Ioan Es. POP

banchetul

 

aşa a fost mereu în casa noastră:

trei paturi prin care trebuiau să treacă

pe rînd toţi. şi fiecare, vreme de generaţii, a

urmat acest traseu şi asta a devenit cu timpul lege

şi pe asta s-a întemeiat casa noastră.

 

noi sîntem ultimii născuţi. celor nou născuţi

li s-a menit să şadă-n colţul luminos al încăperii.

sîntem prea proaspeţi pe lume ca să înţelegem

că în casa asta mai sînt şi alţii. lumea noastră

e doar patul luminat de sub fereastră.

 

trec ani buni pînă băgăm de seamă că părinţii

stau şi ei aici, dar într-un alt pat, mai îndepărtat,

la care lumina ajunge cu mult mai greu.

ei fac mai puţin zgomot, se mişcă mult mai încet decît noi.

dar trec ani buni pînă să înţelegem asta.

 

şi într-o zi descoperim că dincolo de ei, în colţul

cel mai întunecat al încăperii, e un al treilea pat

şi cînd aflăm încetăm să mai rîdem –

noi credeam că acolo, în umbră, se termină întreaga lume

şi acum găsim că cineva suflă acolo şi nimeni

nu-l ia în seamă,

mi se spune doar: acolo este bătrînul casei, este tatăl tuturor.

deci acolo este un tată, deci colţul acela există, îmi spun.

apoi ne obişnuim şi uităm şi doar noaptea

îl auzim pe cel din colţ cum gîfîie neplăcut –

dracul l-a pus în aceeaşi încăpere cu noi.

 

îmi locuiesc încă patul de lîngă fereastră dar nu mai rîd

de cel care gîfîie în colţul opus,

în sinea mea cred că în chip voit nu ne e arătat.

şi cînd este scos într-o zi afară, e scos din încăpere

cu umbră cu tot şi pentru noi rămîne un mare necunoscut.

mi se dă voie doar să pipăi scîndura nouă a sicriului.

 

în schimb, tatăl meu, din patul al doilea, trece

cu umbră cu tot în patul celui plecat,

eu trec în patul lui, o carne tînără ocupă patul meu dinainte.

 

dar totul se petrece încet şi dintr-un

pat în altul se trece după multă aşteptare, a cîştiga

următorul pat e urmarea unei bătălii grozave,

a unei încleştări lungi şi ascunse.

 

cei din primul pat tînjesc deja la al doilea, se

vede asta în ochii lor, eu însumi mă simt

mînat noaptea de-o rîvnă grozavă să-i iau locul

celui din al treilea pat, care gîfîie acum

tot mai neplăcut în colţul lui întunecat.

 

şi într-o zi, patul al treilea este iar uşurat şi

cel de acolo este scos afară şi bine vîrît în patul al patrulea

peste care se pune capac, să nu se întoarcă cumva, pentru că

patul lui a şi fost ocupat şi în patul al doilea s-au şi năpustit ceilalţi

şi în primul pat se aud oaspeţi noi care încă nu aud

cum cineva începe să gîfîie-n patul din fund şi acela sînt chiar.

 

şi-n clipa-aceea ziua păru a se-nteţi.