Interviu cu Harry TAVITIAN

realizat de Mihai VIERU

 

Şi le-am spus: Limbajul meu este jazz-ul

 jazz-ul are două direcţii principale: swing-ul şi improvizaţia spontană: spontaneitatea şi improvizaţia sunt elementele numărul 1 în jazz

  Draga Harry, eşti pentru a doua oară la Oradea într-un răstimp îndelungat - ai emoţii?

Sunt pentru a doua oară în Oradea în ultimii câţiva ani însă am fost de mai multe ori în acest frumos oraş unde am concertat şi la teatru şi la filarmonică şi la casa de cultură a sindicatelor, unde cel mai adesea aveam concerte în anii 80. e drept că ultimul a fost cam de multişor, să tot fie câţiva ani. Oradea e un loc unde mereu m-am simţit bine şi de fiecare dată în faţa unui public numeros. Îmi aduc aminte de concertele de la teatru cu sala arhiplină.

Toată lumea are ca punct de referinţă concertele cu tine la Teatrul de Stat. Celebru este cel din 89.

Da, este celebra poveste a concertului nostru din 17 decembrie 1989. Abia după, derulând filmul ne-am dat seama că noi cântam în paralel cu evenimentele de la Timişoara din 17. acolo lucrurile au început pe la 4 după amiază, noi aici, în Oradea concertam de la 7 când deja la Timişoara lucrurile luaseră o turnură gravă. Îţi dai seama că şi acum mă furnică pielea gândindu-mă la momentele acelea. Aveam şi o presimţire, pentru că noi cu două zile înainte, concertasem la Timişoara. Stăteam la prietenul meu Eugen Gondi. Eram în căutarea unui pian şi tot căutam prin Ardeal de unde auzisem că saşii plecau şi îşi lăsau în urmă acareturile. Sigur pianele nu erau în cele mai bune condiţii, dar aşa a vrut Dumnezeu şi am ajuns la Timişoara cu două zile înainte de evenimente. Chiar am trecut cu maşina prin faţa casei pastorului unde deja era lume adunată, în jur de 20-25 de oameni, ca a doua zi să fie mai mulţi. Când, a doua zi, Eugen a primit telefon, l-am văzut că se albeşte la faţă. Eram chemaţi: „Voi ce faceţi, nu veniţi? Că s-a spart buba!” Şi ne-am sfătuit imediat dar Gondi ne-a calmat spunând că nu e cazul că mâine urma să mergem la Oradea, pentru că mascaţii ar fi înconjurat perimetrul şi nu am mai fi putut pleca. Şi alt motiv a fost că era teribil de cald şi noi venisem cu blănurile şi nu puteam să mergem nici cu ele pe noi, dar nici fără nu se putea. A doua zi aveam tren spre Oradea şi pe drum spre gară am văzut geamuri sparte pe la toate magazinele şi le-am povestit băieţilor ce se întâmplă la Timişoara, însă ei au zis că nu s-a contramandat nimic în Oradea şi că putem veni. Ceea ce am şi făcut. Eram marcat de Timişoara şi a fost un concert cu muzica tensionată, sub presiune, iar a doua zi trebuia să începem un turneu organizat de Teatrul din Oradea, la Satu Mare şi Baia Mare. Mircea Bradu era atunci directorul teatrului. A doua zi încărcasem sculele în maşină şi am dat telefon la Satu Mare şi de acolo ni s-a spus că totul s-a contramandat pentru că „sunt probleme la graniţa de vest”. Altceva nu ni s-a spus au zis băieţii de la Satu Mare. „Păi vă zicem noi altceva” am spus eu, „că venim direct de la Timişoara”. Sunetistul nostru de atunci avea un frate student la Timişoara şi el apucase să sune să ne spună ce se întâmpla acolo şi pe când eram în autobuz, gata de plecare, a venit omul plângând să ne spună despre cele petrecute. În schimb la Târgu Mureş, care era ultimul nostru spectacol, nu am avut probleme de contramandare. Însă pe când ne pregăteam de concert am avut o presimţire stranie şi când am coborât – că Palatul culturii e faţă în faţă cu judeţeana de partid – erau numai mascaţi cu arme dosite pe sub parpalece, cagule, o nebunie. M-am speriat. Era o chestie de filme. M-am întors şi le-am zis: „Fraţilor e groasă, mai bine contramandăm!” Şi în câteva minute au apărut şi demonstranţii pe bulevard. Am plecat din Târgu Mureş, noroc că mergeau trenurile şi am ajuns în Bucureşti pe când începeau evenimentele şi acolo

 Deci tu ai nimerit mereu în mijlocul acţiunii. Cred că ţi-a fost straniu..

Daaaaa şi lăsam revoluţiile în urmă de parcă le presăram..

Acuma, odată cu tura asta crezi că faci cumva să lăsăm şi tranziţia asta în urmă?  

Da, mai bine să nu ne gândim

Mă gândeam să mergem pe puncte paralele şi pe similitudini în timp. Ce sentimente lăsate de tine în pereţii clădirilor orădene sunt recuperate acum, sunt percepute de sufletul tău?

Crezi că putem lua în considerare norocul de a fi la confluenţa culturilor – orientală şi occidentală – aşa cum spunea Eliade?

Eşti modest atunci când spui „dacă putem lua în considerare”. Eu zic că e o temă de care nu este cazul să fim modeşti. Dumnezeu ne-a dat drumul aici şi noi trebuie să ne facem treaba şi să profităm de toate daturile şi de toate datele.

Cum te-a ajutat să punctezi asta în muzica pe care o faci?

Eu nu numai că sunt aici la răspântie, dar eu aparţin prin naştere de două tradiţii. Aşa că Dumnezeu mi-a dat cu nemiluita. Profit cât pot de asta şi un singur lucru mă interesează: cum să înmulţesc acest talant. Spre norocul şi fericirea mea – prin anii 80 aveam în jur de 30 – când a început să mă intereseze subiectul. Eu nu m-am putut lăuda cu vreo aplecare spre filosofie sau literatură. Din fragedă pruncie eu am avut talantul muzical. Aveam o groază de prieteni, ştii cum e la vârsta aia, trebuie să înnebuneşti toate fetele, mă rog. Datorită muzicii ei tot timpul mă luau cu ei. Erau literaţi, care mai de care eram o gaşcă de umanişti foarte bazaţi. Eu habar nu aveam, dar auzind pe unul pe altul tot băgam la cap. Tot auzeam chestia asta cu situarea în spaţiul de confluenţă şi odată ce mi-am început şi activitatea jazz-istică l-am luat de fir principal pe care să merg şi mă întâlneam pe la festivaluri de la Sibiu şi Braşov cu băieţi bazaţi. Eu făceam toată muzica mai mult instinctiv de situaţie până ce am aflat de la prietenul meu Sorin Antohi, care frecventa toate festivalurile, că Mircea Eliade este cel care se ocupase barosan de subiect şi tot el m-a făcut tobă de Eliade la capitolul ăsta. Zice el: „Asta ţine de opera ştiinţifică a bătrânului, unde nu citeşti sau nu ai timp, îmi spui mie, să nu te jenezi de mine şi eu îţi spun despre ce e vorba”. Şi mi le-a pus pe tavă. El avea cărţile. Foarte greu se găseau nu ştiu de unde putea face rost de ele. De atunci mi-am dat seama de locul pe care calc. Am început uşor, uşor să conştientizez cam ce făceam eu la modul instinctiv, înţelegi. Abia acum îmi dau seama de ceea ce trebuie să fac.

World music reprezintă o bogăţie de unde nu ai cum să ieşi cu mâinile goale, asta e clar.

M-am lămurit cu treaba asta cu deschiderea noastră şi înspre civilizaţie (logică, raţiune, gnoză) occidentală şi către orient către mistică, contemplativitate, arome, spice-uri înspre orient din şi prin educaţie, eu însumi născut aici din părinţi armeni, aşadar armean prin naştere şi român prin adopţie şi cunoscând ambele tradiţii, pentru că ai mei m-au crescut în paralel, nu ştiu cum au reuşit, dar aveau simplitatea omului de jos şi ştiau să se întindă cât este plapuma, plus un bun simţ remarcabil. Şi am devenit conştient tot în timpul unor interviuri atrăgându-mi-se atenţia asupra unor alte perspective de a privi muzica pe care o fac. Odată m-a întrebat cineva dacă părinţii nu mi-au spus ce şi cum să fac. Şi atunci mi-am dat seama că ei niciodată nu mi-au spus ce să fac, însă educaţia a fost rezultanta faptelor lor. La un comentariu pe margine interviului a apărut fraza că ai mei, de fapt, au fost modelele mele. Ce revelaţie bruscă am avut atunci! Era bârna din ochiul meu pe care nu o vedeam. Ei m-au crescut în paralel şi în limba armeană şi în limba română, şi în folclorul armenesc şi în cel românesc şi între miniaturile armeneşti şi arta monumentală.

Tu faci parte dintr-un popor spectaculos şi cu o istorie care conţine şi spectaculosul smereniei.

Sunt foarte mulţi armeni valoroşi raportându-ne şi la numărul care îl constituie etnia armeană din România. Sunt şi alţii la fel de valoroşi şi de care nimeni nu ştie că sunt armeni. Am crescut în această dublă tradiţie: gândeşte-te spaţiul românesc şi spaţiul armenesc, unul în Balcani, unul în Caucaz, de-a dreapta şi de-a stânga Pontului Euxin. Eu am început să fac instinctiv acest jazz de inspiraţie folclorică balcanică altoit cu partea caucaziană, armenească. Eu folosesc folclorul în context balcanic.

Tot apar trupe care folosesc la greu inspiraţia din sursă folclorică, ceea ce noi numim acum world music...

Deşi nu dau sfaturi, sfatul meu dacă ar fi să îl dau e să profităm cât mai mult de faptul că ne aflăm într-o zonă bogată a diversităţii etnice. Acum eu spun banalităţi. Dacă m-ar auzi careva, am şi păţit-o, mă acuză de tot felul de chestii exotice, ai văzut cum s-a întâmplat şi la Gărâna. Erau două categorii. Unii care consumă genul şi altoiul de folclor şi care mi se pare o treabă sănătoasă pentru că pleacă de la o bază sănătoasă şi alţii care o refuză categoric pe motivul că s-a exploatat prea mult şi nici nu vor să audă. Ei vor un jazz muzică de cameră contemporană, teritoriu care favorizează şi veleitari din păcate: disonanţe de dragul disonanţelor, se ignoră mesajul, sau virtuozitate de dragul virtuozităţii. Pe toţi cei tineri îi interesează numai dexteritatea şi velocitatea

Noi îi spunem traforaj viteză....

Da, tehnică cât mai multă. Eu îi numesc formula 1, fie că sunt saxofonişti, basişti, chitarişti, ei sunt Formula 1. tehnica trebuie folosită cu scop, nu de dragul tehnicii în sine. Or pe mine mă interesează mai puţin viteza. Meşterul meu aici pe pământ este Telonius Monk. Câtă tehnică are Monk? Un pic peste mediu. Dar cât suflet are Monk? Este infinit!

Mulţi merg pe această sursă de inspiraţie? Ce te-a făcut să o alegi? Există o nostalgie a babilonului în tine, în fiecare dintre noi? E posibil să o speculezi astfel cât să atingi nişte coarde ale sensibilităţii şi ale emoţiilor în publicul spectator?

E drept acuma, că muzica mea actuală a adunat cam multe ingrediente pe lingă tipurile de folclor şi muzică de cameră contemporană şi muzică medievală transilvăneană, muzică armenească medievală, apoi zona sârbo-croată, muzica medievală bulgărească, blues foarte mult şi atunci m-au întrebat unii: „Şi unde e jazz-ul în ce faci tu?”. Foarte mulţi înţeleg prin jazz swing-ul. Or jazz-ul are două direcţii principale: swing-ul şi improvizaţia spontană. După părerea mea spontaneitatea şi improvizaţia sunt elementele numărul 1 în jazz. Astăzi swing-ul nu se mai găseşte sub forma lui clasică din anii 30-40. el a devenit interior şi pe el brodează exterior pe acest ritm. Urmăreşte asta. Cunoscătorul de jazz simte asta. Dar celălalt element, improvizaţia sau spontaneitatea este elementul director şi definitoriu. Acesta face unicitatea jazz-ului. Că m-au întrebat „Păi atunci ce faci tu? Muzică de cameră contemporană, folclor, muzică medievală?” Şi le-am spus: Limbajul meu este jazz-ul. Eu le adun, le topesc, da, poate că sunt cam multe ingrediente, dar le topesc în altă matriţă. Toate sunt în acelaşi timp, nu în succesiuni.

Şi atunci te arunci pe experiment?

Nu aşa în manieră exotică ci mai degrabă într-o fuziune să demonstreze poate exact ce spuneai tu despre vocaţia Babilonului

Dacă ai fi trăit în America jazz-ului la apoteoză unde ai fi vrut să trăieşti? LA, New York sau Chicago sau poate new Orleans?

Nu ştiu. A fost un moment în care toată lumea de etnie armeană pleca din ţară. Rămâneam fără familie şi tata s-a hotărât să depună şi el actele pentru emigrare la îndemnul mamei care spunea: „Hai, măi Agop, să plecăm şi noi”. Însă nu i s-au aprobat. Cred că aici Dumnezeu a lucrat pe mine. Dacă nu a primit din prima dreptul de plecare tata a zis „Gata, nu mai vreau!”. La un moment dat chiar era o treabă concretă nicidecum ipotetică. Dacă ajungeam în America mă îndoiesc că aş fi realizat ceva. Marii jazz-men au emigrat în Europa. Mell Aldrin s-a mutat în Europa. Mulţi s-au stabilit în Germania, Belgia sau Franţa. I-a terminat America. Comerţ, comerţ, comerţ. Acum există câteva tinere generaţii, pe care toata lumea le recunoaşte cu nume tari ca Winton Marsalis, dar sunt produse de serie, sunt muzicieni remarcabili, extraordinari, ca tehnică şi stăpânire a instrumentului, dar ca mesaj, ca simţ nu spun nimic. Te răcoreşti un pic că auzi o trompetă de te înnebuneşte, dar ca tehnică, în conţinut nu e mare lucru. Pentru că s-au creat nişte mari şcoli de muzică ca Berkley.

Dar tu ai fost foarte apreciat şi chiar în America

Da, am avut trei turnee foarte apreciate dar tot bătrâna Europă e mai bine specializată pe domeniu. Mă gândesc la occident, la Germania, la Olanda, la Franţa şi chiar Ungaria. Ştiu mai bine cum stau cu tradiţiile, le exploatează mai consistent. În America cauţi cam mult să dai de unul de calibrul lor.

Care ar fi gâlceava artistului  Harrz Tavitian cu lumea?

Acum că mă apropii şi eu de 60 de ani, peste doi ani, ştii cu timpul începe să îţi vină o înţelepciune, oricât de bou ai fi tu cu viaţa ta, vârsta îţi aduce o oarecare gândire bună acumulată de toţi anii din spate. Îţi dai seama şi începi să râzi de cum te băteai de cum te luptai şi pentru ce? Şi la 60-70 le vezi ca pe nişte prostii. Vorbeai şi îţi dai seama că 80% din tot ce ai trăncănit puteai să laşi deoparte. Încet-încet încep să intru şi eu în etapa asta şi văd toate tâmpeniile şi bălăriile pe care le făceam. Îmi dau seama ce o să simt spre 70 de ani. Aşa că ce să zic? Singurul lucru pe care vreau să îl simt este cum coboară de la Dumnezeu inspiraţia. Am avut câteva momente în care am simţit cum coboară în suflet. Toată lumea ştie de inspiraţie, dar cum vine, cum se manifestă, în ce mod, care e mecanismul. Acesta e un mister şi nici nu e bine să te gândeşti. Îmi doresc această inspiraţie. Câtă tehnică am îmi ajunge dar să am inspiraţie şi ceva de spus. Că e un sentiment, că e imagine. Publicul meu nu este obligat să înţeleagă ce am spus eu într-o piesă sau într-alta. El trebuie să îşi imagineze ce le trebuie lor să înţeleagă. Câteodată mi se spune şi rămân perplex de ce au putut să înţeleagă ei, în cel mai frumos sens cu putinţă şi de care eu habar nu aveam. Asta îmi doresc şi dragoste.