Igor URSENCO
„Logos”, tatăl meu : mama mea „Imago”, Genealogie heterotopică în texte archetipale (supravegheate icastic între 1987-1992), Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009 (ediția a doua, revăzută)
”retina akâshică” (scenarii film artistic & piese de teatru), Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009
”Teo-e-retikon” (Eseuri trans-culturale & glose meta-semantice), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009
LIRICA MOLDOVENEASCĂ ACTUALĂ DIN PERSPECTIVA ATRIBUTELOR COMUNE
MODERNISMULUI ŞI POSTMODERNISMULUI
1. Apropierea, deloc neglijabilă, a celor două episteme cultural-filosofice — MODERNISMUL şi POSTMODERNISMUL — i-a prilejuit exegezei literare ocazia să-şi legitimeze, în mai multe rînduri, pertinenţa exerciţiului (critic) antrenant pînă în pragul limitrof al distincţiei dintre ele. În acelaşi timp, demersurile (criticii) pot explica intr-o măsură extrem de redusă mecanismul de funcţionare — pe terenul comun al paradigmelor menţionate — a unor categorii cultural-estetice consacrate.
1.1. Înainte de a cäuta un raspuns plauzibil în ordinea stabilită mai sus, nişte observaţii se impun.
Expresie, după Gianni Vattimo, a unui mod de gîndire „slabă”, spre deosebire de gîndirea “tare”, modernistă (¹, p. .36), POSTMODERNISMUL îşi dă la iveală, într-un mod cu totul valabil, emergenţa sa MODERNISTĂ. Apelînd la rădăcina modernistă pentru a-şi afirma propriul nume, noua epistemă artistică îşi contestă, programatic, şi propria finalitate. Or, osteneala postmodernistă nu mai poate lăsa loc de dubii în ceea ce priveşte re-definirea şi o nouă structurare a categoriei de „(id)entitate”: în opoziţie cu de-structurarea, modernistă, a acesteia.
Spre deosebire însă de autorii modernişti, postmoderniştii declaraţi nu îşi mai pot permite alt efort antropocentrist de re-dimensionare a categoriei indispensabile care vine de la ens, entis: decît doar relaţional sau din punct de vedere contextual.
Cîteva soluţii in spaţiul românofon, identificate de către Ioana Em. Petrescu² ori Solomon Marcus³, ar putea justifica pe deplin eforturile eventuale ale criticii de întîmpinare pînă acestea vor deveni punctul de interes comun al teoriticienilor literari.
1.2. Împreună cu distihul antologic al lui Hölderlin privind natura metaforică a limbajului („poetic locuieşte / omul pe ... pămînt”), oricînd poate fi reclamată şi premiza heideggeriană, conform căreia „fiinţa tinde să se dizolve în limbaj sau, cel puţin, să se rezolve în el” (4, p. 129). Ambele punînd piatra de temelie la constituirea unui atribut comun, aşa cum se va vedea mai jos — cu valenţe specifice atît modernismului, cît si postmodernismului în parte.
1.3. Categoria „metaforicului”, înţeles înainte de toate ca viziune, principiu estetic ori matrice structuratoare (cum e cazul lui Blaga şi al Ioanei Em. Petrescu) reprezintă, simptomatic, funcţionalitatea estetică evidentă a ambelor orientari sau curente cu relief propriu, dar circumscrise diferit liricii contemporane.
Astfel, pentru generaţiile de poeţi din anii ‘60-70, afiliaţi dimensiunii moderniste a literaturii, „metafora văzului” este (aproape) unica optică prin care “eu”-l liric se poate d i f e r e n ţ i a de realitatea imediată: mai exact, metafora pusă sub semnul verbului „a defini”. Practica poetică a multor dintre aceşti autori e focalizată pe efortul de abolire, corijare (de „bandajare”, în expresia lui Vsevolod Ciornei) sau domesticire dialectică a realităţii (MACROCOSM). Estetizînd-o, ei o definesc: pentru a-i da un rost. Iată şi cîteva texte memorabile a generaţiei lirice amintite: „Apă vie”, „Cuminte lemn”, „Rostogol” de Liviu Damian; „Mă uit, intreb” de Pavel Boțu; „Ţărîna” de Anatol Codru. Ca să nu mai vorbesc despre partea cea mai consistentă a textelor scrise de Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi ori Ion Vatamanu etc.
1.4. Altă dată aceiași autori se auto-surprind deasupra propriei (id)entități (MICROCOSM): prin cazna de a-şi identifica, tatoná sau crea ego-ul artistic. Definite pînă la rang de simbol sau mit (personal) — alteori privilegiate ca imagine centrală—, anume metaforele sunt cele care articulează raportul cauză-efect ori mimează (hegelian) soluția dialectico-triadică.
Deşi în această dimensiune s-au afirmat cu precădere prozatorii, simpla identificare de „metafore-titluri de plachete/texte separate” ar fi relevantã: „Interior cosmic”, „Vremea Lerului” versus „Toamna lui Orfeu” de George Meniuc; „Lir”, „Tot ele, morile”, „Oglinzi”, „Altcineva” de Liviu Damian. Tot aici se înscrie şi epopeea de “Citire a proverbelor” de către triada paseistă consacrată în spaţiul transprutean: Gr. Vieru, Vasile Romanciuc şi Nicolae Dabija.
1.5. Din fericire pentru autorii pomeniţi mai sus, cele mai izbutite „piese” estetice din anii ’60-70 rămîn înscrise în „orizonturile stilisticii” blagiene, fapt ce le permite să „locuiască într-un cîntec de pasăre”. Raporturile „MACROCOSM / MICROCOSM”, ierarhizate şi problematizate de gîndirea raţională, se neantizează în (şi prin) Logosul-cu-funcţii-demiurgice.
2. Începînd cu generaţia artistică din anii ‘80, pornită dinspre o po(i)etică declarat postmodenistă, metafora tot mai des e tratată ca un „atavism” concepțional. În măsura în care mai este luată în calcul drept metaforă vizionară, ea apare un organ atrofiat ce prozaizează realitatea pînă în culoarea gri a cotidianului anost („Love story”, „Ce te mai poate încălzi” de E. Cioclea; „Rob?”, „Exhibiție” de Vs. Ciornei).
2.1. Alte funcţii preluate de metaforă:
►îngroşarea tuşurilor ideatice pînă la ultragierea „realului” (specifică unor autori ca Teo Chiriac sau Nicolae Leahu);
►decelarea ambiguităţii şi accidentalului („Impostorii Ciornei” de Vsevolod Ciornei; „Cine sînt eu”, „Lucruri care se întîmplă” de Constantin Olteanu);
►refuzul (id)entităţii palpabile în favoarea conceptualizării “metaforei textuale” (Vasile Gîrneţ, Grigore Chiper).
2.2. Haina cea mai facilă a metaforei postmoderniste — purtată epigonic de autorii enumeraţi – e confectionată din postav iconolatru: ţesută, de regulă, cu fire de mercur ce resping programatic armonia cultivată de generaţia precedentă. Cu toată detaşarea post-modernistă de care dispun în arsenalul lor artistic (a se vedea „Buldozerul” lui Arcadie Suceveanu sau de-constructiva “citire a proverbelor” pe care Vsevolod Ciornei şi-o asumă riguros în cei „5 metri de tifon”) ei se despart prin contestare, parodiere şi ironizare a experienţelor artistice din canonul vizat.
3. Paradoxal, în acest mod e asigurată puntea de trecere spre alte „noduri comune” celor două paradigme: “replica postmodenă ... constă in faptul că trecutul ... trebuie revăzut: dar cu ironie, nu cu inocenţă”.5 Cu precizarea importantă: chiar atunci cînd e orientată în exterior, ironia e afirmativă, comprehensivă, reflectîndu-şi auto-ironia imanentă a propriului mesaj („Cine sînt eu” de Constantin Olteanu; „Capiştea mănăstirii Neamţ văzută de ziua lui Eminescu...”, „şi am îmbrăţişat o poetică - asemeni leprosulul” de Em. Galaicu-Păun). Categoriile estetice înrudite — comicul şi grotescul — vădesc o funcţionalitate similară.
3.1. Atunci cînd depăşesc epigonismul, parodia şi retractarea îşi relevează, şi ele, natura ambiguă: fie afirmativ-dialogală („Maimuţa la bal mascat” de Mircea Cărtărescu), fie, cum e cazul excepţional al lui Nichita Stănescu, de dialog emulativ cu premergătorii (Eminescu, Ion Barbu etc). Ele impun în scena scrierii (a scriiturii, mai precis) o nouă specie literara — palinodia — care refuză din start orice interpretare: prin depăşirea metodică a autosuficienţei şi (deci) finalitatăţii.
3.2. Cu certitudine, atributele cultural-estetice trasate mai sus se regăseau, într-o manieră specifică, şi în modernism.
Parodia — în aceeşi măsură poate şi ironia — din epigrame (șarje) a constituit, pînă în trecutul nu prea îndepărtat, o realitate familiară ziarelor şi revistelor literare ale vremii. În unul dintre numerele hebdomadarului „Literatura şi Arta” 6, de exemplu, Titus Ştirbu excelează în postură de parodist pe seama colegilor de breaslă: cel mai adesea pornind de la o modalitate stilistică personală (Vasile Romanciuc) sau una considerată neinspirată (Ion Hadîrcă); de la o manieră temperamentală (Leonida Lari), psihică (Eugen Cioclea), fiziologică (Vsevolod Ciornei) sau de tabiet comportamental (Arhip Cibotaru).
De la aceeași înălţime modernistă înţelege ironia („Baladă într-o ureche”) şi poetul cu sensibilităţi metafizice certe care a fost Liviu Damian: la fel comicul sau rîsul (Nebunul din “A douăsprezecea noapte”). La Anatol Codru am putea remarca o predilecție pentru categoria grotescului („Suită-grotesc împotriva bombei cu neutroni”).
În linii mari, am văzut, conceptele (categoriile) moderniste îşi etalează cu prepondererenţă funcţiile umoriste sau cauza contestatoare. Exceptînd „ego”-ul emitent al mesajului, acest mecanism e bazat în întregime pe exagerarea ludic-binevoitoare. În contrast, scriitura postmodernă îi va urma modernismului prin negare destructivă şi anulatoare.
3.3. Tratarea — într-o cheie similară — a altor figuri de stil, cum ar fi simbolul, alegoria, antiteza, gradaţia (climax) sau dialogul (înţeles aici ca structură), ne-ar permite să aproximăm aceleaşi concluzii operaţionale.
4. Aşa cum am încercat să demonstrez, o eventuală distincţie între MODERNISM şi POSTMODERNISM e valabilă inclusiv în cazui decelării elementelor comune ale acestora (de ex., metafora şi ironia). Uneori chiar cu mai multe şanse de succes (decît simpla contrapunere formală). Lucru ce se datorează legăturilor subterane dialectice şi indestructibile, niciodată sistate, dintre paradigmele de mai sus.
4.1. Totodată – şi acest lucru lărgește considerabil perspectiva pentru un studiu de viitor – sper ca cititorul deja să se fi încredinţat de faptul că practica îmbutelierii apelor postmoderniste nu trebuie limitată temporal (adică între anii ’80-90): cu atît mai mult acestea nu trebuiesc zăgăzuite în albie generaţionistă. După cum arhivele literare needitate mai pot oferi exemple revelatorii. Astfel, în opera unui modernist prin excelenţă se strecoară „metafora alimentară” (Ioana Em. Petrescu) specifică postmodernilor, ca să nu pomenesc decît textul antologic „Cuvîntul ară” în regia poetului modernist Anatol Codru. La fel ca şi replica izbitor de nichitastănesciană „ochiul odrăsleşte unghii” („Scrisă cu lumină”).
Aceste două exemple constituie expresii avansate ale integritaţii jinduite de postmodernii veritabili — fapt ce ne impune sa regîndim funcţionalitatea tipologic-istoristă a celor două episteme.
În sfîrşit, dar nicidecum în ultimul rînd, urmează lecţia estetică necesară: axiologia, impusă obligatoriu de critica literară, oricărui model artistic-literar nu poate depăşi adesea măsura talentului personal.