'n curînd

RO şi MD sau ce ştim unii despre alţii?

Vasile Ernu

Acest proiect a apărut în urma unor lungi discuţii, frămîntări şi polemici legate de veşnicile obsesii despre relaţiile dintre „cele două maluri ale Prutului”. Am trăit jumătate din viaţă de o parte hotarului, jumătate, de cealaltă parte, şi am locuit în mai toate regiunile istorice ale arealului cultural românesc. Din experienţa mea, marea problemă a acestei relaţii vine în primul rînd din necunoaştere, din ignoranţa şi indiferenţă faţă de celălalt, din lipsa totală de curiozitate şi de dorinţă de a-l înţelege şi cunoaşte pe celălalt.

Cînd eram student la Iaşi, ori de cîte ori reveneam din Basarabia eram întrebat: cum este vremea acolo? La fel eram întrebat şi la Cluj sau Bucureşti atunci cînd stăteam în aceste oraşe. De fiecare dată, încercam să explic că Chişinăul este la doar 130 km de hotarul de est al României şi că acolo vremea nu poate fi prea diferită. Ştiu că Kişnev în idiş înseamnă „undeva foarte departe”, la „naiba-n praznic”, însă în „geografia mentală” a românilor, Basarabia a devenit un spaţiu aflat undeva, în necunoscut. Eu am numit această falsă percepţie, „complexul siberian al geografiei la români”.

De partea cealaltă, în Republica Moldova, un spaţiu cu o istorie mai complicată, cu o populaţie majoritară românească, dar care şi-a trăit mai toată perioada modernă în spaţiul administrativ al Imperiului ţarist sau al Rusiei Sovietice, lucrurile nu stau mai bine. Aici, în raport cu România, se amestecă tot soiul de complexe sau false proiecţii şi proiecte care fie se construiesc pe un naţionalism romantic de secol XIX, fie pe reflexe deprinse de-a lungul timpului la periferia unui colosal Imperiu. E un amestec de „false speranţe” şi „dezamăgiri iluzorii” care nu duc nicăieri.

Cît de diferiţi sîntem e greu de spus. Cît de asemănători sîntem e poate mai uşor. Nu ar trebui să ne sperie nici una, nici cealaltă. Ştim însă un lucru foarte sigur: pentru a avea o relaţie normală e nevoie de o (re)cunoaştere reciprocă.

Prin acest proiect ce reuneşte scriitori „de pe ambele maluri” ne propunem să facem un prim pas spre incetarea reproducerii ignoranţei şi necunoaşterii reciproce. La această primă ediţie, vom încerca să răspundem la cîteva întrebări simple: de ce ne cunoaştem aşa puțin? Ce s-a întîmplat şi ce se întîmplă cu noi , cu poezia şi literatura noastră? Cîteva zile la rînd, importanţi scriitori de limbă română din ambele ţări vor citi pentru publicul larg fragmente din cărţile lor, vor discuta şi vor încerca să ofere soluţii pentru o mai bună înţelegere a fiecăruia dintre noi.

Zilele Literaturii Române la Chişinău

În perioada 19-21 mai 2010, la Chişinău va avea loc prima ediţie a Zilelor Literaturii Române. Trei zile în care cititorii vor avea ocazia să se întîlnească cu importanţi scriitori din Republica Moldova şi România.

Evenimentul va cuprinde conferinţe, lecturi publice şi dezbateri la care vor participa: Gabriela, Adameşteanu, Vladimir Beşleagă, Aurelia Borzin, Iulian Ciocan, Constantin Cheianu, Dumitru Crudu, Claudiu Komartin, Dan Lungu, Eugen Negrici, Doina Ruşti, Alexandru Vakulovski, Elena Vlădăreanu, Varujan Vosganian.

„Cît de diferiţi sîntem e greu de spus. Cît de asemănători sîntem e poate mai uşor. Nu ar trebui să ne sperie nici una din întrebări. Ştim însă un lucru foarte sigur: Pentru a avea o relaţie normală e nevoie de o (re)cunoaştere reciprocă.

Prin acest proiect ce reuneşte scriitori „de pe ambele maluri” ne propunem să facem un prim pas spre încetarea reproducerii ignoranţei şi necunoaşterii reciproce. La această primă ediţie, vom încerca să răspundem la cîteva întrebări simple: de ce ne cunoaştem atît de puţin? Ce s-a întîmplat şi ce se întîmplă cu noi , cu poezia şi literatura noastră? Cîteva zile la rînd, importanţi scriitori de limbă română, din ambele ţări, vor citi pentru publicul larg fragmente din cărţile lor, vor discuta şi vor încerca să ofere soluţii pentru o mai bună înţelegere a fiecaruia dintre noi.”

Vasile Ernu (coordonatorul proiectului)

Program:

Miercuri, 19 mai

Ora 17.00 – Lectură & întîlnire: Varujan Vosganian – Cartea şoaptelor (cartea anului 2009)

Locul: Librăria din Centru, Bd. Ştefan cel Mare, nr. 126

Ora 19.00 – Lecturi & dezbateri: RO şi MD sau ce ştim unii despre alţii? (LIVE pe privesc.eu)

Locul: Restaurantul Passepartout, Str. M. Kogălniceanu, nr. 62

Invitaţi: Vladimir Beşleagă, Dumitru Crudu, Doina Ruşti, Varujan Vosganian

Moderator: Vasile Ernu

Joi, 20 mai

Ora 11.00 – Conferinţă: Eugen Negrici – Literatura română în comunism

Locul: Universitatea de Stat "A. Russo" din oraşul Bălţi, Sala de conferinţe, bloc 1, Str. Puşkin nr. 38

Ora 17.00 – Lecturi & discuţie: Dan Lungu şi Doina Ruşti – Literatura despre comunism: eliberare, revoltă, nostalgie

Locul: Librăria din Centru, Bd. Ştefan cel Mare, nr. 126

Ora 19.00 – Lecturi & dezbateri: Literatura română în tranziţie. Teme şi tendinţe (LIVE pe privesc.eu)

Locul: Restaurantul Passepartout, Str. M. Kogalniceanu, nr. 62

Invitaţi: Gabriela Adameşteanu, Constantin Cheianu, Iulian Ciocan, Dan Lungu

Moderator: Vitalie Ciobanu

Vineri, 21 mai

Ora 11.00 – Conferinţă: Eugen Negrici – Literatura română în comunism

Locul: Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie şi Filosofie, blocul central, aula 511, Str. Mateevici nr. 60

Ora 15.00 – Lecturi Urbane (un nou proiect în Chişinău)

Locul: Parcul Central – Aleea Clasicilor

Ora 17.00 – Lectură & întîlnire: Gabriela Adameşteanu – Dimineaţă pierdută

Locul: Librăria din Centru, Bd. Ştefan cel Mare, nr. 126

Ora 19.00 – Lecturi & dezbateri: Poezia tînără din Republica Moldova şi România (LIVE pe privesc.eu)

Locul: Restaurantul Passepartout, Str. M. Kogalniceanu, nr. 62

Invitaţi: Aurelia Borzin, Claudiu Komartin, Alexandru Vakulovski, Elena Vlădăreanu,

Moderator: Emilian Galaicu-Păun

Prezentarea volumelor: Noua poezie basarabeană (Editura ICR) şi Noua poezie din România (Editura Cartier)

Ora 21.00 – Concert: Formaţia TRIGON

Locul: Teatrul Municipal "Satiricus I. L. Caragiale", Str. Mihai Eminescu, nr. 55

Organizatori: Institutul Cultural Român, Centrul Naţional al Cărţii

Co-organizatori: Primăria Municipiului Chişinău, Editura Cartier, Revista Punkt

Parteneri: Restaurantul Passepartout, Revista Contrafort, Revista Plic, Centrul de Carte Germană, privesc.eu, Hotel Manhattan

Date Contact: 0693 80512 (MD), 0723 913 486 (RO) / This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

Prezentarea scriitorilor invitaţi:

Gabriela Adameşteanu

Gabriela Adameşteanu (născută în1942) este una dintre cele mai cunoscute şi traduse scriitoare din România. Drumul egal al fiecărei zile (Ed. Cartea Româneasca, 1975) este un roman publicat în Franţa (Gallimard, 2009) şi Bulgaria (Balkani, 2007). Dimineaţa pierdută (Ed. Cartea Românească, 1984) a fost reeditat de mai multe ori şi tradus în peste opt limbi. Întîlnirea (Ed. Polirom, 2003, 2007, 2008) a apărut în Bulgaria, Ungaria, Italia. Prozele din cele două volume, Dăruieste-ţi o zi de vacanţă (Ed. Cartea Românească, 1979) şi Vara-primavara (Ed. Cartea Românească, 1989) au fost şi ele traduse în mai multe limbi. A primit importante premii naţionale: Premiul de Debut şi Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei.

Vladimir Beşleagă

Vladimir Beşleagă (născut în 1931) este unul dintre cei mai importanţi scriitori din Republica Moldova. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova (1955) unde şi-a dat doctoratul din creaţia lui Liviu Rebreanu. Debutează cu o carte de copii, Zbînţuilă (1956). Pentru o perioadă continuă cu acest gen literar Vacanţa mea (1959), Buftea (1962), Găluşca lui Iluşca (1963), dar abordează şi proza scurtă. Aceasta va fi inclusă în volumul La fîntîna Leahului (1963). Cartea care însă l-a consacrat este romanul Zbor frînt (1966). Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine este un roman depus spre editare în 1972, dar care va vedea lumina tiparului abia în 1988. Alte romane: Acasă (1976), Ignat şi Ana (1979), Durere (1979), Sînge pe zăpadă (1985), Cumplite vremi (1990).

Aurelia Borzin

Aurelia Borzin (născută în 1984) este poetă şi jurnalistă. A debutat cu volumul de versuri Nesomn pentru demenţi (Ed. Prut Intenaţional, 2003; Premiul Institutului Cultural Român pentru debut în literatură, Premiul Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova). În 2007, publică volumul Pansamente (Ed. Cartier) care obţine Premiul Tineretului in Domeniul Literaturii si Artelor. A publicat deasemenea, versuri în antologiile: Noua poezie basarabeană, (Bucureşti, 2009), Erupţia rostirii sau Generaţia „Clipei Siderale” (Chişinău, 2005), Minune de gînd (Blaj, 2003).

Constantin Cheianu

Constantin Cheianu (născut în 1959) este autor de teatru, prozator, jurnalist. Unsprezece din textele sale dramatice au fost montate în teatre din Moldova şi România. A susţinut lecturi în România, Germania, Elveţia. Deţine Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru dramaturgie (1998) şi pentru proză (1999). Spectacolul după piesa sa, Plasatoarele, a fost distins cu Marele Premiu al Festivalului de dramaturgie din Moldova (1998), iar în 2008, spectacolul Monkberry a cucerit Marele Premiu al Festivalului de dramaturgie contemporană, organizat de Teatrul Satiricus. La Editura Cartier i-au apărut volumele Totul despre mine! (1999), Sex & Perestroika (2009).

Iulian Ciocan

Iulian Ciocan (născut în 1968) a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Transilvania din Braşov, în 1995. Este autorul volumelor de critică literară Metamorfoze narative (Ed. Arc, Chişinău, 1996) şi Incursiuni în proza basarabeană (Ed. Arc, Chişinău, 2004). În 2007, publică la Editura Polirom romanul Înainte să moară Brejnev, tradus şi în limba cehă. A publicat proză scurtă şi articole în revistele Contrafort, Sud-Est, Basarabia, Familia, Observator cultural, Secolul 21 şi Labyrint (Cehia). Este comentator al postului de radio Europa Liberă, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi al Uniunii Scriitorilor din România, membru al PEN-Club din Republica Moldova.

Dumitru Crudu

Dumitru Crudu (născut în 1968) este unul dintre cei mai importanţi poeţi, prozator şi dramaturgi contemporani. A iniţiat în 1999, împreună cu Marius Ianuş, un nou curent literar, “Fracturismul”. Este cîştigător al multor premii literare. După piesele sale s-au montat spectacole de teatru şi s-au realizat filme în Republica Moldova, România, Italia, Camerun, Haiti, Bulgaria, Franţa, Germania şi Suedia. A publicat: Falsul Dimitrie (1994), E închis, vă rugăm nu insistaţi (1994), Şase cînturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (1996), Crima singeroasă din staţiunea violetelor (2001), Salvaţi Bostonul (2001), Poooooooooate (2004), Duelul şi alte texte (2004), Steaua fără... Mihail Sebastian (2006), Oameni ai nimănui (2007), Măcel în Georgia (Ed. Polirom, 2008).

Claudiu Komartin

Claudiu Komartin (născut în 1983) a debutat cu volumul Păpuşarul şi alte insomnii (Editura Vinea, 2003) . În 2007 i se acordă Premiul Naţional „Mihai Eminescu” Opera Prima, Botoşani şi Premiul „Promethevs” pentru debut. Al doilea volum de versuri, Circul domestic, a apărut în 2005, la Editura Cartea Românească şi a primit în 2007 Premiul pentru poezie al Academiei Române. Poemele sale au fost traduse şi publicate în germană, franceză, sîrbă, slovenă, spaniolă, cehă, maghiară şi coreeană. Traduce din limba franceza şi este coautor al piesei de teatru Deformaţii, montată în 2008 la Bucureşti. În 2009, publică la Editura Cartier volumul de versuri Un anotimp în Berceni.

Dan Lungu

Dan Lungu (născut în 1969) este unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori din noua generaţie, cărţile sale fiind publicate în mai multe limbi: franceză, germană, italiană, spaniolă, poloneză, slovenă, maghiară, bulgară, greacă şi turcă. A publicat romanele Raiul găinilor (2004, 2007, Ed. Polirom), Sînt o babă comunistă (2007, Ed. Polirom), Cum să uiţi o femeie (2009, Ed. Polirom). La aceeaşi editură a mai publicat două volume de proză scurtă, Băieţi de gaşcă (2005) şi Proză cu amănuntul (editia a II-a, 2008). A coordonat, împreună cu Radu Pavel Gheo, volumul colectiv Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism, şi cu Lucian Dan Teodorovici volumul Str.Revoluţiei nr. 89 (Ed. Polirom 2009). A fost distins cu numeroase premii.

Eugen Negrici

Eugen Negrici (născut în 1941) este critic, istoric literar şi profesor de literatură română contemporană la Universitatea Bucureşti. A publicat numeroase volume dintre care amintim: Antim. Logos şi personalitate (Minerva, 1971), Expresivitatea involuntară (Cartea Românească, 1977), Figura spiritului creator (Cartea Românească, 1978), Imanenţa literaturii (Cartea Românescă, 1981), Introducere în poezia contemporană (Cartea Românească, 1985), Sistematica poeziei (Cartea Românească, 1988), Literature and Propaganda in Communist Romania (Editura FCR, 1999), Literatura română sub comunism, vol. I, Proză (2002), vol. al II-lea, Poezia (2003). În 2008, publică la Cartea Românească volumul Iluziile literaturii române care va fi declarat “Cartea anului” pe 2008.

Doina Ruşti

Doina Ruşti, cunoscută mai ales prin romanul Fantoma din moară (Ed. Polirom, 2008), distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A publicat romanele Omuleţul roşu (Ed. Vremea, 2004), Zogru (Ed. Polirom, 2006), Lizoanca la 11 ani (Ed. Trei, 2009), Cămaşa în carouri şi alte 10 întîmplări din Bucureşti (Ed. Polirom, 2010) precum şi numeroase povestiri. Unele dintre scrierile sale au fost traduse sau sunt în curs de traducere în bulgară, franceză, spaniolă, italiană şi maghiară. Premii: Premiul Uniunii Scriitorilor din România 2009, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti 2006; Premiul revistei Convorbiri literare 2006, Medalia de Aur a Schitului Darvari pentru merite literare 2008.

Alexandru Vakulovski

Alexandru Vakulovski (născut în 1978) este poet şi prozator. Redactor fondator al revistei web Tiuk! (k-avem kef). Publică eseuri, proză, poezie, teatru şi critică literară în majoritatea revistelor culturale din România. În 2002 publică romanul Pizdeţ care va deveni un roman de referinţă în literatura română postrevoluţionară. Volume publicate: Oedip, regele mamei lui Freud (poezie, 2002), Ruperea (teatru, 2002), TU (poezie, împreuna cu Mihai Vakulovski, 2002), Letopizdet. Cactuşi albi pentru iubita mea (roman, 2004), Ecstasy (poezie, 2005), Bong (roman, Ed.Polirom, 2007). La Editura Cartier este în curs de apariţie un nou roman marca Vakulovski.

Elena Vlădăreanu

Elena Vlădăreanu (născută în 1981) lucrează în presă, iar în prezent realizează emisiunea „Timpul Prezent”, la Radio România Cultural. În 2002, îi apare volumul Din confesiunile distinsei doamne m. În acelaşi an, apare la Editura Timpul, volumul Pagini, considerat debutul oficial, reeditat în 2003 la Editura Vinea. Tot in 2003 publică volumul Fisuri la Editura Pontica. În 2005 îi apare al treilea volum de versuri, Europa. Zece cîntece funerare. O selecţie din textele ei a aparut în volumul No More Poetry. New Romanian Poetry (Heaventree Press, 2007). În 2009, publică la Editura Cartea Românească volumul de versuri: Spaţiu privat. Cu 33 de ilustratii de Dan Perjovschi.

Varujan Vosganian

Varujan Vosganian (născut în1958) este un cunoscut scriitor, om politic şi economist. Este doctor în economie. În perioada 2006-2007 a fost Ministru al Economiei şi Comertului, iar în 2007-2008 a fost ministru al Economiei şi Finanţelor. Dintre lucrările publicate, menţionăm: Contradicţii ale tranziţiei la economia de piaţă (Ed. Expert, 1994), Statuia Comandorului (proză, Ed. Ararat, 1994, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), Samanul Albastru (poezii, Ed. Ararat, 1994), Ochiul alb al reginei (poezii, Ed. Cartea Româneasca, 2001), Iisus cu o mie de braţe (poezii, Ed. Dacia, 2004). În 2009 publică la Editura Polirom romanul Cartea şoaptelor care va lua Premiul pentru proză al revistei Observator Cultural şi va fi declarată “Cartea anului”.

Mihail VAKULOVSKI

Tuborg Green Fest

cu Metallica, Rammstein, Alice in Chains, Manowar...

Între 25 şi 27 iunie are loc Tuborg Green Fest, festival care aduce în România (la Romexpo/Bucureşti) unele din cele mai apreciate formaţii rock din lume. Pe 25 iunie vor cînta Manowar, Volbeat & Many More, pe 26 iunie va fi un super show cu Slayer, Megadeth, Anthrax şi… Metallica, iar pe 27 iunie vom avea ocazia să-i ascultăm & vedem pe cei de la Alice in Chains, Mastodon, Stone Sour şi Rammstein, care vin pentru prima oară în România! Nu, nu visăm, deşi e un vis să vedem aceste super formaţii în acelaşi loc şi în acelaşi timp. Tuborg Green Fest este unul dintre cele mai puternice festivaluri internaţionale de muzică, iar ediţia din acest an va fi prezentată de Sonisphere, eveniment organizat de East European Concert & Marcel Avram, în asociere cu D&D East Entertainment. La festival vor cînta şi formaţii româneşti, iar Heaven & Hell, care trebuiau să aibă concert sîmbătă, pe 26 iunie, şi-au anulat toate concertele din motive de sănătate a vocalistului. Alte detalii despre festival, pe site-ul http://ro.sonispherefestivals.com/, unde avem programul, ştiri, interviuri (inclusiv un interviu cu exclusiv cu trupa germană Rammstein + ultimului videoclip Rammstein, “Ich Tu Dir Weh” - “I’ll Hurt You”), informaţii despre trupe, poze, informaţii utile despre bilete, istoria festivalului şi multe altele.

Zoomenirea

de Desmond Morris

(fragmente)

Traducere din limba engleză de Valentin Dumitraşcu

În curs de apriţie la Editura ART, Colecţia Guerrilla de pe noptieră

Introducere

    Atunci când presiunile vieţiimoderne devin apăsătoare, orăşeanul copleşit se referă adesea la umea lui agitată ca la o junglă de beton. Aceasta este o descriere colorată a vieţii unei comunităţi rbane aglomerate, însă este total neexactă, după cumpoate să confirme oricine a studiat o junglă adevărată.
    În condiţii normale, în habitatul lor natural, animalele sălbatice nu se automutilează, nu se asturbează, nu-şi atacă puii, nu fac ulcer gastric, nu devin fetişiste, nu suferă de obezitate, nu formează perechi homosexuale şi nu comit crime. În rândul oamenilor din oraşe, fără îndoială,
toate acestea se întâmplă. Oare acest lucru scoate în evidenţă o diferenţă fundamentală între
specia umană şi alte animale? La prima vedere aşa se pare, însă această percepţie este înşelătoare.
Şi alte animale reacţionează astfel în unele circumstanţe, şi anume atunci când se află în captivitate.
Animalul închis de la grădina zoologică prezintă toate aceste anormalităţi pe care le cunoaştem aşa
de bine de la semenii noştri umani. În concluzie, oraşul nu este nici pe departe o junglă de beton, ci este o grădină zoologică umană.
    Nu trebuie să comparăm locuitorul oraşului cu un animal sălbatic, ci cu un animal captiv.
Animalul umanmodern numai trăieşte în condiţiile naturale ale speciei lui. Capturat, însă nu
de vreun colecţionar, ci de propria sa inteligenţă sclipitoare, s-a aruncat singur într-o uriaşămenajerie
agitată, unde este într-un continuu pericol de a ceda tensiunii.
    Însă, în pofida presiunilor, avantajele sunt enorme. Gradina zoologică, precum un părinte
uriaş, are grijă de ocupanţii ei: le oferămâncare, apă, adăpost, igienă şi asistenţă medicală; problemele
fundamentale ale supravieţuirii sunt reduse la minim. Rămâne, astfel, mult timp liber. Cum este folosit acest timp într-o grădină zoologică neumană, variază, bineînţeles, în funcţie de specie. Unele animale se relaxează liniştite şi dormitează la soare; pentru altele, din contră, inactivitatea prelungită este din ce în cemai greu de suportat. Dacă eşti un locuitor al grădinii zoologice umane, inevitabil faci parte din a doua categorie. Deoarece ai un creier în esenţă explorator şi inovator, n-o să fii capabil să te relaxezi
preamult timp. Vei fi împins spre activităţi din ce în ce mai elaborate. Vei investiga, vei organiza
şi vei crea, iar în final, vei deveni din ce în ce mai captiv. Fiecare pas spre complexitate te
îndepărtează mai mult de starea tribală naturală, stare în care strămoşii tăi au trăit timp de milioane
de ani.
    Povestea omului modern este povestea luptei pentru a face faţă consecinţelor acestui dificil
avans. Imaginea este confuză şi înşelătoare, deoarece noi avemun dublu rol, fiind, în acelaşi
timp, spectatori şi participanţi. Probabil imaginea se va mai limpezi dacă am vedea lucrurile
din puctul de vedere al zoologului, ceea ce voi încerca să fac în paginile următoare. În majoritatea
cazurilor amales intenţionat exemple care le vor fi familiare cititorilor occidentali. Aceasta
nu înseamnă însă că vreau să-mi leg concluziile numai de culturile occidentale. Din contră, toate
indiciile arată că principiile fundamentale se aplică în aceeaşimăsură orăşenilor de pretutindeni.
    Dacă vi se pare că spun „Întoarceţi-vă, vă îndreptaţi spre dezastru“, vă asigur că nu este aşa.
De-a lungul progresului nostru social de nestăvilit, s-au dezlănţuit glorios în noi puternicele
porniri spre inventivitate şi explorare. Acestea sunt o parte fundamentală a moştenirii noastre
biologice. Nu au nimic artificial sau nefiresc. Ele reprezintă cea mai mare forţă a noastră ca şi cea
maimare slăbiciune. Ce încerc să scot în evidenţă este preţul din ce în ce mai mare pe care trebuie
să-l plătim pentru a ne satisface aceste porniri, ca şi ingeniozitatea cu care reuşim să plătim acest
preţ, oricât demare ar fi. Mizele cresc permanent, jocul devine mai riscant, pierderile tot mai mari,
ritmul se iuţeşte. Însă în ciuda riscurilor, este cel mai incitant joc pe care omenirea l-a văzut vreodată.
Este absurd să vrem ca cineva să sufle din fluier şi să oprească jocul. Cu toate acestea, se poate juca în mai multe feluri şi, dacă am putea înţelege mai bine adevărata natură a jucătorilor, ar fi posibil ca jocul să fie mai recompensant, fără a deveni mai periculos în acelaşi timp şi în final dezastruos pentru întreaga specie.

Capitolul Sex şi supersex

Atunci când bagi o bucată de mâncare în gură nu înseamnă neapărat că ţi-e foame. Dacă bei
ceva, gestul nu semnifică faptul incontestabil că ţi-ar fi sete. În grădina zoologică umană mâncatul
şi băutul au ajuns să aibă mai multe funcţii. Poţi ronţăi alune ca să-ţi omori timpul, sau poţi
suge bomboane pentru a-ţi linişti nervii.Asemeni unui degustător de vin, poţi doar să savurezi
gustul şi apoi să scuipi lichidul, sau poţi să dai pe gât zece halbe de bere pentru a câştiga un pariu.
În anumite circumstanţe, poţi fi gata să înghiţi un ochi de oaie numai ca să-ţimenţii statutul social.
    Hrănirea corpului nu reprezintă adevăratul scop în niciunul dintre aceste cazuri. Utilizarea
multifuncţională a comportamentelor de bază nu este necunoscută în lumea animalelor, însă, în
grădina zoologică umană, oportunismul ingenios al omului extinde acest proces şi-l intensifică.
Teoretic, acest lucru ar trebui să cadă în seama existenţei noastre super-tribale. Pot apărea însă şi neajunsuri dacă procesul este manevrat cu stângăcie. Dacă mâncăm prea mult ca să ne calmăm
nervii, devenim supraponderali şi ne îmbolnăvim; dacă bem în exces unele lichide ne putem distruge ficatul sau putem dezvolta dependenţe; dacă experimentăm fără limite noi gusturi putem ajunge la indigestii. Aceste probleme apar deoarece eşuăm în separarea netă a funcţiei non-nutritive a mâncatului şi băutului de cea originală, de hrănire.Ne amuzăm pe seama obiceiului vechilor romani de a-şi gâdila gâtul cu o pană pentru a-şi goli stomacul de mâncarea nedorită sau de evitarea de a înghiţi practicată
de degustătorii de vin, şi care nu sunt decât excepţii izolate de la regula generală. Cu toate acestea, cu prudenţa necesară, ne putem deda la mâncatul şi băutul multifuncţional, într-omăsură considerabilă, fără să avem probleme serioase.
    În ceea ce priveşte comportamentul sexual, situaţia este asemănătoare, însă mult mai complicată
şi merită o atenţie specială. În acest caz, oamenii au eşuat şi mai tare în a separa activităţile sexuale non-reproductive de funcţiile fundamentale de reproducere. Însă toate acestea n-au împiedicat grădina zoologică umană să transforme sexul în supersex multifuncţional, în ciuda faptului că rezultatele sunt uneori dezastruoase pentru animalele umane implicate.Oportunismul omului nu cunoaşte limite şi ar fi fost de neconceput ca o activitate fundamentală şi atât de recompensatoare să fi scăpat diversificării.De fapt, dintre toate activităţile noastre, a devenit cea mai elaborată din punct de vedere funcţional, fără să
se ţină cont de pericole, având nu mai puţin de zece categorii principale.
    Pentru a lămuri această problemă, ne va fi de ajutor să examinăm pe rând diferitele funcţii ale
comportamentului sexual. Este important să înţelegem încă de la început că aceste funcţii, chiar dacă sunt separate şi diferite, iar uneori intră în contradicţie, nu se exclud întotdeauna una pe alta. Orice act de curtare sau copulaţie poate îndeplini în acelaşi timpmaimulte funcţii.
Iată cele zece categorii:

1.    Sexul pentru procreare

Nimeni nu poate contesta faptul că aceasta este ceamai importantă funcţie a comportamentului
sexual. Unii au afirmat uneori înmod greşit că este singura funcţie firească, deci potrivită. În mod paradoxal, unele grupuri religioase care susţin acest lucru nu aplică ceea ce propovăduiesc, mulţi călugări, multe maici sau preoţi sustrăgându-se de la activitatea pe care o declară atât de naturală.
    Un lucru important care trebuie adăugat aici este că atunci când o populaţie devine prea aglomerată, valoarea funcţiei reproductive a sexului este puternic redusă. În cele din urmă devine o
bătaie de cap. În loc să fie un mecanism fundamental de supravieţuire, devine un potenţial mecanism de
distrugere. Acest fenomen se întâmplă uneori la unele specii cum sunt lemingii şi şoarecii de câmp, care, atunci când condiţiile sunt foarte prielnice, se înmulţesc aşa de mult încât populaţiile explodează haotic, cu pierderi enorme de vieţi. Acelaşi lucru se întâmplă cu specia umană în acest moment, iar animalul uman s-ar putea să fie nevoit în curând să facă faţă interdicţiei de a procrea fără autorizaţie.
Aceasta nu este o problemă peste care se poate trece cu uşurinţă, iar în ultimii ani a dus la dezbateri
aprinse. Merită studiate ambele aspecte ale disputei, exerciţiu devenit din ce în cemai rar pe măsură ce protagoniştii s-au împins unii pe alţii în poziţii tot mai extreme.
    Întrebarea fundamentală este aceasta: putem îndrăzni să ne atingem de procesul procreării?
Sau, cum ar spune cealaltă tabără: îndrăznim să nu ne atingemde el? În general, argumentele se
învârt în domeniul filozofiei, eticii şi religiei, însă cumar arăta ele văzute din punct de vedere biologic?
Dacă un grup de oameni se opune unor tehnici eficiente de limitare a procreaţiei, el beneficiază
de două avantaje. În primul rând, se va înmulţi mai repede decât grupurile care utilizează metodele moderne de contracepţie. Fiind mai numeros, poate spera în cele din urmă să-i elimine pe ceilalţi – lucru care nu poate scăpa atenţiei liderilor, fie eimilitari sau religioşi. În al doilea rând, se va asigura că unitatea socială de bază – familia – este puternică. O pereche căsătorită nu este doar o unitate sexuală, este de asemenea o unitate parentală şi cu cât este mai preocupată de copii, cu atât devine mai stabilă.
    Acestea sunt argumente solide, însă la fel sunt şi cele din tabăra opusă. Cei care sprijină
contracepţia eficientă pot sublinia faptul că nu se mai pune problema unui grup care se impune
altuia. Suprapopularea a devenit o problemă mondială şi trebuie văzută ca atare. În acest sens,
suntem o uriaşă colonie mondială de lemingi, iar dacă populaţia explodează ne va afecta pe
toţi. Şi deja se întâmplă acest lucru. În ceea ce priveşte familia, am putea spune că metodele contraceptive nu creează o situaţie nenaturală ci pur şi simplu o recreează pe cea naturală. Înainte de existenţa sistemului medical, a normelor de igienă şi a altor sisteme de protecţie ale vieţii moderne, familia producea un număr mare de copii, însă în acelaşi timp, pierdea foarte mulţi dintre ei. Tot ce face contracepţia, utilizatămoderat, este să împingă aceste pierderi înapoi în timp, înainte ca ovulul să fie
fecundat.
    Dacă nu urmăm o politică globală de contracepţie, atunci va interveni inevitabil un alt factor
limitator al populaţiei. Ca specie, ne îndreptăm rapid spre punctul de saturaţie şi, dacă nu reuşim să
ne reducem voluntar fecunditatea, populaţia din acel moment va suferi din acest motiv. Dacă prevenirea este mai bună decât tratarea, atunci contracepţia este alegerea cea mai bună. Este greu de imaginat cum ar putea cineva să spună că a preveni naşterea cuiva este mai rău decât să vindeci pe cineva de viaţă. Fiinţa umană nu este un simplu organism pe care-l poţi irosi cu nepăsare. Este un produs de înaltă calitate care are nevoie de mulţi ani pentru a creşte şi a se dezvolta şi are nevoie de toată protecţia ce i se poate acorda. Cu toate acestea oponenţii contracepţiei persistă în ideea lor. Dacă vor câştiga,
atunci furnicarul de copii care a ajuns pe lume la încurajarea lor poate trăi să vadă colapsul total al întregii societăţi umane.

2.    Sexul pentru formarea perechii

Animalul uman este fundamental şi biologic o specie care formează perechi. Pe măsură ce legătura emoţională se dezvoltă în cadrul unei perechi de posibili parteneri, ea este ajutată şi stimulată
de activităţile sexuale desfăşurate în comun. Funcţia sexualităţii în formarea perechii este atât de importantă pentru specia noastră, încât niciodată în afara acestei faze activităţile sexuale nu ating regulat o intensitate aşa demare. Această funcţie provoacă foarte multe probleme atunci când intră în conflict cu diverse forme de sex non-reproductiv. Chiar dacă Sexul pentru Procreare este evitat cu succes şi fertilizarea nu are loc, există cazuri când se poate înfiripa o pereche chiar şi în situaţiile în care acest lucru nu este categoric dorit. Un motiv pentru care sexul ocazional poate duce la atât demulte probleme.
    Dacă unul dintre parteneri a suferit dereglări ale mecanismului de formare a perechii în timpul
copilăriei şi nu se poate „îndrăgosti“, sau dacă şi-a reprimat intenţionat şi temporar pornirea de a forma un cuplu, atunci sexul ocazional poate avea succes şi se poate bucura de el fără repercusiuni. Însă pentru a face sex e nevoie de doi, iar cel care are de-a face cu un asemenea partener se poate să nu fie prea norocos.Dacă ea sau el are un mecanism de formare a perechii mai activ, se poate naşte o legătură unilaterală, ca urmare a intensităţii emoţionale din timpul activităţilor sexuale. Rezultatul inevitabil al acestui lucru este acela că societatea este presărată cu „inimi frânte“, „încurcături“, „iubiri abandonate“
care ulterior au probleme extrem de mari în a forma o pereche cu un nou partener.
    Doar atunci când mecanismul de formare a cuplului a fost afectat în aceeaşimăsură sau este suprimat în mod egal de ambii parteneri, este posibil ca o relaţie sexuală ocazională să nu implice
unmare risc. Chiar şi atunci, există mereu pericolul ca puterea răspunsului sexual din partea partenerului să fie atât demare, încât problemele afective să repară sau impulsul de a forma pereche fie dezinhibat.

3.    Sexul pentru menţinerea perechi

           Odată ce o pereche s-a format cu succes, activităţile sexuale lucrează în continuare pentru a menţine şi a întări legătura. Cu toate că aceste activităţi pot deven imai elaborate şimai extensive, de obicei devin mai puţin intense decât în timpul formării cuplului, deoarece funcţia de formare a perechii nu mai acţionează. Această diferenţă dintre funcţiile activităţilor sexuale de formare şi demenţinere a perechii este clar ilustrată de cazurile în care un cuplu cu vechime e separat o perioadă de timp din cauza războiului, a afacerilor sau a altuimotiv extern. Atunci când se reîntâlnesc, de obicei activitatea
sexuală este foarte intensă în primele nopţi, ca şi cum ar trece printr-un proces de refacere a perechii.
Aici este o aparentă contradicţie ce trebuie clarificată. În unele culturi, în care procesul biologic
de „îndrăgostire“ este stânjenit de căsătorii aranjate sau de propagandă antisexuală, un tânăr cuplu se poate afla în situaţia de a fi proaspăt căsătorit fără camăcar să fi trecut prin începuturile procesului de formare a perechii, sau cu inhibiţii adânci legate de activitatea sexuală. În astfel de situaţii, se poate întâmpla (dacă au noroc) ca activitatea lor sexuală să devină mai intensă mai târziu. În cazul lor se pare că sexul pentru menţinerea perechii, este la prima vedere mai intens decât cel din stadiul de formare a perechii, ceea ce aparent răstoarnă ceea ce am spus până acum. Contradicţia nu este însă reală, ceea
ce se întâmplă este doar amânarea artificială a adevăratului stadiu de formare a perechii.
    Cuplurile de acest fel nu sunt întotdeauna aşa de norocoase. Ceea ce se întâmplă frecvent în
astfel de cazuri este faptul că unitatea familială trebuie să se bazeze pe presiuni sociale externe
pentru rezista, mai degrabă decât pe procesul de formare a legăturilor interne, mult mai fundamental
şimai de încredere.Dacă, în consecinţă, unul dintre soţi rămâne „nelegat“ din punct de vedere biologic, există riscul considerabil să se implice pe neaşteptate într-o puternică relaţie extramaritală. Capacitatea reală de formare a unui cuplu va sta în expectativă, dacă putem spune aşa, şi va fi mai mult decât pregătită să intre în acţiune, provocând dezastru în pseudoperechea recunoscută oficial.
    Mai este şi o altă primejdie pentru tânărul cuplu care reuşeşte să-şi întemeieze căsnicia pe
formarea unei adevărate perechi. Pericolul nu vine din partea propagandei antisexuale ci mai
degrabă din partea unui exces de propagandă prosexuală, care îi poate face să creadă că intensitatea
sexuală din timpul stadiului de formare a cuplului trebuie să persiste chiar şi după ce perechea
este deplin formată. Atunci când inevitabil nu se întâmplă aşa, ei îşi imaginează că ceva
e în neregulă, deşi în realitate abia au ajuns la faza normală de sex pentru întreţinerea perechii. Problema sexului pentru reproducere poate fi la fel de bine exagerată pe cât neglijată, ambele situaţii
putându-se solda cu probleme.
    Aceste prime trei categorii – sexul pentru procreare, pentru formarea perechii şi pentru
menţinerea perechii – reprezintă funcţiile reproductive fundamentale ale comportamentului
sexual uman. Înainte să continuăm cu examinarea modelelor comportamentale non-reproductive,
este important să mai facemun comentariu final, general. Indivizii care au avut probleme cu
mecanismul lor de formare de perechi au găsit comod uneori să afirme că pentru specia umană
nu există un asemenea lucru ca tendinţa biologică de a forma perechi. „Iubirea romantică“,
după cum preferă ei s-o numească, este privită ca o invenţie recentă şi foarte artificială a vieţii
moderne. Omul, spun ei, este fundamental promiscuu, precum multe dintre rudele lui maimuţele.
Dovezile însă contrazic această informaţie. Este adevărat că în multe culturi consideraţiile
economice au dus la o denaturare grosolană a modelului de formare a perechilor, însă chiar şi
acolo unde interferarea acestui model cu pseudoperechile planificate oficial a fost dur reprimată,
cu pedepse sălbatice, tendinţele fireşti au dat mereu semne de reafirmare. Din cele mai
vechi timpuri, tineri îndrăgostiţi, conştienţi că îşi riscă viaţa dacă sunt descoperiţi, şi-au asumat cu
toate acestea riscul de a fi împreună. Aşa de puternic este acestmecanismbiologic fundamental.

Andra ATODIRESEI

AC/DC la Bucureşti

Nu poţi vorbi despre hard rock şi să nu menţionezi celebra trupă AC/DC. Este formaţia care a fost desemnată numărul 4 în Topul 100 VH1 al celor mai mari artişti de hard rock, cu melodii precum „Thunderstruck” , „Highway to Hell” şi „Back in Black”, care au electrizat lumea. Să începem, însă, cu începutul… şi anume, cum a luat fiinţă AC/DC. În 1973, în capitala Australiei, Sydney, fraţii Angus şi Malcolm Young, observând succesul de care se bucură fratele lor mai mare, George, alături de trupa The Easybeats, se hotărăsc să pună bazele unei formaţii rock. Zis şi făcut. Acum, tot ce le mai trebuia era un nume electrizant. Ideea cu numele le-a venit văzând inscripţia „AC/DC” pe o maşină de cusut a surorii lor, Margaret. Abrevierea vine de la "Alternating Current/Direct Current" (Curent Alternativ/Curent Continuu), care apare, de obicei, pe transformatoarele redresoare din curent alternativ în curent continuu. Ce alt nume ar fi putut exprima mai bine energia pe care o emană muzica celor de la AC/DC? Angus era încă la şcoală, iar Margaret îi sugerează să poarte uniforma, look ce a devenit, în timp, marca sa. Aşa s-a născut AC/DC… şi după ce s-au născut, au început să crească. În 1975 au scos primul lor album, „High Voltage”, destinat numai pentru Australia. Urmează o serie de schimbări în trupă. Lucrurile se stabilizează după aducerea lui Mark Evans la bas şi a lui Phil Rudd la baterie. În primii ani ai carierei, AC/DC a susţinut concerte peste concerte, atât în Australia, cât şi în Europa, făcându-se cunoscuţi, devenind rapid una din cele mai populare formaţii de rock din lume. Grupul este considerat a fi unul din pionierii muzicii hard rock, împreună cu formaţii precum Led Zeppelin, Deep Purple sau Black Sabbath. Deşi muzica lor a fost clasificată ca fiind hard rock, heavy metal, punk sau chiar glam rock, cei de la AC/DC întotdeauna s-au considerat a fi o formaţie de rock’n’roll. Cu o carieră pe scena rock de peste 35 de ani, AC/DC deţine şi în prezent recordul de „cel mai bine vândut album heavy metal al tuturor timpurilor”. Şi… da! Vin în România! Visul a zeci de mii de români de a-i vedea live pe legendarii AC/DC va deveni realitate în data de 16 mai. Turneul „Black Ice”, început în 2008, trece şi pe la noi. Un concert pe care fanii nu trebuie să îl rateze. Vor fi tunete şi fulgere!

16 mai

Bucureşti

Piaţa Constituţiei

Ora 18.00

Radu Pavel Gheo

Noapte bună, copii!
Carte în curs de apariţie la Editura Polirom

PREZENTARE:

După ani de emigraţie americană, Marius vine în România într- o vizită de afaceri. Dar nu doar atât. Ca dovadă, şi- a adus cu el un Chevrolet Corvette roşu, unul din visele materializate ale adolescenţei lui. Ceea ce nu ştie încă este că în fosta lui ţară nu- l aşteaptă doar amintirile luminoase şi plăcerea de a- şi etala prosperitatea şi succesul american, ci şi umbrele trecutului.
Noapte bună, copii! este periplu în timp şi spaţiu prin partea întunecată a Los Angeles- ului, prin jocurile nu întotdeauna simple şi vesele ale copilăriei din satul bănăţean al bunicilor, printr- un alt sat, din Moldova, unde se cer încheiate socoteli vechi, prin lumea literară a Iaşiului, în care încearcă să supravieţuiască unul dintre tovarăşii de demult ai lui Marius, ultimul rămas în ţară. Iar în vîrtejul de întîmplări cînd tragice, cînd comice, apar cîteodată lucruri neînţelese şi înfricoşătoare.
La începutul acestei istorii erau patru – patru copii care visaseră să ajungă Dincolo. Ca noi toţi, o întreagă generaţie care am tînjit şi mai tînjim încă după Tărîmul Făgăduinţei.

FRAGMENT:

Undeva în spate se auzi şuieratul trenului, apoi pufăitul lui ritmic, ce se pierdu încet în depărtare. Cei doi călători care coborîseră în halta minusculă se uitară în jur. Nici ţipenie de om. Clădirea galben- portocalie a gării era părăsită de vreo cîţiva ani, de cînd Căile Ferate Române concediaseră mii de angajaţi din toate haltele şi cantoanele. Între timp oamenii din sat smulseseră din căsuţa gălbuie tot ce era lemn – de la uşi, cu tot cu tocuri, şi ferestre, cu tot cu cercevele, pînă la podelele de scînduri unse cu petrosin –, spărseseră tot ce era de sticlă şi mînjiseră pereţii cu inscripţii obscene sau pur şi simplu informative, mîzgălite cu pixuri şi carioci: „Maricica suge pula”, „Ionela + Remo = LOVE”, „Hyp Hop”, „Am stat aci şi trenu a ntîrziat” şi în continuare, scris de altă mînă, „Prostovane”, ba chiar şi un îndemn suprarealist: „Trăiască Ceauşescu Împuşcatu”. Pe ici, pe colo, unde tencuiala gălbuie căzuse în bucăţi mari, ce zăceau pe pămînt, pereţii dezgoliţi lăsau să se vadă cărămizile roşii ale unei construcţii părăsite de noroc. Printre dalele de beton din faţă crescuseră buruieni înalte, acum pe jumătate uscate, iar placa de tablă înălţată pe doi stîlpi avea vopseaua scorojită aproape complet, de abia distingeai numele înscris pe ea: „Iacobenii Noi hc”. Oricum, ea nu folosea nimănui: cine venea aici ştia unde a ajuns, iar cine nu ştia nu era interesat să afle şi nici nu venea aici.
Călătorii proaspăt sosiţi ieşiră din gară şi o porniră spre sat. Era un pic înainte de prînz. Era vară, era cald, nu mai plouase de vreo lună şi colbul de pe drum se făcuse gros de- un lat de palmă. În jur nu se vedea nici ţipenie de om – doar cei doi bătrîni ce coborîseră din personalul Iaşi- Dorohoi. Mergeau pe drumul gălbui şi prăfos, iar soarele ardea deasupra lor. Erau desculţi. Păşeau agale. Nu se grăbeau nicăieri. Răsfirau din mers, cu un fel de plăcere, praful drumului, împrăştiindu- l cu degetele de la picioare.
Cei doi purtau nişte pantaloni negri, dintr- un postav nu foarte gros, şi cămăşi albe, ţărăneşti, din in, cam murdare pe la mîneci. Ca să se ferească de soare, îşi puseseră pe cap nişte pălării de paie cu boruri largi. Unul din ei, mai scund şi cu o barbă albă şi ţepoasă, lungă de vreo două degete, ducea în spinare un rucsac Adidas mic, albastru, cu tot felul de fermoare şi buzunăraşe. Celălalt era mai înalt şi mai lat în spate. Nu avea barbă şi, dacă îl priveai mai îndeaproape, îţi dădea impresia că pielea lui smeadă nici nu fusese atinsă vreodată de lamă sau brici. Bătrînul cel înalt ducea în mîna dreaptă un toiag zdravăn, din lemn de alun, deşi nu părea să aibă mare nevoie de sprijin. Poate că se folosea de el ca să alunge cîinii. De la o anumită vîrstă un toiag e întotdeauna bun la ceva.
Tot aşa, dacă te uitai mai îndeaproape, vedeai că amîndoi aveau ochi albaştri, mari şi cumva nevinovaţi, parcă mult mai tineri decît trupurile în care stăteau – trupuri ce trăiseră în lume cel puţin trei sferturi de veac, ba poate chiar mai mult. Cei doi nu umblau gîrboviţi şi chipurile lor senine – dar mai ales ochii, ochii... – îţi dădeau impresia că nici unul din ei nu e conştient de anii pe care îi duce în cîrcă.
— Uf, Doamne, da’ cald mai poate să fie, zise bătrînul cu rucsac albastru, dar nu ca şi cum s- ar fi plîns, ci pe un ton de constatare.
Ce- i drept, nici unul din ei nu dădea semne că ar fi necăjit de arşiţă. Nu transpiraseră şi nu gîfîiau sub soarele arzător.
Tovarăşul celui ce vorbise nu spuse nimic. Părea adîncit în gînduri. Mai merseră aşa o vreme, unul lîngă altul, pe şleaurile drumului înecat în praf. Apoi tot bătrînul mai scund, cel cu rucsacul, deschise vorba:
— Şi ce noroaie s- or face aici cînd încep ploile!
— Trebuiau să asfalteze drumul, răspunse liniştit celălalt.
— Da, sigur că trebuiau... Ce crezi, l- or asfalta vreodată?
— L- or asfalta. În vreo opt- zece ani, poate...
— Da, în vreo opt- zece ani, aprobă sfătos primul bătrîn. Aşa mă gîndeam şi eu... Dar dacă îl schimbă pe primar?
— Pe Apetroaie? tresări bătrînul cel înalt şi smead, vînturînd toiagul de alun prin praf. Păi, bine- ar face să- l schimbe. Măcar că... deh, ce să zic?
— Să fie părintele Saveliuc mai vrednic?
— Vrednic este, Petre... spuse cu îngăduinţă bătrînul cel smead. Vrednici sînt toţi. Ce, nu- i cunoşti? Numa’ că tot opt- zece ani cred eu că le ia.
— Tot. Aşa zic şi eu, întări cel numit Petre.
Şi îşi continuară drumul în tăcere, ajungînd la primele case din sat.
* * *
Acum mai bine de o sută de ani, la sfîrşitul veacului al nouăsprezecelea, pe vremea cînd se construia calea ferată între Iaşi, centrul urban al Moldovei istorice, şi oraşul Dorohoi, s- a întîmplat că satul Iacobenii Noi – cum scria şi pe tabla mare din haltă, ca să îl deosebească, desigur, de Iacobenii Vechi – nimerise cam în afara traseului noii maşinării pe şine şi fusese ocolit astfel de progres. Ocolit, dar nu foarte tare, căci, ca să nu rămînă bieţii săteni izolaţi de civilizaţie, măcar că erau doar o mînă de oameni – ia, să fi fost vreo două- trei sute de suflete acolo, la vreo optzeci, o sută de case –, se proiectase o haltă şi pentru satul lor, nici prea aproape, dar nici prea departe de el. Mergeau sătenii pe jos vreun sfert de oră – un kilometru şi ceva –, dar după aceea trenul îi ducea într- un ceas direct la Iaşi. Iar Iaşiul, oraş mare, fostă capitală de principat, centru universitar vechi şi apoi, odată cu trecerea timpului, centru industrial mai nou, însemna şi atunci, ca şi acum, lumea civilizată: macadam, birje, cafenele, magazine, doamne elegante şi boieri cu baston, mănuşi şi ghete, apoi – mai tîrziu – asfalt, trotuare, blocuri, magazine mari, şcoli pentru copii, universitate din ce în ce mai veche, iar mai apoi multe uzine, întreprinderi şi locuri de muncă pentru toţi. În anii comunismului trei sferturi din bărbaţii din Iacobenii Noi munceau în întreprinderile din Iaşi, făceau naveta cu trenul acela şi băteau zilnic drumul pînă la haltă şi înapoi – primăvara, toamna şi iarna în cizme, cu noroiul sau zăpada pînă la genunchi, vara în pantofi sau chiar desculţi. Cei mai descurcăreţi reuşiseră să primească apartamente în Iaşi.
După revoluţia din 1989 aproape toţi sătenii au ajuns şomeri. O parte din ei rămăseseră (sau se întorseseră) în satele lor şi îşi lucrau pămîntul acasă, unii – puţini – trăgeau mîţa de coadă printre ruinele zonei industriale a Iaşiului, iar alţii – şi mai puţini – încă aveau o slujbă de un fel sau altul în oraş. Cei din Iacobenii Noi nu făceau excepţie. După ce terminau şcoala generală în comună, la Vlădeni, copiii lor făceau liceul în Iaşi sau nu- l făceau deloc. Fiecare om din Iacobeni avea o rudă acolo, în marele oraş. Se chema că erau aproape orăşeni – aveau civilizaţia aproape. Şi nu se ştie niciodată cînd ai nevoie de civilizaţie. Sau cînd are ea nevoie de tine.
Tot de civilizaţie ţinea pe de o parte asfaltarea drumului de căruţe ce ducea pînă la gară, iar pe de altă parte a celui ce ducea în Vlădeni, adică în reşedinţa de comună, unde existau şi gimnaziu, şi primărie, şi post de poliţie. Apoi prin Vlădeni mai trecea şoseaua mare ce lega Iaşiul de Botoşani – cealaltă legătură cu civilizaţia. Căci, nimerindu- se mai aşa, între drumuri, Iacobenii Noi era ocolit şi de şosea. Odinioară în sat ajungea un autobuz IRTA, o „rată” care venea dimineaţa şi după- amiaza, ca să ducă şi să aducă elevii de gimnaziu din Iacobeni în Vlădeni, dar primăvara şi toamna, cînd se umflau apele Jijiei, nu te puteai baza pe vrednicia şoferului, aşa că elevii se porneau să bată pe jos, prin glod şi băltoace de jumătate de metru, cei cinci kilometri pînă la luminile cunoaşterii din „Şcoala generală cu clasele I- VIII Vlădeni, Iaşi”.
Aşadar, de cînd se întinseseră pe şesurile şi colinele din zonă, şerpii gemeni ai liniei ferate schimbaseră de aproape un secol ritmul de viaţă al satului, apropiindu- l de lumea largă şi de civilizaţia modernă. Iar după 1990, cînd comunismul biruitor a fost biruit, dar nu l- a înlocuit nimic, Iaşiul a început să decadă şi, odată cu el, lumea din jurul marelui oraş s- a prăbuşit şi ea, rămînînd fără ţel şi repere. Sigur, sătenii îşi lucrau pămînturile recuperate de la colectiv. Nu cîştigau mare lucru, dar măcar aveau ce mînca. Numai că aproape toţi duceau dorul slujbelor cu program de lucru aproximativ şi salariu fix şi îi invidiau pe cei cîţiva norocoşi care rămăseseră angajaţi acolo, fie la stat, fie la vreo firmă particulară, şi care făceau în continuare naveta cu personalul de Iaşi, acum aproape gol. Îşi aminteau cu toţii de anii cînd, la orele de navetă, nu găseai loc liber în nici un compartiment şi cînd în Iacobenii Noi coborau seară de seară vreo sută şi mai bine de femei şi bărbaţi cu haine unsuroase, lăsînd în urmă, în trenul ce se urnea greoi, un damf de mahorcă, alcool prost, transpiraţie şi ulei ars, laolaltă cu covoarele de coji de seminţe ce decoraseră podelele trenului ani de- a rîndul.
Prin urmare, calea aceea ferată, cu tot cu halta ei, aşa prăpădită cum era, rămînea o promisiune: dacă vreodată, cine ştie, lucrurile se vor schimba în bine, ei, cei din Iacobeni, erau acolo, aproape. N- aveau decît să se urce dimineaţa în tren – mai exact, în personalul 6496 Dorohoi- Iaşi – şi să o pornească spre oraş, de unde să se întoarcă iarăşi seara cu personalul 6495 (indiferent dacă se va mai numi sau nu aşa), obosiţi, poate chiar uşor băuţi, dar legaţi de lumea mare şi de viaţa ei dinamică, energică, interesantă. Cînd trenul oprea acolo, în haltă, şuierînd lung, şuieratul lui era un fel de semnal: „Eu sînt aici la ora potrivită, ca şi acum o sută de ani, şi o să vin şi mîine, şi poimîine, şi peste încă o sută de ani, gata să vă duc oricînd vreţi acolo, în Oraş”. Asfaltarea drumului pînă la haltă, altfel complet inutilă din punct de vedere administrativ, ar fi fost un fel de promisiune că lucrurile se vor schimba, un semn al venirii unor vremuri mai bune – sau mai degrabă o ademenire a vremurilor bune pe netezimea asfaltului proaspăt turnat. Dar pentru sătenii din Iacobeni era totuna. Şi- apoi era mai bine să ai un drum asfaltat – ba chiar două – decît să nu ai deloc.