihice nemaipomenite.

Livia a pus nişte muzică mai light aşa. El a micşorat lumina. După mai multe îmbrăţişări cu mâna pe cur, cu degetele pe sub tricou, e t c, s-au urcat în pat. Aşa, îmbrăcaţi, cum erau. Narcis într-o cămaşă foarte descheiată, desculţ şi cu pantalonii pe el; ea într-o pereche de pantaloni de stat prin casă, foarte strâmţi, care îi scoteau în evidenţă bomboana ei de cur, picioarele infinite şi şoldul absolut, cu tricouaşul peste sâni, peste sânii care se bălăngăneau tari, la fiecare mişcare, şi desculţă.

A dezbrăcat-o încet, cu limba prin urechile ei şi pe gât, s-a dezbrăcat şi el în pula goală, a început s-o mângâie, evitând sânii, intenţionat, ca să creeze aşteptare, apoi i-a luat şi sfârcurile în gură. Pătimaş.

I-a vârât vârful degetului în păsărică şi-a constatat virginitatea. Era udă. Fleaşcă. A coborât uşor cu buzele pe curbele ei până când i-a băgat limba în savarină. A trimis-o direct în paradis. A dus-o până la orgasm cu mişcările lui experte de mare limbist. Apoi a urcat înspre obrazul pe care i l-a sărutat. S-a strecurat între picioarele ei şi şi-a aşezat bucuria la intrare. Sărutări peste sărutări, el apăsând, ea gemând, dar pula n-a intrat. N-a intrat prea mult. O durea tare. Îi dăduseră şi lacrimile. L-a dat la o parte. El s-a conformat, bineînţeles. Au mai stat puţin, el a mai mângâiat-o, a creat aşteptare, etc, dar pe ea o durea prea mult păsărica ca să îl mai primească.

La un moment dat, părându-i-se, probabil, că devine nepoliticoasă, s-a simţit şi ea, ha, ha, şi i-a luat bucuria în gură. Era cam stângace, dar Narcis a învăţat-o cu vrăjeală dulce cum se procedează cu pula.

Deci erau la Torino, într-o cameră de hotel, au făcut un şase, puncte puncte, nouă, şi-au adormit. Narcis cu gândul să o mai lase virgină până dimineaţă, ea cu gândul că mâine vor continua. Iar eu, eu am fost sunat adineauri de-o pictoreasă care îmi umple de culoare nopţile, în ultima vreme. Am întrebat-o dacă vrea să ne plimbăm prin seară. Mi-a zis da şi ne-am dat întâlnire în Piaţă într-o oră. O să-mi placă cu ea. E o vulpiţă a secolului xxl. Şi face o felaţie de n-a văzut Parisu’. Mâine mă voi trezi şi eu în culori.

Mihnea BLIDARIU

 

PLAYLIST

(fragment)

 

Mihnea Blidariu este vocalistul LUNA AMARĂ, care a publicat şi două cărţi de poezie foarte faine, dar scrie foarte bine şi proză. PLAYLIST este cel de-al doilea său roman la care ştiu c-a lucrat, iar acum - după ce a încercat să-l publice la cîteva edituri - şi-a făcut un blog, unde va edita săptămînal cîte un paragraf-două. Vi-l recomand cu încredere:
http://mihneablidariu.wordpress.com/

Lectură plăcută şi utilă!
(editorii interesaţi pot să contacteze autorul cu îndrăzneală).

m.vklvsk

 

marble house (the knife)

 

N-a văzut lumina naturală a zilei niciodată. N-a atins o floare. Nu a ţinut-o nimeni de mână. N-a simţit căldura soarelui pe piele, nici stropii de ploaie. N-a strâns în pumn vreo insectă. N-a băut nici un fel de suc, n-a fumat nici o ţigară, nu s-a îmbătat vreodată. Nici nu a zâmbit. În schimb, a plâns mult, mult mai mult decât alţii. A plâns la primul viol, la al doilea, la al treilea. Apoi, la un moment dat, s-a oprit. Ţipetele nu mai ieşeau. Ştiţi foarte bine cum vine chestia asta, aţi văzut atâtea filme, plus ştirile de la ora 5. Apropo, nici la televizor nu s-a uitat vreodată, nici la cinema n-a fost. N-a ascultat vreo poveste. Sunetele pe care auzul ei le-a perceput, constant, au fost acelea ale propriului plâns, gâfâielile libidinoase ale bătrânului, înjurăturile lui porcoase şi câteva sirene de ambulanţă, undeva, foarte departe.

Totul a început devreme, foarte devreme. De la 7 ani şi 4 luni, mai precis. Atunci taică-său a închis-o în pivniţă şi, în aceeaşi seară, a violat-o prima dată. Singurele amintiri pe care le are despre „afară” sunt un castron cu lapte, pâine şi o lingură pe masă, perdelele grele, cenuşii, la ferestre, vânătaia urâtă de pe obrazul mamei şi ochii ei exprimând – bineînţeles – neputinţa. Cam asta e tot. După aceea, viaţa ei a intrat într-un ritm îngrozitor: viol, mâncare, somn, viol, mâncare, somn. Foarte rar lipsea bătrânul de la vreo partidă. Atunci, mintea ei închipuia o mică sărbătoare, cu fiinţe imaginare care, însă, reuşeau cu greu să poarte numele de „zâne” sau „pitici din poveste”: fiindcă nu îi citise nimeni poveşti şi pentru că nu văzuse niciodată vreo carte înfăţişând asemenea creaturi, ale ei erau construite din materialul pus la îndemână de beciul îngust. Aveau aripi de mucegai, chipuri maronii, haine de culoarea saltelei jegoase şi părul scurt, cu găuri pe alocuri. Însă emanau, fără îndoială, bunătate şi fericire. Mă rog, asta presupunem noi, acum, fetiţa nu ştia să denumească acele senzaţii calde ce o împresurau atunci când se făcea ora şi monstrul nu apărea în cadrul uşii de tablă zincată. De asemenea, nu ştia nici să întrebe de ce i se întâmplă ce i se întâmplă; ajunsese, chiar, să creadă că acesta e mersul natural al lucrurilor, că asta este viaţa. Cu toate acestea, exista undeva, ascuns, un sentiment intuitiv că pereţii reci între care locuia nu erau tot, că exista mult mai mult, undeva. Bunăoară, se întreba cine făcuse aceşti pereţi, şi uşa, şi salteaua, şi de unde erau pâinea şi laptele de fiecare zi. Gustul laptelui, mai ales, o îmboldea să creadă că există pe lume şi alte făpturi, în afară de gândacii greţoşi, făpturi care au acelaşi gust ca şi zeama albă ce i se aducea în fiecare zi. Iar din înjurăturile bătrânului înţelesese că există ceva acolo, dincolo de uşa grea. Violurile nu erau foarte diferite între ele, însă începuse să le perceapă nuanţele şi să întrevadă în ele stările lui, stări care, era convinsă, erau provocate de altceva.

Confirmarea a venit după ce a avut ciclu prima dată. Avea deja 13 ani. Atunci, taică-său a bătut-o câteva ore în şir, ca şi cum bătaia ar fi putut opri fluxul de sânge dintre coapse. În acea seară, pivniţa s-a îmbibat de mirosul acela dulceag, care nu a mai părăsit-o niciodată. A doua zi, i-a aruncat un pachet ce conţinea un material alb, moale şi i-a adresat singurele cuvinte pe care avea să le audă vreodată din gura lui, în afară de înjurături: „vreo patru zile ai liber, curvo!”. Le-a repetat, fascinată, în beznă, zile în şir, descoperindu-le, pe rând, laturile ascuţite, ca şi anumite rotunjimi plăcute. Şi le-a imaginat pe fiecare în parte, acordându-le câte un univers separat, univers ce rămânea, inevitabil, gri, cenuşiu, insalubru, umed, dar care o ajuta să viseze. Ceea ce, să recunoaştem, era cam singurul lucru ce îi rămânea de făcut. Însă revelaţia adevărată a fost materialul cel alb şi punga de plastic în care era învelit. Mirosul lui, consistenţa lui, fâşâitul plasticului au determinat-o să fie absolut sigură că exista, cu adevărat, o lume, chiar dacă nu putea s-o numească astfel. Acele senzaţii străine îi confirmau că ceva se întâmplă, dincolo de mica ei închisoare. Într-un fel, a fost mai rău: după acea experienţă, violurile începuseră să devină iar insuportabile, ţipetele începuseră să capete glas. În pieptul scorojit i de adunau, tot mai des, sunete ce vroiau, parcă, să spargă zidul şi să o elibereze.

Însă nu s-a întâmplat nimic din toate astea. Tortura a mai durat mult timp, aproape suficient de mult încât să înceapă să uite şi punga cu material alb să nu mai producă nici un vis cenuşiu. Doar propoziţia aceea rămăsese înfiptă, undeva, ca un automatism verbal care, spre enervarea bătrânului, se declanşa la fiecare viol.

Apoi, deodată, totul s-a oprit.

O zi.

Două.

Cinci.

Şapte.

Monstrul nu a mai apărut.

Uşurarea iniţială a făcut loc mirării, apoi fricii. Vaietul sirenelor s-a auzit mai des şi mai aproape. Foamea a început s-o macine. A început să lovească uşa cu picioarele. Apoi, ca o lumină ciudată, cu totul nouă, a apărut gândul evadării. El s-a suprapus peste disperare şi peste frică şi, împreună, au făcut un pat de spini pe care ea s-a chinuit încă două zile. În cele din urmă, foamea a fost cea care a învins. Ar fi putut fi gândul morţii, însă nu ştia că moartea există. I-a simţit probabilitatea, atunci când s-a izbit violent în uşă, pierzându-şi cunoştinţa pentru câteva zeci de minute. Însă în acel interval a fost pentru prima dată când a văzut un univers de culoare, altfel decât cele închise de până atunci. Aşa că şi dacă cineva i-ar fi spus că moartea e ceva rău n-ar fi crezut.

Cel mai greu a ieşit prima cărămidă, din stânga, de lângă uşă. Lingura, rămasă cu ultimul castron de lapte, aproape că s-a rupt. Următoarele n-au mai fost aşa de dificil de scos – umezeala înmuiase mortarul şi le erodase. A bâjbâit în întuneric, a găsit scările şi le-a pipăit îndelung, mirată de existenţa unui asemenea perete ciudat. A găsit o altă uşă, însă aceasta nu mai era încuiată…

Casa e cel mai frumos lucru din lume. Şi cel mai mare. Scaunele, podeaua, pereţii, mesele, paturile, totul e minunat, miroase atât de bine! Se aşează pe fiecare în parte, le ia în braţe, le mângâie. În bucătărie, bătrânul e întins pe gresie. Nu mişcă. Însă în extazul de care e cuprinsă, ei i se pare ca o piesă făcând parte din acest incredibil decor. Se apropie, timidă, de fereastră. Şi ce vede afară îi taie respiraţia: cerul, casele, drumul, copacii, câteva maşini, totul doare. Doare, doare, doare! Pumnii ei intră prin sticlă, însă sângele nu mai e demult o noutate pentru ea. Iese, urlând, se împiedică de straturile de flori, ia pământul în palme, şi-l pune în cap, se tăvăleşte printre rândurile de ceapă din grădină, îşi juleşte genunchii sărind gardul, ajunge în stradă, cade şi îşi lipeşte obrazul de asfaltul fierbinte. Ar vrea o pauză, un moment în care toate aceste lucruri şi simţuri să nu o mai lovească necontenit. Însă ele nu se opresc. I se face dor, brusc, de pivniţa ei mică şi cenuşie, dar ştie că nu se va mai întoarce acolo niciodată. Doar un pic, doar un pic dacă s-ar opri toate, dacă nu ar mai împresura-o, dacă nu ar mai strânge-o în atâtea culori şi mirosuri…

Şi cerul! E atât de proaspăt, atât de viu… ea nu ştie numele culorilor, însă simte că cerul e, întrucâtva, înrudit cu zeama ei cea albă, de zi cu zi. Iată că acum se schimbă!… începe să semene cu florile de mucegai de pe pereţii beciului… iar acum, într-o parte, capătă forma sângelui… oare ce e cu sunetul acesta atât de jos şi de puternic?… vai, cerul se face ca universul de culoare, ca moartea al cărei nume nu îl ştie… cerul… cerul… fericire.

Free.

 

right where it belongs (nine inch nails)

 

E dimineaţă. O dimineaţă minunată. Cerul e albastru, senin. De la fereastra camerei mele pot vedea munţii, pădurile şi frumuseţile patriei. În vale, staţiunea se întinde tăcută, o localitate modernă, creată în spirit european, cu responsabilitate, prin grija mea, evident. A mea, preşedintele României.

Voi muri. Însă, ca mulţi dintre cetăţenii acestei ţări, voi muri cu speranţa că vor exista supravieţuitori. Această înregistrare este pentru ei, cei care, poate, vor veni să construiască, încă o dată, această lume. Aş dori să las câteva sfaturi, repet, sfaturi, nu instrucţiuni, deci sfaturi celor ce ar putea să aibă această şansă şi mare responsabilitate, de a clădi o nouă Românie.

În primul rând, am încercat să fiu un preşedinte european, modern. Am luptat cât de mult am putut împotriva corupţiei şi împotriva baronilor locali, ca şi a trusturilor de presă mincinoase, aservite intereselor economice private. Am încercat să insuflu independenţă justiţiei şi m-am pronunţat categoric pentru separaţia puterilor în stat. Preşedintele nu este nici guvern, nici parlament, dar am avut atitudini, poziţii şi am influenţat prin atitudinea publică îndeplinirea angajamentelor din campania electorală. Una din cele mai mari reuşite ale mandatului meu a fost că serviciile secrete au rămas în afara jocului politic; oameni politici care nu au înţeles esenţa democraţiei au încercat să dobândească un anumit control asupra serviciilor şi… da, intră! Ce vrei, dragă, nu vezi că sunt ocupat? Aşa, şi? Scumpi, ştiu, e ultima zi, hai, termin cu astea şi vin să stau cu voi, bine? Hai, du-te jos şi spune-i lu’ Violeta să-mi aducă o cafea. Nu, nu mai durează mult, promit.

Unde dracu eram?… da… îhîmm…Au fost oameni politici care au încercat să consolideze modul de a face politică specific tranziţiei şi oameni politici, printre care m-am numărat şi eu, care au vrut un alt fel de sistem. Cred că am reuşit să facă să dispară sistemul în care economicul controlează politicul. Nici un om care a comis ilegalităţi şi s-a aflat în jurul meu n-a fost protejat de mine. Apropo de oameni, unii dintre oamenii care m-au înţeles cel mai puţin au fost ziariştii. O parte din mass-media a fost controlată de diverse grupuri de interese, însă au existat şi alţii care m-au vânat cu rea-voinţă, pe mine şi familia mea. Tot ce i-a interesat au fost tot felul de greşeli pe care orice om le poate face, şi preşedintele e şi el om, nu?… În fine, n-am să insist asupra acestei goane după senzaţional. În altă ordine de idei, sistemul a fost un sistem care refuza o schimbare profundă, eu vă asigur, însă, că n-am fost tipul de preşedinte care să constate peste cinci ani că l-a înfrânt sistemul. Eu am înfrânt acest sistem, oricât de bine a fost el consolidat şi oricâtă susţinere a avut în media. Am pus arhivele Securităţii la dispoziţia CNSAS. Trebuia să deschidem total arhivele Securităţii. Sigur, nu vorbim de arhiva operativă, cea constituită după 1990, aceea este o arhivă a statului democratic şi nici un stat nu şi-o deconspiră. Dar… ce mama mă-sii mai e acuma?! A, Vio, intră, drăguţă, mi-ai adus cafeaua, nu? Hai, stai jos. Ce e cu tine, eşti tristă? Mda, te cred. Ţuţi, asta e, nu mai e nimic de făcut. Hai, dă-i un pupic la motănelu’ tău preferat… haide, ţuţică, hai la tata… hai, fato, ce paştele mă-tii ai?! Da, ŞTIU! Şi ce căcat să facem, să bocim până murim? Mai bine ne futem, dreacu, măcar să dăm colţu fericiţi, hă!? Da’ mai du-te-n morţii mă-tii de proastă, plângi ca proasta, ce să-ţi zic, o să se rezolve tot dacă plângi ca o vacă…Hai, cară-te, că m-ai tâmpit. Şi să mai vii după sfârşitu’ lumii!

Eu afirm că nivelul la care se ajunsese la sfârşitul anului 2004, cu afectarea instituţiilor statului de către flagelul corupţiei era un nivel la care putem vorbi de afectarea siguranţei naţionale. Şi îmi menţin afirmaţia. Am constatat concentrarea întregului sistem pentru ne-schimbare, pentru protejarea modului în care funcţiona. Un alt aspect este acela al politicii externe. Aici vorbim, în primul rând, de zona Mării Negre. Aceasta a fost zona în care am implicat România, atât în ceea ce priveşte criminalitatea, cât şi în perspectiva distribuţiei resurselor energetice din bazinul Caspic. România a avut o flotă capabilă să participe la controlul a ceea se întâmpla în Marea Neagră. Au existat voci care m-au acuzat că am fost prea dur cu Rusia şi de aceea nu s-a mai putut discuta nimic în ceea ce priveşte Tezaurul şi că asta a afectat şi relaţia cu Moldova. Sincer, mi se pare o răutate: nu poţi să joci la două capete când vine vorba de politică externă. Dacă am afirmat, clar, că orientarea României este către vest, din asta rezulta, evident, o iritare a estului. Şi, apoi, să fim sinceri – ce vroia lumea să facem cu basarabenii? Să ne unim cu ei ca să avem şi alte dureri de cap, cu o regiune ultra-săracă, fără nici o perspectivă economică şi înapoiată social? Nu, mulţumesc.

Da, intră. Salut. Da, ştiu că mai sunt două ore. Spune-i soţiei că o să cobor imediat. Şi, Costele, stai un pic, vroiam să vorbesc ceva cu tine. Vroiam să-ţi mulţumesc pentru loialitate şi…poftim? „Loialitate” înseamnă că ai fost un băiat bun, m-ai ascultat tot timpul şi ţi-ai făcut meseria. Ai înţeles? Bine, uite, ia de aici cinci sute de euro, să ai şi tu pentru copii, pentru…poftim? N-ai copii? Bun, atunci faci ce vrei cu ei, îi dai la nevastă, îi spargi la club sau…cum? A murit? Când? Hai, lasă-mă…ţţţ…extraordinar, domnule, ce oameni! Păi şi de ce n-ai zis nimic? Cum, ieri seară? Şi de ce nu te-ai dus la domnul comandant? Nu mai e de găsit…futu-i muma-n cur de trădători, au fugit ca laşii, ca laşii, măăă!! Poftim? Da, mă, ştiu că mai sunt două ore, şi ceee??!! Da, aşa e, ce dracu să faci cu cinci sute de euro în două ore…Bine, ok, hai, încă o dată, mulţumesc pentru tot şi îmi pare rău. Salut.

Categoric, introducerea votului uninominal a creat premisele formării unei clase politice de calitate. Chiar dacă n-am avut de-a face cu un sistem perfect. Realitatea a fost că România avea nevoie de guvernări puternice, şi acest sistem de vot le asigura. Le-am propus românilor să terminăm cu democraţia de tranziţie şi să trecem la democraţia adevărată. Ca parte a funcţionării acestei democraţii adevărate, am militat pentru depolitizarea completă a consiliilor de administraţie ale TVR şi SRR. Mi se pare inadmisibil ca accesul şefului statului la televiziunea publică să fie blocat.

I-am dat pieţei de capital ceea ce îi aparţinea: implicarea puternică în procesul de privatizare, care evaluează corect valoarea companiilor. La nivelul UE am devenit mai exigenţi, cheia nefiind întotdeauna banul, ci siguranţa legată de provenienţa banilor. În sfârşit, ceea ce vroiam să spun, de fapt, e că am încercat şi eu ce am putut…am fost …am pornit de jos, am fost un om simplu şi am ajuns şeful statului. În ciuda acestui lucru, am rămas un om simplu, aproape de dumneavoastră, cetăţenii acestei ţări. Nu v-am trădat încrederea pe care mi-aţi acordat-o şi vă promit că şi de acum încolo voi fi mereu în slujba poporului. În acest moment istoric, de cotitură, a istoriei noastre, trebuie să fim lucizi şi responsabili, trebuie să acţionăm cu hotărâre. Am doborât un parlament corupt şi un guvern la fel de corupt. Voi continua să lupt pentru democraţie şi pentru domnia legii. Voi continua să am ca prioritate principală nevoile şi grijile dumneavoastră. Nu voi precupeţi nici un efort pentru a aduce România acolo unde îi este locul, printre cele mai prospere naţiuni ale Europei. Prin votul dumneavoastră, mi-aţi demonstrat că alegeţi drumul dreptăţii şi corectitudinii! Sunt onorat că vedeţi în persoana mea garanţia unei societăţi democratice! Drumul acestei societăţi către calea dezvoltării multilaterale nu mai poate fi oprit! Pentru a vă mulţumi, voi mări, de la 1 aprilie, retribuţia lunară a salariaţilor de la 1000 la 1200 lei! De asemenea, pensiile se vor mări cu 100 de lei, iar alocaţiile pentru copii cu 200 lei! Uraaaaaa!!! Uraaaaaa!!!! Totodată…alo…alo…ALO!!! Tovarăşi! Aşezaţi-vă liniştiţi la locurile voastre! Alo!!! Tovarăşi! Este o provocare…Aşezaţi-vă liniştiţi! Trăiască parti

 

 

 

On the turning away (Pink Floyd)

 

Astăzi mă întorc la tine. Pe drumul dinspre câmpul de bătălie vin, laolaltă cu alţii. Înfrânţi. Cu lacrimi în ochi. Cu o singură speranţă: că cineva, undeva, ne aşteaptă. Că cineva ne mai iubeşte, într-un loc.

Luptăm de atâta vreme, încât ne-am pierdut sentimentele şi emoţiile. Atât de încrâncenaţi, am uitat să ne luminăm feţele odată cu răsăritul sau cu zâmbetul inocenţei. Uniforma noastră a devenit cinismul gri. Cizmele noastre sunt negre de ură. Cerurile gurilor noastre s-au uscat de atâtea urlete. Trupurile noastre s-au crispat de atâta zbucium.

Venim.

Nu suntem prea mulţi. Câţi am scăpat. Bătălia aceasta a fost grea, a ţinut ani de zile. Am pierdut-o. Altădată, am câştigat. Însă nu se termină niciodată. Mereu suntem chemaţi undeva, noi sau alţii, să ţinem piept duşmanului. Nu mai e, demult, nici o glorie. Nu mai e nici o revoluţie, nici o exaltare. Nu mai iese nimeni în faţa trupelor să rostească vorbe de îmbărbătare. Ne adunăm, pe tăcute, şi trecem la atac. Pentru supravieţuire, pentru a putea să te ţin din nou în braţe fără griji, cu sufletul împăcat. Pentru iubire.

Eu nu pot trăi fără tine. Dar nici fără această luptă. Dacă nu aş fi acolo când trebuie să fiu, mi-aş trăi viaţa lângă tine cu capul întors spre flăcările iadului, spre locurile în care alţii mor pentru ca eu să pot sta în faţa ta. Şi nu pot accepta asta. Tu ştii şi mă ierţi. Îmi speli hainele de sânge, fără bucurie, fără tristeţe, fără cuvinte.

E un blestem să-ţi pese. Acum ştiu asta. Nu e nici o fericire să fii demn în acest timp şi acest loc. E doar o luptă continuă. Singura fericire este iubirea cu care mă învălui când intru pe uşă şi când ies pe uşă. Între uşa deschisă şi uşa închisă e un vid în care ne aruncăm, o uitare de toţi şi toate, un repaos alb. Nu vorbim despre ce va fi, despre ce a fost. Am încetat de mult să mai cred că lupta e pentru ca cei ce vor veni să nu mai lupte. Ba vor lupta şi ei, şi cei de după, până la întunericul final. Însă, cât e lumină, înainte! Mi-ai curăţat rănile, mi-ai pus mâncare în raniţă, m-ai sărutat cum nimeni nu mă va săruta vreodată, şi m-am dus...

 

Astăzi mă întorc. Am privit în ochii monstrului şi m-am cutremurat. Avea ochi de aur, plini, denşi, de nepătruns. Era orb, dar ne mirosea sufletele. Nu ne omora, ci ne atrăgea de partea lui. Mulţi camarazi au lăsat jos armele şi au fugit spre gura lui imensă, deschisă. Nu se vor mai întoarce niciodată. Eu am scăpat, pentru că ceea ce mi-a vârât monstrul în suflet s-a lovit de iubirea mea pentru tine. Nu de milă, nu de dreptate, nu de ură: de iubire.

Abia aştept să ajung la tine. Ca întotdeauna, mă vei lua în braţe şi mă vei strânge tare. Rănile mă vor durea, însă durerea se va topi de trupul tău. Mă vei îmbăia, mă vei hrăni. Vom avea, poate, timp pentru de toate, chiar să ne şi certăm. Cerul va fi albastru. Apoi, norii se vor aduna din nou, undeva, în depărtare. Voi încerca să nu mă uit, voi întoarce spatele. Însă, până la urmă, chiar tu vei fi aceea care îmi va spune: haide, e timpul, pentru iubire. Nu întoarce spatele!