„80”-iştii despre copilărie,

din interviurile realizate de Mihail VAKULOVSKI, pentru

PORTRET DE GRUP CU GENERAŢIA „OPTZECI”

(nepublicată)

 

 

Nicolae MANOLESCU, conducătorul Cenaclului de Luni:

MV: Există împrejurări din copilărie şi din perioada studenţiei care v-au marcat?

NM: Da, există, fără îndoială, mai ales cînd e vorba de un eveniment cum a fost arestarea părinţilor mei, în noaptea de 14 spre 15 august 1952. Pe mama au arestat-o chiar din camera unde ne găseam, în noaptea aceea, fratele meu cu mine, şi bunicii mei materni. Eram la Rîmnicu-Vîlcea, mama venise să ne ia, se apropia începutul şcolii, venise cu o seară înainte, o plimbasem prin oraş, era frumos, era vară şi cald şi, în aceeaşi noapte, pe la trei şi jumătate-patru au venit şase sau şapte subofiţeri de securitate, cred că erau subofiţeri, şi, în condiţiile astea, am trăit din plin evenimentul. L-am consemnat într-un caiet în care scriam diferite lucruri, pe care sora bunicii mele l-a ascuns la un moment dat, ca să nu cadă în mîinile cui nu trebuie, şi mi-a spus că s-a pierdut. Ceva mai tîrziu, venind eu de la şcoală, pe neaşteptate, într-o zi, şi ducîndu-mă la ea, pentru că acolo îmi plăcea să citesc, avea o cameră mare, luminoasă, am descoperit în perete, între ferestrele care dădeau la stradă, un fel de seif cu uşa deschisă – camera era în dezordine, totul era claie peste gramadă, se făcea curat, asta explica de ce seiful era deja deschis – şi în seif era caietul cu pricina, - l-am lăsat acolo. E adevarat că, mai tîrziu, nu mai ştiu din ce spaime de percheziţii sau de altceva, probabil că sora bunică-mi sau bunicul meu l-au distrus. Dacă vorbim de adolescenţă, mai tîrziu, un alt eveniment care m-a marcat a fost exmatricularea din facultate în 1958, anul pe care l-am petrecut continuînd să mă duc pe şest la cursuri  (nu şi la seminare) pentru că nimeni nu mă dădea afară. Cu alţii s-a-ntîmplat chiar aşa, îi dădeau afară din facultate dacă îi vedeau pe-acolo, pe mine m-au tolerat, n-aş putea să spun de ce, si, făcînd în timpul ăsta memorii, învăţat de bunicul meu care mă înfiase şi care, fiind avocat, se pricepea la lucruri din astea, am făcut două duzini de memorii adresate statului român din perioada aceea, încercînd să explic că nu e nici un motiv ca eu să nu fac facultate cîtă vreme părinţii mei, din cauza cărora eram exmatriculat, fuseseră între timp eliberaţi din închisoare şi profesau, erau profesori amîndoi, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Iar eu nu aveam voie să urmez facultatea. Ei, după un an şi o lună, situaţia s-a rezolvat. Iată deci două evenimente suficient de marcante ca să nu mai trebuiască să stărui asupra amănuntelor.

 

 

Gheorghe IOVA:

Stimate domn, eu, de exemplu, mă aflu în moarte civilă imediat ce, în loc să fiu bebeluşul bun, care avea o poziţie ideală în lume, cum să spun, propagandistic vorbind, adică eu sînt copil din flori, sînt născut la ţară, sînt creştin ortodox, n-am avut niciodată nici o avere, nimic şi n-am nici acum. Deşi am avut o poziţie ideală în fosta lume, nu? Şi cu toate acestea, în loc să fiu băiatul bun, premiat,… pe urmă, în liceu, şahistul liceului, matematician, băiat de olimpiade ş.a.m.d., diplome la atletism, un fel de copil-minune. (…)Repet, pe măsură ce, ieşind din copilărie şi izbucnind de-a dreptul în tinereţe, poate mai devreme decît se prevedea de către familie, profesori, mă rog, ăia care se făceau că se ocupă de omul care creşte, ştii, mi-am dat seama că există o singurătate de asumat în orice condiţii. Deci nu mai ai timp nici măcar să afli dacă eşti puternic sau slab şi chiar dacă ai descoperit că eşti slab, decizia tot asta este: trebuie să fii singur, uneori chiar cu subtext de tipul viclenie, ca să zic aşa. (…)

 

 

Liviu Ioan STOICIU:

– Ce importanţă are pentru poezia lui L.I.S. copilăria lui L.I.S.?

– Dacă poezia vine întîi din “substraturile definitivării viitoarei personalităţi în copilărie” (dintr-o memorie recesivă) şi abia apoi din acumulările “tinereţii livreşti”, atunci fără doar şi poate copilăria a fost un capăt de ţară şi pentru poezia mea. Mai ales că am avut parte, în copilărie, de răscruci morale semnificative, adăugate la izolarea Cantonului 248, în plină cîmpie, şi la singurătatea mea asumată prin destin: de la un an şi patru luni am rămas fără mamă (Ioana Sandu, cu casa ei părintească în comuna Adjudu Vechi), de pildă. Chiar dacă tatăl meu s-a recăsătorit un an mai tîrziu şi a avut cu “mama mea de-a doua” (Elena Berescu, din Bîlca, adusă de pe malul Trotuşului, spre Ciceu) patru copii (un băiat şi trei fete), ce mi-au devenit fraţi “buni”... Am fost crescut, după moartea mamei mele (21 iunie 1951, trăznită în bucătăria de vară, la Cantonul 248, unde abia se mutase, venită de la Cantonul CFR Dumbrava Roşie-Piatra Neamţ, unde mă născusem eu la 19 februarie 1950), crescut de familia cantonierului, vecin nouă în Halta CFR Adjudu Vechi şi de familia mamei mele, pînă să apară “noua mamă”. Apoi, pînă să se nască “fraţii mei vitregi” şi să vină colectivizarea, tatăl meu a fost un om înstărit, ograda era plină de păsări de curte şi animale domestice, cu care puneam la cale bătălii “antice”, în frunte cu curcanii şi berbecii, inspirat şi de cărţile citite la biblioteca din comuna Adjudu Vechi… “Cantonul 248” era o insulă: stăteam vara mereu pe acoperişul casei şi priveam în depărtare, de jur împrejur. Ai înţeles, pe lîngă familia tatălui meu, la Cantonul 248 (248 înseamnă kilometrii de la Bucureşti pînă la Cantonul care păzea în principal bariera la drumul ce lega Adjudu Vechi de şoseaua naţională, între Adjud şi Bacău, să poţi să ai o idee) era şi familia cantonierului, a celui ce păzea bariera la drumul peste calea ferată, şi erau muncitorii de la întreţinere de cale ferată din cazarmă, mulţi detaşaţi pe şantiere CFR, veniţi de departe să cîştige o pîine cinstită. Aveam locurile mele în care îmi ascundeam comorile şi făceam expediţii departe de canton, pînă la Siret, sau pînă la Adjud sau în direcţia opusă, la Şişcani, la lizieră, unde erau şerpi, pînă la Sascut, mergînd pe zona căii ferate, sau pînă la şoseaua naţională, “pe dealul cu struguri nobili şi răsărită, unde treceau maşini străine”… Păzeam pe zona căii ferate vaca scoasă la păscut, alături de “fete şi băieţi” trimişi din sat cu vacile sau oile la păscut (stînd în preajma părinţilor, care erau “pe bucată” la prăşit, sau în vie, de-a lungul căii ferate), adeseori ieşeau scîntei între noi, ne băteam sau ne făceam curte, dezbrăcaţi în pielea goală, primind cu stoicism corecţii acasă, în urma unor plîngeri… Cum să nu aibă importanţă pentru poezia mea asemenea întîmplări din copilărie?

– Adjudul e un loc fundamental în poeziile Dvs. Ce înseamnă pentru Dvs. locurile copilăriei?

- Din aceste locuri îmi extrag eu “energia creatoare”. Că e un “electromagnetism” specific la mijloc, aş putea să-ţi răspund. Deşi oraşul Adjud, capitală de raion (şi vatra lui, comuna Adjudu Vechi) nu e trecut în actele mele ca loc natal (eu m-am născut într-un canton CFR la vreo cinci kilometri de Piatra Neamţ, la Dumbrava Roşie, repet, pe cînd tatăl meu era detaşat la construcţia noii căi ferate spre Bicaz), Adjudul e, cum bine intuieşti, fundamental: zestrea genetică de aici vine, ambii mei părinţi fiind născuţi şi crescuţi aici. Casa părintească a mamei era la Adjudu Vechi (era dintr-o familie de ţărani ai locului, înstăriţi), iar casa părintească a tatălui meu era la Adjud (mama tatălui meu era venită la Adjud cu familia de origine “Balaci” din Transilvania, a murit în 1959; iar tatăl tatălui meu era macedonean aromân, din Macedonia grecească stoică, venit în România cu “lucrări de artă”, a construit poduri de cale ferată adică; el a murit în 1940 în România, fără să fi învăţat româneşte cu adevărat; împreună au avut 12 copii). Iar eu, se înţelege, am avut casa părintească în aceeaşi zonă, pe un perimetru semnificativ. Plus că eu am crescut, de la un an, în această “zonă a planetei Pămînt” – unde am locuit zi de zi pană la 17 ani (1967), a Adjudului, în vatra lui nouă (la vărsarea Trotuşului în Siret) şi veche (pe Siret) cînd am terminat liceul, după care am părăsit definitiv locurile, educaţia celor 17 ani de acasă sfîrşindu-se, copilăria amestecîndu-se cu adolescenţa… În continuare, singurele amintiri magice ce le mai am sunt legate exclusiv de copilărie şi de zona Adjudului, ele răbufnesc la masa de scris şi azi, dar nu le mai exploatez.

 

Mircea Cartarescu:

MV: Domnule Mircea Cărtărescu, sînteţi un scriitor care acordă mare atenţie vîrstelor, mai ales adolescenţei. Ce vă amintiţi cel mai des din copilărie şi cum îl vedeţi acum pe copilul Mircea Cărtărescu?

Mircea Cărtărescu: Amintirile mele sînt mai curînd construite decît rememorate. Probabil că este ceva mai adînc decît amintirile propriu-zise, care formează fundaţia construcţiilor mele, probabil nişte lucruri uitate, nişte arhe-amintiri sau arhi-amintiri, la care nu am acces decît prin construcţii ulterioare. Practic, foarte puţine lucruri din ceea ce povestesc eu în scrierile mele, în proză sau în versuri s-au petrecut cu adevărat, dar ele

s-ar fi putut petrece. Deci, sînt adevăruri regîndite, reconstruite, refăcute pe baza unor structuri interioare.

Am fost un copil oarecare, de fapt. Nu am avut nimic din sclipirile pe care mi-a plăcut să le dau unora dintre personajele mele. Ceea ce construiesc este exact mai degrabă în virtual şi pornit dintr-o frustrare. Nu am fost niciodată lider de grup, nu am avut nici un rol preponderent, ci am fost mai întotdeauna doar un observator, poate unul mai atent decît alţii.

MV: O amintire sau niste intimplari din copilarie care au lasat amprente sau v-au marcat, poate?...

MC: Sa ma gindesc... amintiri, sau amintiri-paravan, foarte, foarte vechi... Una dintre cele mai puternice este de la virsta de 4-5 ani, cind mama lucra acasa covoare persane. Avea un gherghef instalat chiar în dormitor si facea covoare dupa niste modele perforate pe cartele de carton. Ţin minte foarte bine cum dadea cu furculita printre itele gherghefului si cum adauga fir dupa fir de lînă colorată covorului pe care-l facea. Progresul era infinitezimal, avansa cu un centimetru sau doi pe zi. Insa, asemenea regelui din Liliput al lui Swift, aveam si eu sentimentul ca pot urmari avansul extrem de lent al modelului. E ciudat că, într-un fel, proza se scrie tot aşa, zi de zi adaugi cite un strat infim textului tau incercind sa-ti dai seama cam ce-ar putea urma, cam cum s-ar putea dezvolta mai tirziu. Asemenea tricotatului sau asemenea fabricării covoarelor manuale, proza e un domeniu al infinitei răbdări.

 

 

Florin IARU

MV: Oralitatea e una din trăsăturile caracteristice pentru dumneavoastră, ca şi pentru mulţi colegi de generaţie, criticul Gheorghe Perian numindu-vă “un poet cu plăcerea sunetelor”. Vă amintiţi cînd aţi început să învăţaţi cuvinte şi expresii din argoul străzii ? Ce vă amintiţi despre străzile copilăriei ?

FI: Nu sînt străzile din copilărie, sînt străzile din adolescenţă. Fiind un copil foarte timid, n-am depăşit limitele străzii pe care stăteam decît o dată sau de două ori, cînd am mers cu ceilalţi băieţi să jucăm fotbal pe gheaţă. Atît. Deci, ieşeam pînă la stadionul Dinamo şi mai departe nu! Am fost foarte timid. În centrul oraşului am ieşit abia dupa 8 ani. O dată sau de două ori m-au dus părinţii si mi-a fost foarte frică. Abia începînd cu vîrsta adolescenţei, cînd ieşi cu colegii în gaşcă şi mergi la o bere, mergi la o petrecere, începi să baţi oraşul, ieşi şi-l asculţi. Iar în studenţie îmi plăcea foarte mult să merg noaptea, cu maşinile de noapte. Traversasem tot oraşul cu maşinile de noapte şi acolo auzeam tot. În general, primele strigăte de pe stradă sînt din strada copilăriei, totuşi: “coada la topor, spoi tingiri, sticle goale, sticle murdare cumpăr!” Astea le ţin minte ca şi-acum, treceau ţiganii pe lînga gard şi ţineam fereastra deschisă şi-auzeam: “coada la topooor!”, “sticle goale, sticle murdare cumpaaar!”, “spoi tingiri!” s.a.m.d. Ei şi după aceea am auzit tot, pentru că aveam nu o memorie în ceea ce mă priveşte pe mine, ci o memorie a lucrurilor din jurul meu. Ţin mult mai bine minte lucrurile pe care le-am citit sau care s-au întîmplat în literatură decît ce am făcut eu. Am ani de zile din viaţa mea despre care nu pot să spun nimic. Şi mie mi se pare că toate aceste sunete care vin de-acolo completează viziuni (ţîrîie mobilul). Numai un pic...

Era povestea aceea cu dicţionarul. Să ai tot timpul un dicţionar la tine, să citeşti toate cuvintele, să le prinzi, să te prinzi de ele şi să le foloseşti, să devină ale tale. Dar eu cred că acest tip de arhivare, de căutare în vechime, în istoria cuvîntului, nu mai spune un lucru adevărat. Părerea mea e că ne-am îndepărtat foarte mult de etimologie şi că etimologia este numai un pretext, o sterilitate de tip intelectual. Mie mi se pare că sunetele şi întîmplările, orăcăitul unui calculator, lătratul unui cîine, o ceartă pe stradă, un bătut de covoare, un scîrţîit de chestie spongioasă pe sticlă îţi povestesc despre corpul tău şi despre felul în care vezi lumea si în care lumea se prezintă într-un mod curat. Noi nu vedem lumea cu ochii noştri, ci vedem lumea celor care ne-au învăţat să o vedem. Dicţionarele fac parte din această lume prefabricată. Cu toate plăcerile pe care ţi le oferă dicţionarul, părerea mea este că foşnetele, strigătele, scrîşnetele, scîrţîiturile, chiar şi foşnetul pielii pe piele merită să fie pus în poezie. Pentru că, dacă izbuteşti să-l pui în poezie, vorbeşti ceva despre structura corpului. Pe mine mă interesează foarte mult partea nevăzută a corpului. În momentul de faţă, paradoxal, deşi se ştie despre corpul uman, despre mintea umană enorm de mult, e un paradox – paradoxul sferei: cu cît sfera e mai mare, cu atît suprafaţa ei de atingere cu necunoaşterea e mai mare.

 

 

Simona Popescu:

În copilărie detestam poeziile. Era un chin să le învăţ pe de rost. Mi se părea sinistru la şcoală, cînd trebuia să ne ridicăm în picioare pe rînd şi să continuăm să spunem strofa următoare, după colegul de bancă. Cînd se termina, poezia era luată de la capăt pînă treceau toţi testul. Cred că de-asta nu-mi plăcea nici de Moş Crăciun. Mi-era frică de el. Adică de ce trebuia să-i spui, tremurînd, poezii ca să primeşti o jucărie? În adolescenţă mă făceam că mă dau în vînt după poezie, dar tot nu-mi plăcea. Nu aflam nimic despre mine de la poeţii pe care îi citeam pe atunci.

 

 

Liviu Antonesei:

MV: Există autori/cărţi care v-au plăcut în copilărie şi vă plac şi acum? Ce momente din copilărie vă amintiţi mai des?

LA: O, bineînţeles. Robinson Crusoe sau Cavalerii Teutoni, prima carte masivă citită de mine, într-o vacanţă de iarnă, la sfîrşitul clasei a patra, sau Baltagul, le-am recitit de mai multe ori. Prima citată mi-a căzut în mînă, într-o traducere post-revoluţionară chiar anul trecut şi am recitit-o. E adevărat, acum sînt mai sistematic, aşa că am recitit şi Vineri sau limburile Pacificului de Tournier, pe care am citit-o prima oară destul de tîrziu, cred că pe cînd eram student. Îmi place adesea să asociez anumite lecturi. Scriu acum, în Contrapunct, un serial „Despre intersecţia drumurilor livreşti”, în care asta fac, asociez lecturile şi relecturile. Periodic, recitesc capitole din Biblie, cartea pe care m-a învăţat bunica să citesc pe la 4-5 ani. Era un pedagog foarte bun. Mă învăţa literele pe titlurile scrise mare în Scînteia, apoi mă transfera acolo unde avea ²interes ideologic”, la Biblie. În ce priveşte momentele din copilărie pe care mi le amintesc, cred că sînt mai multe, pentru că am o bună memorie a copilăriei, cu bucuriile şi cu traumele sale. Dar e o amintire care revine mai des, care a intrat, filtrată desigur, şi în cîteva texte poetice de-ale mele. Trebuie să precizez că pînă la opt ani, am locuit la ţară, într-un sat de lîngă Iaşi, unde părinţii mei lucrau la un dispensar medical. Îmi aduc aminte un iaz, care în memoria mea e violet, înconjurat de iarbă şi de o livadă cu tot felul de pomi. Era destul de departe de casă, dar plecam adesea acolo, cu un fel de spaimă în suflet – era departe şi, pe deasupra, cumva misterios, poate şi periculos pentru că mi se interzisese să mă scald acolo, iar eu bineînţeles că treceam peste interdicţie. În amintirile mele, la un moment dat fug de acolo, nu ştiu din ce motiv, dar simt şi acum în tălpi înţepăturile de la tulpinile porumbului tăiat cu secera de foarte aproape de pămînt. Eram desculţ – ori nu avusesem timp să mă încalţ ori mă grăbisem atît de tare încît îmi uitasem pantofii pe malul iazului. Oricum, de cîte ori într-un text de-al meu este vorba despre „iazul din copilărie”, despre „iazul violet” sau „mov² etc, probabil că despre acea amintire este vorba. Îmi amintesc şi altceva – o după-amiază de vară în care adormisem în bucătărie şi era să mor, pentru că, dincolo de fereastra deschisă, era un strat de crini. Sigur că ai mei – bunica, părinţii, nu mai ştiu - m-au salvat pînă la urmă, altfel n-am comunica acum între noi, dar ţin minte şi acum nişte splendide vise colorate prilejuite de acea intoxicaţie sau otrăvire  involuntară.

 

 

Marta Petreu:

M.V.: Îmi dau seama că nu v-am întrebat nimic despre copilărie. Credeţi că începuturile sînt fatale, v-a marcat ceva de care n-aţi mai putut scăpa?

M.P.: Da, da, da. Tatăl meu cumplit. Mama. Noroiul de pe uliţă, vara, după ploaie ­– era călduţ, îl simt şi-acum pe tălpi. Iarba care încolţea. Felul cum răsăreau florile. Florile. Omizile care-mi făceau scîrbă. Mirosul grădinii de zarzavat. Şoarecii. Pisicile. Aveam una, Tiva, neagră cu pete albe. Mieii cărora le făceam cănăcei de lînă. Bivolii de care îmi era frică. Straturile pe care le pliveam. Mirosul de porumb copt. Culoarea nopţilor de toamnă şi mirosul cînepii topite în rîu. Era tot timpul ceva de făcut. Florile de fînaţă. Animalele care trebuiau hrănite. Un cîine, Grivei, mort de bătrîneţe. Văruitul de primăvară. Rochia nouă de Paşti. După-amiezele de duminică, cu lungi dureri de cap. Frigul. Frumoase erau numai verile, lungi, calde, prăfoase, cu fructe dulci căzînd în iarbă, cu mirosul de rezedă şi regina nopţii. În rest, o tristeţe, o posomorală, o jale.

 

 

Ion Bogdan Lefter:

povestiţi-mi o întîmplare amuzantă din copilăria dumneavoastră.

Am multe “amintiri din copilărie”. Am avut o copilărie fericită într-o istorie nenorocită, adică sub regimul comunist. M-am născut în 1957, la cîţiva ani după moartea lui Stalin, dar încă înainte ca România să intre în perioada de relativă liberalizare a comunismului de la mijlocul anilor ‘60. Bineînţeles, n-aveam nici o percepţie politică atunci. Am fost un copil bucureştean tipic: născut în Bucureşti, plimbat prin parcurile bucureştene, trimis în vacanţe la bunicii de la Bacău (părinţii tatălui meu) şi la bunicii de la Petroşani (părinţii mamei, care locuiau temporar acolo). Amintiri simpatice am din a doua copilărie, cînd am început să ies la joacă, să alerg pe străzile Bucureştiului sau pe dealurile din jurul Petroşanilor. Să-ţi spun – însă – mai bine ceva din prima copilărie, despre care părinţii mi-au povestit mai tîrziu lucruri interesante în felul lor. De pildă, atunci cînd s-a născut fratele meu (care e mai mic cu doi ani şi patru luni decît mine), după ce mama s-a întors de la maternitate, gelos pe apariţia în casă a altui copil, care, bineînţeles, devenise personajul principal, m-am ascuns sub o masă destul de adînc încît să fiu foarte greu scos de acolo! Altădată, le-am arătat părinţilor mei dulapul dintr-o cameră şi i-am întrebat cum poate el, un dulap atît de mare, să intre în ochiul meu atît de mic!...

 

 

Romulus Bucur:

RB: Influenţa pe care a avut-o a fost că de cînd mă ştiu, am avut cărţi în casă. Practic m‑am născut şi am crescut între cărţi şi una din primele mele amintiri din copilărie este că maică-mea îmi citea poezii. Să-ţi spun şi ce poezii? Basmele în versuri ale lui Puşkin, Unchiul Stiopa, Demonul lui Lermontov, adică literatura rusă şi sovietică care atunci la noi se traducea masiv.

MV: Cred ca e destul de importanta copilaria scriitorului, adica in copilarie se gasesc foarte multe lucruri, chestii in biografii...

RB: A fost o copilarie fericita, ce sa zic.

MV: Asta zic toţi.

RB: Eram lasat in pace sa-mi vad de citit. Din cei opt ani de scoala generala, sase am avut ore dupa-masa drept care eu eram singur acasa cind ai mei erau la serviciu si puteam sa citesc ce-aveam eu chef si sa-mi vad de teme in masura in care aveam chef si atunci am facut o multime de lecturi decisive. Cam ca si Mircea Cartarescu, citeam tot felul de chestii de fizica, de stiinte naturale, in gen stiinta popularizata care m-a influentat intr-un anume fel, n-as putea spune ca in poezie nu se vede acest lucru, dar probabil ca in atitudinea mea generala, da. De altfel, pina am ajuns in liceu, proiectele mele erau sa devin fizician, cind brusc am virat spre partea umanista.

 

 

Andrei Bodiu:

MV: Domnule Andrei Bodiu, ce vroiaţi să vă faceţi în copilărie?

AB: Am fost un copil cam singuratic. De altfel şi mama şi sora mea îşi şi îmi reamintesc că îmi făcea plăcere să mă joc singur. Îmi amintesc că am vrut să devin pădurar, mecanic de locomotivă. Poate şi altele pe care nu mi le mai ţin minte acum. Ba da, am vrut să mă fac pirotehnist plecînd de la un film românesc din anii ’70, Cuibul salamandrelor. Şi mă mai visam luptînd în turniruri pentru inimi de domniţe, sau în comandouri distrugătoare de nazişti. Aventura a rămas, din acest punct de vedere, pur teoretică.

 

 

Alexandru Muşina:

MV: Dacă ar fi posibil să-l întâlniţi acum pe micuţul Săndel Muşina, ce l-aţi sfătui şi despre ce aţi vorbi?

Alexandru Muşina: - Cred că aş fi foarte stânjenit şi nu aş şti ce să-i spun, în primul rând mi se pare sinistră această întâlnire, care ar presupune o clonare a mea, or eu sunt împotriva clonării, pe care o văd ca sfârşitul speciei umane. Ca să trec dincolo de seriozitate, cred că i-aş spune: “ţine-o aşa, înainte, băiete, e bine. Şi, mai ales, nu fi atât de naiv, nu crede chiar tot ceea ce ţi se spune.” Această copilărie, de altfel, s-a prelungit până pe la vreo 20 şi ceva de ani. Nu întâmplător colegii de facultate, şi colegele, la 23-24 de ani, încă îmi spuneau Săndel. Ca toată lumea, eram infantilizat, în regimul comunist, şi această infantilizare s-a prelungit până la terminarea facultăţii. Deci, cred că i-aş spune că nu tot ce zboară se mănâncă, însă ştii că sfaturile celor mari intră pe-o ureche şi ies pe cealaltă, de obicei.

M.V.: - O amintire din copilărie pe care n-o puteţi uita.

A.M.: - Copilăria este atât de îndepărtată pentru mine, încât nici nu sunt sigur dacă aceste amintiri sunt reale sau pur şi simplu sunt nişte vise din copilărie sau vise ale mele despre copilărie, vise în care mă întorc în copilărie. Ar fi două, un vis “aievea”, în care, pe la vreo 5-6 ani, eram în casa mare a bunicilor mei de la Şinca şi m-a prins un fel de lumină şi am început să scriu, în transă. Nu ştiu ce am scris, dar ştiu că era ceva miraculos, evident nu ştiam să scriu, nu ştiu de ce scriam, cum scriam, am trăit senzaţia unei comunicări absolute, acea inspiraţie care e himera tuturor teoreticienilor sau tuturor poeţilor, starea pe care am găsit-o, doar diminuată, în momentul în care mă apucam să scriu, mult mai târziu, când chiar învăţasem să scriu. Cea de-a doua este una cumva terifiantă. Şi anume: la 8 ani, în vacanţa dintre clasa I şi a II-a, eram tot la bunicii mei, tot la Şinca Nouă, citind eu la cărţi cu poveşti (eram de pe atunci un mare cititor), am descoperit la sfârşitul vacanţei că nu mai ştiu să scriu. Nu mai ştiam să fac nici o literă. Am intrat în panică şi am început să scriu invective pe uşa grajdului, pe poarta şurii, pe iesle – ieslele erau din beton – , încercam să scriu cu creta tot felul de litere, însă nici o literă nu-mi ieşea. Mâna uitase mişcările, sau mintea nu se mai lega de mână, sau una erau literele de tipar, pe care le citeam, şi alta cele pe care le scriam. Care ar fi semnificaţia acuma? Lucrurile fundamentale şi magice, lucrurile trăite şi autentice, fie ale copilăriei, fie ale celorlalte vârste, noi scriitorii avem tendinţa, mai ales că suntem şi universitari – sau huniversitari – avem tendinţa să le teoretizăm. Cred că pentru mine – acuma, ca să teoretizez – pe de o parte scrisul şi cititul sunt două activităţi cu totul diferite: asta ar fi prima semnificaţie. A doua semnificaţie este că un anume loc, un anume spaţiu, se leagă de expresia propriu-zisă. La revenirea în Sibiu, bineînţeles că mi-am adus imediat aminte să scriu şi am scris. Şi a treia semnificaţie ar fi că pentru mine cuvintele sunt, sau trebuie să fie, transparente. Am fascinaţia nu a limbii, ci a exprimării sentimentului, stării, emoţiei, împlinirii, dacă vrei, cred că am o percepţie naivă a limbii în momentul în care mă raportez în mod absolut la ea, atunci când scriu. Pentru mine, când scriu, nu există decât o singură limbă, limba adamică, limba pe care o ştiu fără să-mi pun problema că o ştiu şi cum o ştiu şi care este limba română, cred că fiecare poet are această percepţie asupra limbii sale. Sau poate nu este aşa, unii au o altă relaţie cu limba în care scriu, dar poezia pe care o fac va fi evident sensibil diferită. Poate am putea clasifica poeţii, poeziile după cum trăiesc relaţia cu limba. Poate că, deşi scriem, aparent, tot poezie, aparţinem unii dintre noi unor specii diferite.

 

 

Vasile Gârneţ:

- Copilăria a jucat vreun rol pentru tine ca scriitor? Ce momente din copilărie ţi-au rămas în memorie?

- E o întrebare care poate “declanşa” câteva romane sau chiar o întreagă literatură. Copilăria este foarte importantă pentru fiecare dintre noi, este „anotimpul uman”, cum scria cineva, când acumulăm şi dezvoltăm semnele personalităţii noastre. Îmi vine foarte greu să aleg pentru acest interviu doar câteva „momente”, cum îmi ceri tu. 

Încep prin a spune că am copilărit într-un sat din sudul Basarabiei, situat pe malul Prutului, la „frontiera” cu statul socialist România, frontieră păzită cu străşnicie de grănicerii sovietici. Discutând cu ei şi cu ce mai învăţam la şcoală, am însuşit destul de bine limba rusă. De multe ori am fost luat ca translator în cazurile de „conflict” de la frontieră: de pildă, trebuia să traduc în ruseşte dialogul dintre grăniceri şi nişte babe speriate, care scăpaseră animalele (capre, oi, vaci...) peste frontieră la o păşune mai grasă. Scenele acestea de un stres emoţional extraordinar (grănicerii înjurau şi asmuţau nişte câini-lupi fioroşi, cei „vinovaţi” plângeau, copiii satului stăteau adunaţi ca la spectacol...) au fost descrise de mine aluziv – nu se putea altfel, era înainte de 1989 – în romanul Martorul, pe care acum îl rescriu şi pe care îl voi publica cu un alt titlu. Munca mea de „translator” s-a sfârşit atunci când, într-o zi de vară, am trecut Prutul înot şi m-am plimbat puţin pe malul românesc, să văd cum e într-o ţară... străină. Grănicerii erau furioşi şi dezamăgiţi de ce putusem să le fac tocmai eu, care eram într-un fel prietenul lor. M-am ales cu suferinţe minime după această escapadă „în străinătate”, am încasat doar câteva palme, pentru că m-a salvat directorul şcolii, care a spus că sunt un elev eminent, ceea ce şi eram, de fapt. După această întâmplare n-am mai fost (cred că nici astăzi nu sunt) o persoană de încredere la frontieră.

O altă „imagine” din copilărie pe care n-o uit este spitalul de tuberculoşi şi nebuni de la marginea satului. Priveam bolnavii printre crăpăturile unui gard foarte înalt, vroiam să văd nebuni, „oameni altfel”, să-i văd mergând în patru labe, scuipându-se sau făcând tumbe, dar nu observam nimic din toate acestea. Mă răzbunam pentru această frustrare şi atunci inventam diverse istorii cu nebuni pe care le povesteam prietenilor mei de joacă, îngrozindu-i. Treceam în faţa lor drept un expert în domeniu, iar mama, care auzise şi ea câteva crâmpeie din „compunerile” mele, m-a ameninţat că mă duce să stau cu ei la spital... Tot din această perioadă a interesului meu pentru spitalul de nebuni – aveam aproape şapte ani - se desprinde şi istorioara când m-am hotărât să mor, pentru a testa cât de mult ţin la mine părinţii şi fraţii. Nu m-a străfulgerat deloc gândul că, murind, nu voi afla niciodată cât de mult m-au iubit. Aşadar, într-o noapte, când am simţit că toţi cei din cameră au adormit, m-am sculat şi am ieşit din casă. Ploua mărunt, era destul de rece, am stat o vreme la colţul casei şi priveam în întunericul imens al viei pusă pe araci, o privelişte care altă dată mă îngrozea. Când mi s-a făcut îndestul de frică şi frig, m-am urcat într-un nuc, m-am lipit strâns de o creangă şi aşteptam să mor... Am stat aşa, suferind în ploaie, vreo două ore. Nu se întâmpla nimic cu mine şi nici cei rămaşi în casă nu dădeau vreun semn de nelinişte. Am revenit în casă îngheţat şi am constatat respiraţia egală, nepăsătoare a părinţilor şi a fraţilor mei, care habar n-aveau de intenţiile mele şi că suferisem atâta. Mai târziu, după câteva zile, i-am povestit, plângând, cele întâmplate unei surori mai mari, dar nici ea nu s-a arătat foarte impresionată. Mi-a dat, totuşi, un sfat, pe care îl ţin minte şi acum. Într-o familie numeroasă, cu mulţi copii, fiecare trebuie să-şi poarte singur de grijă. Nu e mare lucru dacă moare cineva, pentru că mai rămân destui...

O altă imagine emblematică din copilărie este şi relaţia mea cu şefa bibliotecii din sat. Sărmana femeie nu avea linişte din cauza apetitului meu halucinant pentru lectură. Citeam cărţile cu o viteză nebună, uneori chiar într-o singură noapte, şi a doua zi o aşteptam pe pragul bibliotecii să împrumut o nouă carte. Femeia se întâmpla să mai întârzie, iar faptul că eu o aşteptam în faţa uşii de care atârna un lacăt imens era o dovadă că nu-şi respectă programul de lucru. Era furioasă foc când mă găsea aşteptând pe pragul bibliotecii. A încercat să mă intimideze în fel şi chip. Mă obliga să povestesc conţinutul cărţilor şi ea mă urmărea după text. Nu m-a prins niciodată că „schimb” cărţile fără să le citesc. N-a reuşit să mă facă să nu mai vin atât de des la bibliotecă nici prin faptul că mă probozea din cauza fraţilor mei mai mari, care nu restituiseră mai demult nişte cărţi. Îmi spunea lucrurile acestea, cu voce tare, în prezenţa colegilor de clasă, nişte mocofani speriaţi şi puturoşi, în ochii cărora eram un lider încercând astfel să mă umilească. Când a înţeles că nu renunţ m-a rugat prieteneşte, complice, să n-o mai aştept pe pragul bibliotecii, când se întâmplă să întârzie la lucru. Să stau prin apropiere şi să mă apropii atunci când voi vedea că lipseşte lacătul de la uşă. În scurt timp am devenit buni prieteni, îmi permitea să-mi aleg cărţi din secţia pentru maturi, iar uneori mă ruga să fac scurte recomandări de lectură pentru novicii bibliotecii... Prietenia noastră durează până astăzi. Când mă duc în sat, trece întotdeauna să mă vadă şi să mai vorbim. Acum eu sunt acela care-i aduc sacoşe cu cărţi şi ziare, pentru că „produsele” acestea au devenit, de câţiva ani, o raritate pentru satul basarabean.

Nu ştiu dacă ceea ce-am spus mai sus sunt „momente” care au proiectat scriitorul în mine. În copilărie mi-am dorit mult să devin poştaş (avea atâtea ziare şi era – poştaşul copilăriei mele chiar era - un om foarte informat şi citit!). Şi astăzi mă uit cu mult respect la poştaşi. Mă împrietenesc cu majoritatea dintre ei. Când se întâmplă să primesc diverse plicuri expediate din străinătate, aceştia mi le aduc la uşă, nu le pun în cutia poştală de la parter, de unde pot dispare uşor. Un alt „proiect” al meu din copilărie a fost să devin un mare sportiv, un alergător imbatabil pe distanţe de semifond şi, evident, să devin campion olimpic. Adevărul este că am fost un destul de bun alergător până la o anumită vârstă. Cine ştie cum ar fu curs biografia mea dacă rămâneam în continuare fascinat de performanţele lui Emil Zatopek.

Alte „momente” de neuitat din copilărie. Ziua când sora mai mare a mamei, Stanca, o femeie foarte distinsă şi frumoasă, dar rămasă necăsătorită, „intelectuala”, cum o numeam noi, pentru că era cea mai cultă femeie din sat, mi-a spus că jumătate din moşiile colhozului au aparţinut de drept familiei noastre, pământuri pe care le-a confiscat puterea sovietică adusă de ruşi. „Cine ştie, poate că acum te aflai la studii în Franţa, nu ai fi prăşit la vie pe o asemenea căldură” – mi-a spus şi a început să plângă, ea, care era simbolul tăriei şi pe care n-o mai văzusem plângând niciodată până atunci.  

Sau ziua în care tata m-a învăţat să înot. Pe tata îl divinizam în copilărie – era înalt, puternic şi frumos. Ne-am dus la iaz şi el s-a dezbrăcat gol, a intrat în apă şi a început să-mi explice cum trebuie să dau din mâini şi din picioare şi, mai ales, cum să respir corect. Nu m-a lăsat să intru în apă până nu s-a convins că am însuşit „teoria” înotului. M-a pus să repet de câteva ori şi m-a avertizat că dacă îmi va fi frică nu voi reuşi. Apoi el a ieşit din apă şi am intrat eu. Am reuşit să mă menţin la suprafaţa apei doar după vreo două încercări. Nu-mi venea să cred şi am început să urlu de bucurie. Tata stătea pe mal şi zâmbea fericit. Văd şi acum, la atâţia ani de atunci şi la atâţia ani de când a plecat dincolo, zâmbetul lui reţinut, uşor ironic şi mirat (semăna, am descoperit-o mai târziu, cu Peter O’Toole), un zâmbet de persoană în general timidă, dar capabilă să facă uneori gesturi surprinzătoare, memorabile şi expresive...