Baudelaire

 

Paradisurile artificiale

(‘n curînd la Editura Art, Bucureşti)

 

CE ESTE HAŞIŞUL?

 

Povestirile lui Marco Polo, luate, pe nedrept, în derâdere ca şi cele ale altor călători din vechime, au fost verificate de savanţi şi merită încrederea noastră. Nu voi povesti după el cum Bătrânul Muntelui a închis, după ce îi îmbătase cu haşiş (de aici, haşişini sau asasini), într-o grădină înţesată de plăceri pe aceia dintre tinerii lui discipoli cărora a vrut să le inculce ideea paradisului, răsplata prevăzută, ca să spunem aşa, la supunerea lor pasivă şi necugetată. În legătură cu societatea secretă a haşişinilor, cititorul poate consulta cartea lui de Hammer şi memoriile domnului Silvestre de Sacy, incluse în volumul XVI din Mémoires de l’Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, iar în legătură cu etimologia cuvântului asasin, scrisoarea acestuia către redactorul ziarului Moniteur, inserată în numărul 359 din anul 1809. Herodot povesteşte că sciţii făceau grămezi din grăunţe de cânepă peste care aruncau pietre înroşite în foc. Era pentru ei ca o baie de abur mai parfumată decât băile greceşti, iar plăcerea era atât de vie, încât le smulgea strigăte de bucurie.

De fapt, haşişul vine din Orient; proprietăţile excitante ale cânepei erau bine cunoscute în Egiptul antic, iar utilizarea ei este foarte răspândită, sub diverse nume, în India, în Algeria şi Arabia Fericită. Dar avem şi aproape de noi, chiar sub ochii noştri, exemple curioase de beţie provocată de emanaţii vegetale. Nemaivorbind despre copiii care, după ce se joacă şi se tăvălesc prin căpiţele de lucernă cosită, au adesea ameţeli ciudate, ştim prea bine că, în timpul secerişului cânepii, muncitorii, bărbaţi şi

femei, au de suportat urmări asemănătoare; s-ar zice că din plantele secerate se ridică o miasmă perfidă care le tulbură minţile. Capul secerătorului e cuprins de vârtejuri,

uneori purtătoare de reverii. În unele momente membrele le slăbesc şi nu-i mai ascultă. Am auzit vorbindu-se de crize de somnambulism destul de frecvente la ţăranii ruşi, a căror cauză, se zice, trebuie atribuită folosirii uleiului de cânepă în prepararea hranei. Cine nu cunoaşte extravaganţele găinilor care au mâncat seminţe de cânepă sau entuziasmul avântat al cailor pe care ţăranii, la nunţi şi sărbători patronale, îi pregătesc pentru o cursă peste câmp cu o porţie de seminţe de cânepă stropite uneori cu vin? Totuşi, cânepa franzuţească este improprie transformării în haşiş, sau cel puţin, după experienţe repetate, improprie pentru a obţine un drog la fel de tare ca haşişul.

Haşişul sau cânepa indiană, cannabis indica, este o plantă din familia urticeelor, întru totul asemănătoare cânepei din climatul nostru, numai că nu are aceeaşi înălţime. Posedă proprietăţi îmbătătoare, cu totul ieşite din comun, care,

după câţiva ani, au atras atenţia savanţilor şi oamenilor de lume din Franţa. Este mai mult sau mai puţin apreciată după provenienţă: cea din Bengal este cea mai apreciată

de amatori; totuşi, cea din Egipt, Constantinopole, Persia şi Algeria are aceleaşi proprietăţi, pe-o treaptă inferioară. Haşişul (sau iarbă, adică iarba prin excelenţă, de parcă arabii ar fi vrut să definească într-un cuvânt, iarba, sursa tuturor voluptăţilor imateriale) poartă diferite nume, după compoziţie şi modul de preparare la care a fost supus în ţara unde a fost recoltat: în India, bangi; în Africa, teriaki, în Algeria şi Arabia Fericită, madjund etc.

Nu este lipsit de importanţă în ce perioadă a anului se culege; când este în floare, are cea mai mare energie; vârfurile înflorite sunt, prin urmare, singurele părţi folosite în diferitele moduri de preparare despre care vom spune câte ceva. Extractul gras de haşiş, aşa cum îl prepară arabii, se obţine fierbând vârfurile plantei de-abia culese în unt cu puţină apă. După evaporarea completă a umidităţii, se pasează şi se obţine un preparat cu aspectul unei pomezi de culoare galben-verzuie, care păstrează un miros neplăcut de haşiş şi de unt rânced. Sub această formă se foloseşte în bule minuscule de două până la patru grame; dar, din cauza mirosului respingător, care se accentuează cu timpul, arabii întrebuinţează extractul gras sub formă de dulceţuri.

Cea mai răspândită dintre aceste dulceţuri, dawamesk, este un amestec de extract gras, zahăr şi diverse arome, cum sunt vanilia, scorţişoara, fisticul, migdalele, moscul. Uneori se adaugă şi un pic de cantaridină, într-un scop ce nu are nimic în comun cu efectele obişnuite ale haşişului. Sub această nouă formă, haşişul nu are nimic neplăcut şi poate fi luat în doze de cincisprezece, douăzeci şi treizeci

de grame, fie într-o bucată de azimă, fie într-o ceaşcă de cafea.

Experienţele făcute de domnii Smith, Gastinel şi Decourtive au avut drept scop să descopere principiul activ al haşişului. Cu toate eforturile lor, compoziţia lui chimică este încă puţin cunoscută; dar în general proprietăţile haşişului sunt atribuite unei materii răşinoase care se găseşte într-o doză suficient de mare, în proporţie de aproximativ zece la sută. Pentru a obţine această răşină, planta uscată se transformă într-o pulbere cu granule mari, ce se spală de mai multe ori cu alcool, distilat apoi pentru a putea fi separat, în parte; alcoolul trebuie evaporat până la consistenţa unui extract; acest extract este tratat cu apă pentru a dizolva materiile străine lipicioase şi răşina rămâne atunci în stare pură.

Acest produs este moale, de o culoare verde-închis şi are un puternic miros caracteristic de haşiş. Cinci, zece, cincisprezece centigrame sunt suficiente pentru a produce efecte surprinzătoare. Dar haşişina, care poate fi administrată sub formă de pastile de ciocolată sau de mici pilule cu ghimbir are, ca şi dawameskul şi extractul gras, efecte mai mult sau mai puţin puternice şi foarte variate, în funcţie de  temperamentul şi de susceptibilitatea nervoasă. Mai mult, rezultatul poate varia la acelaşi individ. Va fi când veselie nemăsurată şi irezistibilă, când o senzaţie de tihnă şi de viaţă trăită din plin, alteori un somn echivoc, străbătut de vise. Cu toate acestea, există fenomene care se repetă destul de frecvent, mai ales la persoane cu temperament şi

educaţie asemănătoare; un fel de unitate în diversitate care îmi va permite să compun fără prea mare greutate această monografie a beţiei despre care am pomenit mai înainte.

La Constantinopole, în Algeria şi chiar în Franţa, unele persoane fumează haşişul amestecat cu tutun; dar atunci fenomenele despre care vorbim nu se produc decât într-o

formă foarte moderată şi, ca să zicem aşa, lenevoasă. Am auzit că de curând, prin distilare, din haşiş, a fost extras un ulei esenţial ce s-ar părea că posedă o calitate mult

mai activă decât toate preparatele cunoscute până în prezent; dar nu a fost studiat suficient ca să pot vorbi cu certitudine despre rezultatele lui. Nu-i oare de prisos să adaug că ceaiul, cafeaua şi băuturile sunt adjuvante puternice care accelerează mai mult sau mai puţin izbucnirea acestei beţii misterioase?

 

 

UN OPIOMAN

 

PRECAUŢII ORATORICE

 

„O drept, subtil şi atotputernic opiu! Tu, care aduci deopotrivă balsam alinător în sufletul săracului şi al bogatului, pentru rănile ce nu se cicatrizează niciodată şi pentru

neliniştile care îndeamnă spiritul la revoltă, elocvent opiu! tu, care prin puterea ta retorică dezarmezi hotărârile mâniei şi, preţ de-o noapte, dăruieşti vinovatului speranţele tinereţii şi mâinile nepătate de sânge de odinioară; tu, care dăruieşti

orgoliosului o trecătoare uitare pentru

 

Nedreptăţi nereparate şi insulte nerăzbunate;

 

care citezi martori falşi la tribunalul viselor întru triumful inocenţei jertfite; care amuţeşti sperjurul; care anulezi sentinţele judecătorilor nedrepţi; tu durezi în mijlocul

tenebrelor, cu materialele imaginare ale creierului, cu o artă mai profundă ca a lui Fidias şi Praxitele, oraşe şi temple ce întrec în splendoare Babilonul şi Hekatompilos;

şi din haosul somnului plin de vise, evoci în lumina soarelui chipurile frumuseţilor demult îngropate şi fizionomiile familiare şi binecuvântate, şterse de vitregiile

mormântului. Tu singur dai omului aceste comori şi stăpâneşti cheile paradisului, o, drept, subtil şi atotputernic opiu!“ Dar, înainte ca autorul să îndrăznească a scoate în

cinstea îndrăgitului său opiu acest strigăt violent ca omărturisire de iubire, câte vicleşuguri, câte precauţii oratorice! Mai întâi, eterna aserţiune a celor care au de făcut mărturisiri compromiţătoare, totuşi aproape hotărâţi să se complacă în ele:

„Graţie râvnei cu care am lucrat, sunt încredinţat că aceste memorii nu vor fi numai interesante, ci şi, într-o mare măsură, folositoare şi instructive. Tocmai în această speranţă le-am redat în scris şi voi fi scuzat că am rupt această delicată şi onorabilă rezervă care-i împiedică pe cei mai mulţi dintre noi să expună public propriile noastre greşeli şi infirmităţi. E adevărat, nimic nu-i mai potrivit pentru a revolta spiritul englez decât spectacolul unei făpturi omeneşti care îşi impune atenţiei noastre cicatricele şi ulcerele morale, smulgând pudica draperie cu care timpul sau indulgenţa în faţa fragilităţii umane au consimţit să le acopere.“

De fapt, va adăuga el, în general crima şi mizeria se retrag departe de privirea publică şi, chiar şi în cimitir, se îndepărtează de cei de rând, ca şi cum ar abdica umil

pur şi simplu de la prietenia cu marea familie umană. Dar, în cazul Unui opioman, nu-i vorba de crimă, nu este decât slăbiciunea, şi încă o slăbiciune atât de uşor de iertat! Aşa cum o va dovedi într-o biografie preliminară; de aceea, beneficiul ce rezultă pentru altcineva din notaţiile unei experienţe cumpărate cu un preţ atât de greu poate compensa din plin violentarea pudorii morale şi crea o legitimă excepţie.

În acest cuvânt către cititor găsim câteva informaţii privind poporul misterios al opiomanilor, naţiune contemplativă pierdută în mijlocul naţiunii active. Ei sunt

mai numeroşi decât am crede. Sunt profesori, filosofi, un lord cu o poziţie din celemai înalte, un subsecretar de stat; dacă aceste cazuri atât de numeroase, luate din clasa înaltă a societăţii, au ajuns, fără a fi fost căutate, la cunoştinţa unui singur individ, ce statistică înspăimântătoare s-ar putea stabili la totalul populaţieiAngliei! Trei farmacişti din Londra, în cartiere totuşi îndepărtate, afirmă (în 1821) că numărul amatorilor de opiu este imens şi că dificultatea de a deosebi persoanele care-l folosesc ca medicament de cei care vor să şi-l procure într-un scop vinovat este pentru ei o sursă de griji cotidiene. Dar opiul a coborât să viziteze marginile societăţii şi laManchester; în după-amiaza de sâmbătă, tejghelele drogheriilor sunt pline

cu pilule preparate în vederea cererilor de seară. Pentru muncitorii din manufacturi, opiul este o voluptate economică, deoarece scăderea salariilor face din bere şi din

băuturile alcoolice o orgie costisitoare. Dar să nu vă închipuiţi că atunci când salariile vor creşte, muncitorul englez va abandona opiul ca să revină la plăcerile grosolane

ale alcoolului. Fascinaţia s-a produs; voinţa a fost dresată; amintirea plăcerii îşi va exercita veşnica ei tiranie.

Dacă naturi grosolane şi abrutizate de-o muncă zilnică şi fără nici o bucurie pot găsi în opiu nemărginite consolări, care ar fi atunci efectul asupra unui spirit subtil

şi cultivat, asupra unei imaginaţii înfierbântate, mai ales dacă ea a fost prematur pregătită de fertilizanta durere asupra unui creier marcat de reveria fatală, touched with pensiveness, ca să mă folosesc de uluitoarea expresie a autorului meu? Acesta este subiectul minunatei cărţi pe care o voi desfăşura ca pe-o tapiserie fantastică sub ochii cititorului. Voi prescurta mult, fără îndoială. De Quincey este esenţialmente digresiv; expresia humourist lui i se poate aplica mai bine ca oricui; într-un loc, el îşi compară gândul cu un tirs, simplu toiag care-şi trage întreaga fizionomie şi întregul farmec de la frunzişul complicat care-l acoperă. Pentru ca cititorul să nu piardă nimic din tablourile emoţionante ce compun substanţa volumului său, spaţiul de care dispun fiind limitat, spremareamea părere de rău, voi fi nevoit să suprim numeroase digresiuni foarte amuzante, numeroase disertaţii rafinate, care nu au directă legătură cu opiul, ci au, pur şi simplu, drept scop să ilustreze caracterul opiomanului. Cu toate acestea, cartea este destul de viguroasă astfel încât, şi sub acest înveliş succint, şi sub formă de simplu rezumat, să o poţi ghici.