Daniel PIŞCU

Fotbalul

Cu toată suprafaţa lui puţin ondulată, terenul de fotbal era mai mult decât mulţumitor, în special pe centru, unde micuţul şanţ, care despărţise odată nişte holde, dispăruse de atâta bătucit.

            Băieţii se încălzeau...Câte unul mai continua să apară şi să se dezbrace din fugă, pentru că începea alegerea jucătorilor. Ea se putea face diferit, prin ascunderea unei pietricele, bucăţele de iarbă, de lemn, sau alt obiect minuscul, în majoritatea cazurilor cel care ascundea neuitând să frământe mâinile la spate ca să-l deruteze pe ghicitor. Privirea acestuia era însă atentă, căutând la rândul lui să surprindă mişcarea falsă care l-ar fi putut duce la dreptul de a alege primul. Tot pentru a îngreuia ghicitul şi pentru a-şi deghiza vreo slăbiciune, ca tremurul sau strânsul mai tare, ori mai slab al pumnului cu pricina, ascunzătorul îşi încrucişa braţele. Ce-i drept de puţine ori, dar se întâmpla, ghcitorul mai superstiţios recurgea şi el la mijloace curioase, nevoind să se bazeze pe întâmplare, până la urmă totul dovedindu-se însă inutil. Un astfel de mijloc era smulgerea unui fir de păr din sprâncene sau gene, sprânceana sau geana dreaptă corespunzând mâinii stângi a ascunzătorului, şi invers. Atunci ziceam că individul umblă cu boscoane iar ascunzătorul şi alţii, nerăbdători, îl ironizau şi se enervau să se pierde prea mult timp. Aveau dreptate, pentru că erau cazuri când cel cu boscoanele nu-şi smulgea nici un fir de păr sau îşi smulgea prea multe, întreagă această operaţiune căpătând în mintea noastră dimensiuni de ritual. Astfel de boscoane, la care se apela extrem de rar, în mod deosebit când jucam pe teren fără iarbă, în sat, erau cele prin care cel ce ghicea îşi trasa o linie cu ajutorul unui băţ, pe porţiunea de pământ între picioare, urmând apoi ca dintr-o poziţie cât mai verticală şi cu ochii închişi (pentru a se evita orice subiectivism) să scuipe în jos; în ce parte a liniei cădea saliva, tot în acea parte se indica şi mâna eventuală posesoare a obiectului ascuns.

            Câteodată se adăuga procedeul ala-bala sau număratul până la zece – cifra norocoasă sau nenorocoasă. Însă mai mult „puştii” utilizau aceste metode când jucau între ei.

            De nenumărate ori alegerea se desfăşura repede, prin tradiţionala aruncare a banului, deoarece alegătorii, de valori apropiate, erau în general dintre cei mai mari şi implicit cei mai operativi şi mai serioşi.

Mai mult timp trebuia pentru desemnarea alegătorilor. O parte dintre băieţi se jucau cu mingea, alţii se dezbrăcau, iar alţii discutau despre ceea ce se  mai petrecuse de la trecuta partidă, anticipând prin scurta abstinenţă plăcerea ce avea să vină. Până ce unul dintre noi oprea haosul, stopând mingea şi păstrând-o sub picior şi doi băieţi îşi luau responsabilitatea alegerii. Cei aleşi treceau în spatele respectivului alegător, apoi se alegea şi terenul, de obicei poarta din jos având lovitura de începere. Alteori se întreba „ce vrei, mingea sau terenul?”. Cel care după rapide consultări cu coechipierii zicea „terenul!” îşi lua poarta pe care o considera cea mai favorabilă din punct de vedere strategic, dar atunci echipa lui era privată de lovitura de deschidere a meciului.

            Într-altfel se alegea „după ochi”. Un băiat propunea altuia două echipe echilibrate ca vloare, într-o anumită componenţă: „eu cu...şi cu..., tu cu...şi cu..., la noi..., la voi..., la noi..., la voi...”, până ce împărţeala se termina, normal, cei mai buni sau cei mai în formă cooptându-se la început. Şi acest gen de alegere era des folosit, fiind foarte rapid şi destul de obiectiv.

(fragment din romanul „Mă chemau păsările”)