Interviu fulgernetiuk cu Moni STĂNILĂ,

realizat de Mihail VAKULOVSKI (pe blog)

 

 

- Dacă te-ar invita Rasputin la dans nu ţi-ar fi frică?

- Tot timpul mi-a fost frică de morţi, iar pînă acum cîţiva ani era mai uşor sa fiu invitată la un box decît la dans. Dar ca să răspund: cred că aş accepta ca să nu par fricoasă :P

 

- Ce ai mai accepta ca să nu pari fricoasă?

- Să mă bat cu oricine. Să mă duc în război. Să stau faţă în faţă cu toţi cei care cred că au mai mult de spus despre mine decît am eu.

 

- Dacă ai fi băiat pe cine dintre scriitori l-ai bate sigur?

- Am o listă...
Cred că, mai întîi m-aş bate, cu public şi pariuri, cu v.leac şi cu Perţa. Sunt atît de mari că dacă aş reuşi să îi bat mi-aş dobîndi imunitate pe viaţă. Sigur, cu condiţia de a bea o bere înainte şi după ca nişte prieteni ce cred că îmi sunt.

 

- Îţi mai aminteşti cînd ai auzit prima oară cîntecul rusex "Postoi partavoz"?

- Demult. La un chef de basa. Foşti colegi de facultă. Erau mai multe piese, mai ales V. Vysotsky. Pe atunci nu îmi plăcea din Rusia decît Dostoievski, care de altfel a rămas dragostea vieţii mele, aşa cum e Eminescu pentru Vancu. Iar singura amintire despre muzica de acolo, în acea vreme, era vorba unui vecin din Tomeşti, mare rocker, care, ori de cîte ori se îmbăta bine, urla: să cînte muzica rusească! Totuşi, am impresia că vrei să îmi justific cumva opţiunea pentru titlu. În cazul ăsta trebuie să recunosc că prima dată m-am gîndit că vreau un titlu rusesc din pricina englezismelor din literatura română. Deşi m-am hotărît destul de greu. Iniţial mă gîndeam la ras / putin. Da´ am scris în 2008 la Chişinau un poem în care voiam să amestec rusa cu româna pentru a reda atmosfera de acolo. În acest poem am introdus postoi parovoz-ul  şi îl viza pe Voronin (simbol al aroganţei si autosuficienţei – pentru mine). Şerban Foarţă mi-a spus că merge ca titlu, după asta m-am gîndit mai bine şi mi-am zis: da, dar cu cîntec să fie. În felul acesta s-a ajuns la traducerea cîntecului de către Şerban Foarţă.

 

- Se spune că "paravozu" nu-i chiar cartea ta de debut. Cum adică?

- Depinde foarte mult ce înţelegem prin debut. Tudor Creţu consideră, de exemplu, că o carte de eseuri filosofice a colegului şi prietenului nostru Alexandru Colţan e debut. Eu cred că abia atunci cînd Colţan ne va da cartea de proză la care lucrează putem vorbi de debutul său.
Altfel spus:

- prima mea carte nu a fost trimisă la nici un concurs literar

- nu a scris debut pe ea

- mai mult, criticul Cornel Ungureanu scria pe coperta a patra că nu urmăresc estetica poetică, ci definirea acelui homo religiosus.

Toate textele sunt datate 2000-2007 şi prezintă convertirea mea la ortodoxie, adică e vorba de un jurnal de convertire.
Concluzie: nu a fost şi nu am considerat-o debutul meu, ci o mărturisire de credinţă ortodoxă.

 

- Şi cum ai schimbat rolurile "poeticului" şi "religiosului" din poeziile tale?

- Religiosul nu a dispărut, dar l-am mascat poetic. Florin Caragiu, în cronica la postoi..., vorbeşte de toate aspectele duhovniceşti ale cărţii. De exemplu, m-am bucurat că a înţeles exact ce trebuia din afirmaţia că sunt floarea din colţ care bea cu Dumnezeu la masă.
Dacă prima carte urmărea clar relaţia mea cu Dumnezeu, a doua, fără să o nege (în carte apare doar de două ori cuvîntul Dumnezeu), urmăreşte poezia.
Am vrut să scriu o carte de poezie şi, după cum reiese din cronicile pe care le-a avut pînă acum postoi...-ul, cred că am reuşit.
Asta fără să aibă de a face cu (ne)religiosul.

 

- Şi ce însemnă “sunt floarea din colţ care bea cu Dumnezeu la masă”?

- De fapt, ca să nu îmi trădez propriul poem, fragmentul e "eu sunt floarea din colţ care sperie mulţimile cînd bea cu Dumnezeu la masă" şi se referă tocmai la ce vorbeam mai sus despre poetic şi religios. E o confesiune mascată în poem.
Adică, contrar oricăror aşteptări, toate zbaterile între sfinţenie şi păcat sunt asumate şi sunt pe faţă, ca să zic aşa. Nu îmi ascund neputinţele, mi le asum odată cu credinţa. Încă de la Hristos suntem sătui de cei cu haine lungi care "beau" pe furiş ca să nu sperie mulţimile.

 

- Cum ai ajuns la stilul din “Paravoz”? Noile tale texte (de după publicarea cărţii) s-au mai schimbat din punct de vedere stilistic?

- Nu ştiu să spun exact cum am ajuns la stilul ăsta. Cert e că am sacrificat multe texte. Au existat cîteva cărţi care au rămas doar în compul meu. Am scris cicluri întregi la care am renunţat, iar poemele din postoi... le-am lucrat şi răs-lucrat. Există unele poeme de acolo care au fost publicate prin reviste sau antologii în alte forme.
În timp ce scriam la carte, citeam mult şi atunci cînd mi se părea că găsesc locuri comune sau ceva asemănător ţac! tăiam.
Cred că dacă nu era Cristi să îmi propună editarea, cartea şi-ar mai fi schimbat din formă.
Acum nu am scris foarte mult. E un ciclu pentru tatăl meu, dar încă nu ştiu cum va fi în final sau dacă e alt stil. Deşi aş vrea încet-încet să îmi împing poemele într-un fel de arhaic, într-o zonă mitică în care figura tatălui se poate suprapune peste oricare alt simbol masculin sau parental (inclusiv al lui Dumnezeu). Deşi asta se regăseşte cumva şi în carte. Mă refer la poemul cu cocoşii şi nu numai. În fine, oricum s-ar putea să mă răzgîndesc.

 

- Îţi mai aminteşti de primele tale poezii? Cum erau? Cum ai început să scrii poezie?

- Voiam foarte mult să fiu artist plastic. Dar trenul ăla l-am pierdut şi nu am reuşit să îl opresc. Pe la 11-12 ani începusem să scriu poeme pentru Dana, sora mea mai mare, care era la Turda. Faza a doua a început în clasa a 7-a, cînd primeam temă compuneri enorme şi de lene să scriu am negociat cu profesoara să mă lase să scriu poeme pe tema respectivă. Apoi aşa-zisa “prima dragoste”. Şi nu în ultimul rînd capcanele adolescenţei timpurii cînd voiam să mor.

Şi ca să spun cum erau, la Săvîrşin, în 2008, ne distram la masă amintindu-ne primele versuri. Bogdan Creţu era să leşine de rîs cînd le-am spus că prin 92 scrisesem un poem care se încheia aşa: “cînd clopotul din vale / vei auzi gemînd / să ştii că vin la tine / iubitul meu mormînt.”

Îmi mai amintesc nişte versuri scrise la 15 ani:

 

sunt parte din timp şi timpul e parte din mine.

pot retrăi, dar nu mă pot întoarce

şi doar pentr-o secundă

resimt, revăd şi pace.

 

Cam aşa erau. J Sigur că pînă la a începe să scriu poezie a mai durat mult.

 

- Cum ţi se pare cartea ta ca obiect? Editura – în general - are vreun rol în ceea ce înseamnă soarta unei cărţi?

- Mi se pare frumoasă. Cred că e important ca graficianul să ştie cartea şi cu atît mai bine dacă şi autorul. Ana Toma mi-a făcut coperta pe ultima sută de metri şi a făcut o treabă foarte bună.
Sigur că editura are un rol important. Şi nu mă refer la brand. Nu ştiu ca cei de la Humanitas să fi făcut ceva pentru promovarea cărţilor de debut de la concursul Unicredit. Le-au publicat, au făcut o lansare la tîrg şi cam atît.
Cristi e foarte bun la promovare. Am avut deja 5 lansări, toate cu afişe şi mediatizare.
Iar dacă au apărut deja cîteva cronici înseamnă că e şi datorită faptului că volumul a ajuns unde trebuie. Iar asta datorită editurii, în ciuda faptului că nu a dat cartea la librării.

 

- Ai fost la tabere de creaţie cum e Săvîrşin, să zicem. La taberele de creaţie chiar se scrie? La bursele (pe care le cîştigă mereu cam aceeaşi oameni) chiar se scrie? Mai crezi în inspiraţie sau literatura a devenit ca un sport – programezi “meciurile” dinainte, în funcţie de bursele cîştigate?

- La Săvîrşin nu se scrie în grup. Fiecare poet trebuie să dea la sfîrşitul taberei 3 texte scrise acolo. Apoi se alege un cîştigător. Deci se scrie. Dar îţi alegi cînd scrii şi cînd înoţi / joci fotbal / bei.
Cu bursele nu ştiu cum e. Mie nu mi-a dat nimeni vreo bursă (în afară de banii de la facultă pentru note bune). Deşi mi-aş dori una.

Am cerut cu Ana Puşcaşu burse de la ICR, dar nu am primit.
Iar ca să răspund la ultima parte a întrebării: cred în inspiraţie şi talent. Dar mai cred că există şi scriitori deveniţi scriitori prin muncă asiduă, însă care nu prea s-au întîlnit cu talentul (şi să nu mă întrebi cine, că nu spun!). O foarte bună cultură + inteligenţă te poate ajuta să construieşti poeme. Aici inspiraţia nu are nici un rol.

Există şi programări, mai ales în cadrul atelierelor de creaţie. Aşa ceva s-a întîmplat şi la Cenaclul Pavel Dan. Cîteva proiecte faine cu Ţupa, iar anul ăsta la Chişinău – unde Dumitru Crudu, după mult timp, a scris un poem. Unul foarte bun. A participat şi fratele tău, Alexandru, au ieşit texte faine.

După finalizarea proiectului am rămas cu un film foarte bun, marca Ghenadie Popescu – alte detalii despre film sunt de prisos. Însă astea sunt ateliere şi experimente. Nu ştiu să am în cartea mea vreun poem scris la programări de genul. Pe de altă parte Radu Vancu, în Monstrul fericit, are două poeme frumoase scrise la atelierele de la Cenaclul Pavel Dan din Timişoara.

- Ce crezi că contează cu adevărat în literatură? E suficient să fii original(ă), să ai stil, să scrii bine sau trebuie să ţii de o gaşcă, să faci parte dintr-un grup influent?

- Asta e întrebare cu răspuns :-)
Sigur că e important să scrii bine şi restul. Treaba cu găştile poate avea un rezultat imediat. Adică să te menţină fals într-un top sau să îţi creeze nişte privilegii, cum ar fi bursele de care vorbeam. Însă lucrurile se decantează în timp. Şi nu rămîne nimic. Eventual vreo dedicaţie în cartea unui influent.

 

- Scriitorii tineri sînt foarte legaţi de cenacluri, cluburi, dar poezia lor nu pare prea orală, mai degrabă cei de dinaintea voastră s-au exprimat mai dezinvolt, mai pe faţă, mai liber. Oare cum se explică asta?

- Şi eu sunt legată de Cenaclul Pavel Dan. A avut un rol important în formarea mea.

Acum depinde. Cînd spui "cei de dinaintea voastră" te referi la cei de acum 5-10 ani sau de acum 50. Dacă e vorba de acum 5-10, cum bănuiesc eu, e vorba pur şi simplu de o altă miză. Pe de altă parte, eu nu prea mă simt încadrată în acest "voi" – ca tematică şi ca abordare a poeziei, vreau să zic.

 

- Da, e vorba de diferenţa între "bătrînii" care au apărut după 89, adică "noi", "voi" fiind ăştia tineri-tineri:D

Şi care e miza voastră?

Pe ce crezi că mizam noi în poezie şi de ce s-a schimbat "miza"?

 

- Şi la unii şi la alţii s-a urmărit mai întîi (cred) şocul. Şi s-a încercat asta prin vilolenţă, prin limbaj, prin răsturnarea valorilor, să spun aşa. Şi aici cel mai mult aţi făcut voi.
Ăştia, la care le spui tu "noi",  (:P) au învăţat de la voi, dar au mizat pe formula autobiografismului – la modul minimalist, sau cum spune O. Soviany - frica de cancer a înlocuit frica de iad.
Deşi, personal, am încercat să scap de capcanele “b(/t)rand”-ului. Am obosit de atîta cancer, sînge, creier, ş.a.m.d.

 

- Experimentele înviorează literatura, o fac mai vie, cîndva exista şi un premiu pentru experiment, pe care l-a cîştigat şi Crudu, şi Pişcu. Dintre tinerii scriitori cine ar merita un premiu pentru experiment?

- Şi eu i l-aş da încă o dată lui Crudu. Citesc acum ultima carte a Elenei Vlădăreanu despre care s-a discutat deja destul de mult în “termenii” experimentului, dar e cam repede să mă pronunţ.

Uite – mie îmi place un experiment care, atunci cînd citeşti cartea, te stimulează spre altceva. Aşa s-a întîmplat cînd am citit Ecstasy: mi-am dorit imediat să desenez spaţiile goale de la primele 60 de poeme. Alea cu titlu şi note.

 

- La un moment dat mulţi poeţi trec la proză. Scrii şi proză?

- Nu ştiu dacă ce scriu eu se cheamă proză. Scriu mici articolaşe de tip jurnal. Îmi vărs nervii sau îmi exprim încîntarea sub diferite povestioare. Dar nu pot spune că am proiecte în proză. Au fost ceva încercări.

 

- Ai concurat la cîteva concursuri de debut. Cum ţi se par debuturile din anul trecut?

- Am prins doar Botoşaniul. Cartea mea a ieşit abia la finele lui noiembrie. Cartea lui SGB, care a luat Eminescu, mi-a plăcut încă dinainte de a vedea tiparul. Se simte în Chipurile o maturitate a scrisului, ceea ce e foarte important. Mai contează foarte mult şi faptul că volumul e unitar. Poate nu strică să menţionez că doar cu un an înainte SGB a fost premiat de Cenaclul Pavel Dan.
La cărţile celorlalţi nominalizaţi nu am ajuns. Am răsfoit un pic cărţile Gabrielei Toma şi Gabrielei Mîncu.

În rest, pot să mai spun o dată ce spuneam cînd vorbeam despre “noi” şi “voi”. M-am săturat de sînge, creier, piele şi ce-o mai fi.

 

- Ce înseamnă internetul pentru literatură? Îţi imaginezi să dispară brusc internetul? Ce-ar însemna asta pentru tine?

- Ajută foarte mult. În două privinţe. Pe de o parte, te ţine la curent cu ultimele ştiri literare, îţi înlesneşte contactul cu textele cele mai noi, cu încercările literare ale tinerilor de pe site-uri, iar pe de altă parte e unul din cei mai importanţi factori de mediatizare. Să nu uităm că dacă noi ne-am făcut facultatea fără internet şi google, cei ce vin după noi se căsătoresc pe net.
Ar trebui să subliniez şi faptul că prima dată cînd am folosit internetul pentru poezia mea a fost în 2008 pe Hyperliteratura. Ianuş mi-a remarcat poemele atunci, iar eu am prins curaj şi mi-au crescut ditamai aripioaiele :D
Însă dacă ar dispărea brusc internetul, sigur nu aş plînge în hohote. Se poate şi fără. Se poate fără orice. Chiar şi fără hîrtie, dacă ne gîndim la literatura din închisorile comuniste. Şi ca să schimb brusc tonul: dar să rămînă skype-ul! Cred că totuşi aş fi în stare să plîng în hohote.

 

 

(februarie 2010, Braşov – Timişoara, pe blogul http://vakulovski.livejournal.com/)