Alexandru VAKULOVSKI

 44. Groovy

 Yo, mi-ai zis despre visul tău cu cartea. Cel mai ciudat e că profesorul nostru a şi scris poezie. Cartea ta, cartea din vis poate chiar există. Cum era? Păcat că nu ţii minte detalii. Am visat şi eu de multe ori cărţi. Straniu că aceste cărţi sunt mai faine decât în realitate. Realitatea cenzurează tot. Chiar şi cei mai curajoşi nu spun tot. Este ceva de care le e frică. Cuvântul scris fascinează, dar şi sperie.

 Ce crezi, cărţile astea există? Nu te uita la mine ca la un nebun, eu sincer nu ştiu, cred că ar putea exista. Cărţi existente, dar nescrise. Aşa cum citim la computer, cum ascultăm textele din muzică, cum o bună parte din viaţă e literatură, de ce nu ar fi şi aceste cărţi reale? Cărţile care vin în vis. Poate pot fi citite doar în vis.

Literele lor te farmecă, te fură. Sunt cu mult mai vii, mai colorate chiar decât cele de la computer. Îţi dau senzaţia că sunt scrise chiar atunci când le citeşti. Mirosul lor e mai puternic decât al manuscriselor sau al cărţilor noi. Yo, eu cred că există şi e minunat că e aşa.

Fiindcă există lucruri pe care le bănuim, dar pe care nu le putem explica, sunt o mulţime de astfel de lucruri. Altfel ar fi mai neinteresant, ar fi ca o poveste proastă care nu poate găsi alt sfârşit decât cel fericit.

 Odată fumasem cu un bun prieten de-al meu, ne simţeam prea bine pentru a sta în vreun bar şi acasă, aşa că am mers la o plimbare. Afară era foarte fain, nu ne mai puteam opri. Cu încetul, cu râsete şi alergări, am ajuns la capătul oraşului. Se făcuse deja seară. Periferia oraşului nu ne prea fascina, dar acolo ne-am dat seama că suntem epuizaţi. Aşa că ne-am căutat un loc pentru odihnă. Am mers la peretele unui bloc, ne-am rezemat cu spinările de el şi cred că am stat aşa vreo oră.

Închisesem ochii şi la început am văzut o combinaţie de culori care se schimba continuu, apoi nişte sunete de-abia perceptibile. Apoi sunetele au devenit din ce în ce mai puternice, iar culorile mai clare. Vedeam un indian puternic, care părea de-o veşnicie. Cânta la o tobă înaltă, de piele. Mâinile lui erau parcă vrăjite, ziceai că face un ritual magic, nu cântă pur şi simplu. Faţa îi era colorată cu vopsele, ceea ce văzusem în visul meu. Avea părul lung, cu câteva pene în el.

 Totul părea concentrat în cântecul lui, nimic nu era mai important. Tot ce ştiam eu, tot ce se întâmpla în jur părea fără nici o importanţă. Doar sunetele tobei şi mişcările mâinilor. Totul se reducea la asta. Şi era suficient, mai suficient decât orice altceva.

 Apoi brusc s-a oprit. Şi eu m-am trezit. Eram încă vrăjit de ceea ce văzusem şi auzisem. Capul era concentrat acolo, nu în realitatea în care m-am trezit.

 Ştii ce am visat eu? m-a întrebat prietenul. Şi mi-a descris ceea ce văzusem şi eu. Indianul vopsit cu ochii închişi. Mâinile lui şi muzica. Culoarea muzicii. Mi s-a părut o halucinaţie această dezvăluire a prietenului. Nu mai înţelegeam nimic. Cealaltă realitate în care mă duceam eu era văzută şi de el.

 De asta te întreb, Yo, oare cărţile, ceea ce zicem noi că e halucinaţie şi vis, nu există, nu sunt reale?

Am ieşit ambii la balcon şi am privit oraşul. Magazinele de vizavi, benzinăria, troleele ce se mişcau sub noi ca nişte gândaci. Apoi a trecut un camion ce mergea foarte lent iar în el vreo cinşpe băieţi care cântau la tobe. Camionul nu se mai vedea dar noi mai auzeam zgomotul tobelor şi al aparatului de sudură din camion. Totul părea atât de frumos şi liniştitor.