Dan LUNGU

De vorbă cu Şopron

(din „Băieţi de gaşcă”)

Aaaa-şa! Încă puţin şi eşti gata... Trebuie să mai ai răbdare, aşa spun oamenii mari. Dar tu ştii, măi Şopron, că dacă nu era Luminiţa tu nu te năşteai niciodată? Luminiţa, prietena mea mai mare, m-a învăţat să fac un şopron. Tot ea m-a învăţat cum se joacă… Dar eu sunt mama ta, fiindcă eu te desenez, nu? Şi tata tău tot eu sunt. Asta până cresc mare şi mă mărit cu un iubit. Sau până atunci tata tău ar putea fi Luminiţa… Doar ea m-a învăţat să fac un şopron, nu? Fiindcă e bine să ai părinţi, să ştii! Copiii fără părinţi sunt închişi în nişte case speciale, unde li să doar apă, paie şi bătaie. Eu sunt părinţii tăi, dar tu trebuie să asculţi de mine. Dacă nu mă asculţi, nu am nevoie de tine. Te scot afară ca pe o pisică căcăcioasă. Cu o trăistuţă în băţ, în care îţi pun o bucată de mămăligă rece şi cu ceapă. Atât. Dar tu eşti un şopron cuminte… că doar aşa te desenez eu. Şi un pic prostuţ. Dar toţi când suntem mici suntem prostuţi. Ca şi cum mintea creşte în urma noastră, ca o umbră.. Şi eu am fost prostuţă, şi mama, şi tata, şi bunica, şi doamna educatoare, numai Dumnezeu n-a fost prostuţ niciodată. Fiindcă nici n-a fost mic. Dar nu-i nimic, o să te învăţ eu o grămadă de lucruri până vine mama de la serviciu. Că mie îmi place să vorbesc. Dacă nu vorbesc cu cineva atunci când sunt singură, mi se face frică. Dacă nu mai vine nici mama, nici tata niciodată de la serviciu şi eu rămân încuiată în casă? Dacă i-a omorât şeful sau i-a mâncat un balaur? Cum o să ies eu să-mi cumpăr pâine?

Dar mai bine nu mă gândesc. Mai bine povestesc. Când tac, îmi vine să plâng. O să te învăţ ceea ce toată lumea ştie. Încă nu ţi-am făcut capul, dar sper să ţii minte: la început Dumnezeu a făcut Pământul. Apoi i-a făcut pe Madam şi Eva. La Eva a venit un şarpe, aşa cum am văzut cu tati la grădina zoologică, şi i-a dat un măr, pe care Madam l-a muşcat. Iar Dumnezeu atunci s-a supărat, că era mărul lui, şi i-a fugărit din rai, iar ei au avut mulţi copii, că ei sunt părinţii tuturor oamenilor din lume. Că doar dacă era o pară sau un castravete nu se întâmpla nimic, zice tata. Dar mama îi zice să tacă, să nu spună prostii, că o se supere Dumnezeu pe el şi o să-i ia glasul. Nu e bine să-l superi pe Dumnezeu. Când Dumnezeu se supără pe casa noastră, rămânem fără bani. Atunci miroase a mămăligă. Mie îmi place mămăliga cu brânză sărată, ca să fac urs cu brânză, ca la bunica. Când Dumnezeu e bucuros, miroase a pâine. Mie de la pâine îmi place colţul. Îl scobesc, îl umplu cu dulceaţă şi mă laud la copii că am prăjitură. Ca să-l îmbunez pe Dumnezeu, pun toate păpuşile mele Barbie să se roage pentru noi. Dacă tot rămânem fără bani, le pun şi pe celelalte păpuşi la rugăciune. Apoi îi pun şi pe ursuleţi, şi pe veveriţa cea plină cu biluţe de plastic, şi pe pantera roz, şi pe maimuţoiul cu pălărie galbenă, şi pe iepurilă… Când vine ziua de salariu, avem din nou bani. În ziua de salariu, Dumnezeu e bun cu toţi oamenii din lume. Cred că Dumnezeu are cel mai mare salariu din Univers, mai mare şi decât şeful lui tata. El îşi împarte tot salariul Lui oamenilor săraci. Oare Lui îi ajung banii de la un salariu la altul? Trebuie să-i ajungă, altfel oamenii ar muri de foame.

Şi noi suntem săraci. Dar există oameni şi mai săraci decât noi. Ceea ce e bine. Că poţi face fapte bune. Oamenii săraci, după ce că sunt săraci, şi fapte bune mai puţine pot face. Noi nu suntem săraci tot timpul, ci numai în zilele dinainte de salariu. Când sunt săracă, mie mi-e ruşine. Mă simt de parcă aş fi dezbrăcată cu totul. Nu le spun asta copiilor la grădiniţă. Eu cred că ei sunt mai bogaţi decât mine, deşi s-ar putea să fie săraci dar să nu spună. Aşa cum fac eu. Nu e bine să spui tot din casă, că oamenii râd din orice. Eu o să fiu bogată şi n-o să râdă nimeni de mine. O să am supces în viaţă. O să-mi ajungă întotdeauna banii de la un salariu la altul. O să-mi iau păpuşi când o să am chef.

Când eram mică şi prostuţă ca tine, măi Şopron, voiam să mă fac vânzătoare la chioşc. Să mănânc câte acadele vreau eu. Dar acum ştiu ce e mai bine să fii. O să mă fac harheolog.Ei sunt nişte oameni care caută în pământ comori. Eu o să găsesc coroana lui Alexandru Ioan Cuza, un rege care a trăit înainte de a fi tata mic, şi o să fiu bogată. În România, dacă nu găseşti o comoară sau nu furi, nu poţi deveni bogat. Eu nu vreau să fur, fiindcă mi-e frică de Dumnezeu. Nu vreau să se supere şi să ne facă o casă de mămăligă, în care noi să stăm ca furnicile în pământ. Era să te întreb ce vrei să te faci tu când o să fii mare… Dar un şopron nu se poate face ceva, el ajunge un şopron şi mai mare… Lucian de la mine de la grădiniţă vrea să se facă preşedintele ţării, că aşa i-a spus lui Zâna Bună că e bine. Preşedintele are un om special care îl plimbă toată ziua cu maşina de colo, colo. El apare în fiecare zi la televizor, ca să-l cunoască oamenii. Toţi oamenii trebuie să-l cunoască, că dacă-l văd pe stradă trebuie să-i facă loc să treacă. Eu nu pot fi preşedinte pentru că nu sunt bărbat. Eu aş putea fi prinţesă, dar regele României nu mai este regele României. El trăieşte în altă ţară, unde bea cafea în fiecare dimineaţă cu familia lui şi dă telefoane. Cafeaua o să-i găurească stomacul. Iuliana vrea să se facă marlechin. Dar nu de ăla de plastic, care stă în vitrine, ci de acela care prezintă moda la televizor. La care şi tata lasă ziarul din mână şi se uită. Eu nu sunt destul de prostuţă ca să pot ajunge marlechin, aşa a zis mama. Deşi mi-ar plăcea să mă îmbrac ca o păpuşă. Codrin vrea să se facă poliţist, ca tata lui. Să prindă hoţi şi să-i bage la închisoare. Să le dea pumni în bot, ca să se înveţe minte şi altă dată să nu mai fure. Eu n-aş putea face asta. Mi-ar fi frică să nu le scot vreun dinte şi să trebuiască să-i duc la dentist. Dentistul este foarte scump. O plombă costă o avere.

Cu Lucian, cu Iuliana şi cu Codrin de la grădiniţă mă joc cel mai frumos. Ei sunt prietenii mei cei mai buni. Noi zicem aşa: “Tom şi Je-rry /cheamă pompie-rii/Pompie-rii n-a ve-nit/Tom şi Jerry a mu-rit!” La cine ajunge degetul, iese afară. Nu e bine să rămâi ultimul, că atunci trebuie să faci ceva. Să fugi după ceilalţi, să povesteşti, să… tot felul de lucruri. Sau mai avem un cântecel: “Şar-pe-le cu clo-po-ţei/face pişu-n chi-lo-ţei/Piş, piş, piş/Ieşi a-fa-ră din/tu-fiş”. Pe ăsta nu trebuie să-l audă doamna. Şi nici pe primul. Doamna e serveră. Face ochii mici şi ţipă. Vocea ei sună ca o pungă cu şurubele ruginite. Noi ne prefacem că dormim şi ea iese pe vârfuri la o ţigară. Cât ne prefacem, eu ştiu că nu sunt singură, aşa că nu mă plicticsesc. Îmi imaginez ce-o să ne mai râdem după ce pleacă. Când se întoarce, miroase a afară şi a joacă. La mirosul ăsta, de-abia mai ţin ochii închişi. Îmi vine să alerg pe sub pătură. După ce a ieşit ieri, Lucian ne-a povestit despre fratele lui, Silviu, care e mare carnibal. Mănâncă şi pielea de la găină. O ia în furculiţă, o dă prin sare, o plimbă prin aer şi o aruncă pe gât. Nouă ni s-a făcut la toţi greaţă. Fratele lui ar mânca toată ziua carne, chiar şi de zmeu. Carnibalii dacă nu mănâncă într-o zi carne mor. E ca o boală. Ca să nu moară, îşi pot tăia o pulpă ca să o mănânce. Dar asta numai dacă rămân singuri pe lume. E tare rău să fii singur pe lume. Dar pentru un carnibal e şi mai rău. Eu am zis că o să am şi eu o frăţioară şi n-o să mai fiu singură acasă niciodată. Aşa mi-a promis mama: când o să avem mai mulţi bani, o să am şi o frăţioară. Până atunci să fiu cuminte. La copiii obraznici nu mai vin fraţi. Se tem să nu-i bată, să nu le bage ceva în ochi de ciudă. Un ac, o scobitoare sau o furculiţă. Codrin ne-a povestit că a avut un frăţior, dar care a murit. Mama lui l-a lăsat cu o tanti care i-a dat lapte stricat cu o sticlă prea mare, ea s-a uitat la televizor şi copilul a murit sufocat. A făcut zece ani şi o sută de puşcărie, că tata lui Codrin e poliţist. Nu mai ţinea minte cum l-a chemat pe fratele lui. Dar a mers şi la cimitir să-l vadă.

După aceea ne-am jucat de-a broasca ţestoasă. E foarte simplu, Şopron. Tragi cerşaful până la gât şi când te atinge cineva din patul vecin, bagi capul iute înăuntru, aşa cum intră broaştele în carapace. E un joc inventat de mine. Nu câştigă nimeni la el. Te joci numai aşa… Mie nu-mi plac jocurile la care câştigă cineva, pentru că altcineva trebuie să piardă. Şi mie mi-e milă. Apoi copiii întotdeauna ajung să se se bată la jocurile la care câştigă cineva. Pot să-şi scoată ochii sau să-şi rupă, ferească Dumnezeu, o mână.

Câteodată, până iese doamna pâş-pâş ca o pisică, Lucian, Codrin şi Iuliana adorm. Atunci rămân singurică. Mă joc cu mâinile. Mâinile mele îmi ţin de urât. Mă uit tot timpul la ele să văd ce fac. Într-o zi am văzut un copil fără mâini şi m-am gândit că e foarte singur când e singur. A fost prima dată când aş fi vrut să dau o păpuşă cuiva. Dar după aia m-am gândit că tot nu s-ar putea juca cu ea, fiindcă n-are mâini. Aşa că de ce să i-o mai dau. Dacă ar trebui să aleg, aş zice că-i mai bine fără picioare. Măcar te tragi toată ziua cu căruciorul.

Când sunt departe de păpuşile mele, mă rog pentru ele să nu se gândească că am murit şi nu mă mai întorc. De frică, ar putea plânge până fac inundaţie la vecinul de desubt. Până se topeşte blocul. Când sunt departe, sunt mama lor; când sunt lângă ele, sunt sora lor mai mare. Oricum, trebuie să mă asculte. Dumnezeu ţine întotdeauna cu părinţii, de aceea trebuie să-i iubim şi pe ei. Chiar când nu ne dau păpuşi. Păpuşile mele aproape toate sunt umplute cu miez de pâine, căci sunt cumpărate în zi de salariu. În aceste zile, părinţii mei sunt fericiţi şi se înţeleg foarte bine. Mama merge la coafreză şi îşi cumpără creme. După aceea cântă prin casă şi tata o aplaudă. Mâncăm friptură. Ieşim la terasă. E ca la nuntă. Eu beau sucuri de toate culorile. Chiar dacă beau suc negru, fac un pipi tot blond. Nici mama nu ştie de ce. Dar zice că sigur nu e o boală. Dacă toate zilele ar fi zile de salariu, ar fi frumos pe pământ. Adică ar fi raiul. Numai acolo, probabil, fiecare zi e zi de salariu. Mama şi tata beau bere. Dacă mi-e poftă, pot mânca şi mici. Mama îmi face toate mofturile. Îmi cumpără tot ce nu i-a luat mama ei când era mică. Pe atunci era un rege tare rău în România. Lua bomboanele de la copii şi le mânca el. Strângea laptele şi îl bea el. Făcea un burtoi de să pocnească. În fiecare zi. Lua toate jucăriile şi se juca numai el şi familia lui cu ele. Mama îmi cumpără o sacoşă de dulciuri. După aceea, pe ascuns, îmi mănâncă din ele. Dar eu am întrebat-o de ce îmi mănâncă din ele. Şi mi-a spus că dulciurile strică dinţii. Seara suntem atât de obosiţi cu toţii, încât adormim de la uşă. Aşa că nu mă mai rog.

Când suntem săraci, eu cu mama ne rugăm în fiecare seară. Şi tu trebuie să te rogi, Şopron. Pentru treburile tale de Şopron. Noi, de obicei, îi cerem următoarele lucruri: o căsuţă cu curticică şi flori în faţă pentru mama, sănătate la toată familia, să crească salariul lui tata, o păpuşă Barbie pentru mine şi să mă ajute Doamne-Doamne să fac căcuţa mai moale, să nu mă doară funduleţul. Uneori îl mai rugăm şi pentru bunici. Să le dea ceea ce ni s-au plâns la telefon că n-au. Fiindcă bunicii mei nu locuiesc în oraş cu noi, ci în altul, la un telefon distanţă. De aceea eu îi cunosc foarte bine după voce. De parcă ar fi tot timpul după o uşă.

Uite-aşa, Şopron! O să-ţi fac şi nişte urechi, ca să mă auzi. Începi să semeni a roboţel. Picioare n-o să-ţi fac. Ca să nu fugi. Dacă fugi, iar rămân singură în casă. Mama s-a supărat pe doamna educatoare şi iar nu m-a dus la grădiniţă. A zis că-i idioată. Adică nu ştie să vorbească cu oamenii. Şi nici cu copii. De câte ori spune că-i idioată, eu ştiu că o să stau acasă. Le spun la copii că o să fiu bolnavă şi n-o să vin. Uite, o să-ţi fac picioare, fiindcă mi-e milă de tine. Dar dacă încerci să fugi, să ştii că te pedepsesc. Ştiu o mulţime de metode de pedepsit Şopronii. Pot să-ţi bag furnici în chiloţei. Sau pot să-ţi dau creierul pe răzătoare şi să-l dau la raţe. Îl pot chema pe Dexter să te ungă cu clei verde scârbos şi să te lase să te târăşti aşa o sută şi o mie de ani. Sau chem pe prietenele mele, fetiţele Power Puff, să te bată cu picioarele, să te lovească cu fulgerele în cap şi în ochi, ca să orbeşti. Îţi pot pune sticlă pisată pe pâinea cu unt şi cu dulceaţă. Îţi pot şterge picioarele cu radiera şi nu mai mergi în veci… Dar tu o să fii cuminte, nu? O să ştii să păstrezi un secret, nu? Fiindcă vreau să-ţi povestesc ceva ce nu mai ştie nimeni…Păpuşelele mele sunt foarte mofturoase. Le-am alintat cam mult. Ieri voiau bani de buzunar, că dacă nu, îşi înghit limba şi nu mai vorbesc cu mine. Am găsit nişte bani pe bufet în bucătărie şi i-am pus în poşetuţa lor. Au fost tare bucuroase. Au zis că-şi cumpără rujuri şi creme de faţă ca să nu îmbătrânească. Eu le-am zis că numai oamenii proşti îmbătrânesc, ceilalţi devin celebri. Aşa spune tata. Păpuşelor mele le e frică să nu devină bătrâne şi urâte, cu piele de găină pe faţă. Crăcănate şi cu mâinile ca nişte grisine. Mai târziu am auzit-o pe mama ascunsă în pumni şi plângând. I-am zis să nu fie supărată, că o să-i cadă părul şi unghiile pe care de-abia şi le făcuse. Se ascunde în pumni fiindcă acolo e întuneric. I-am dat o vitamină. Tata a urlat că nici el n-a luat banii. Vocea îi era plină de cioburi de sticlă. Mama plânge în felul ei, parcă rostogoleşte nişte pietricele. Îmi place de ea. După aceea s-a dus în baie. Eu nu intru acolo decât când mă scap pe mine, şi atunci ţin uşa deschisă. Sau merg cu cineva de mână. Mi-e tare greaţă în baie. Mama aruncă ciorba stricată în veceu. Noaptea vin broscuţele şi o mănâncă. E un broscoi gras cu un polonic şi cu coroană, el le dă la fiecare câte o porţie. Broscuţele lipăie bucuroase prin baie şi mănâncă din farfuriuţe mici ciorbă stricată. Îşi dau cu lăbuţa peste cap una la alta. Aşa se distrează ele. Baia e un fel de bucătărie, dar cu mâncare stricată. Când mă scap pe mine, n-am timp să mă gândesc la asta. După aceea îmi spun că am fost curajoasă. Când mama şi tata se ceartă, mie îmi vine să fac pipi. Acuma ţi-ai găsit, strigă tata la mine. Mie mi-era foarte ruşine, dar nu le puteam spune de bani. Puteau să creadă că i-am furat, că sunt o hoaţă. O să le spun când o să fiu mare. Atunci o să mă creadă. Copiii nu sunt niciodată crezuţi. Nici Şopronii, să ştii.

Ufff, dar ce prostuţă sunt! Nu ţi-am spus nimic despre familia noastră. Tu nici nu ştii la cine te-ai născut. Noi suntem patru: mama, tata, eu şi Dumnezeu. Mama are florile, tata-televizorul, eu-păpuşile Barbie şi celelalte jucării, iar Dumnezeu… Dumnezeu are grijă de noi toţi. Mama este bibilotecară, iar tata bancher. Serviciul lui mama este ca o colibă făcută din cărţi. E aproape frig de umbră ce-i şi poţi citi. Eu nu ştiu nici să scriu, nici să citesc. Dar când o să învăţ, o să fac o listă lungă-lungă cu tot ce îmi doresc şi o să i-o citesc lui Dumnezeu. Aşa nu le ţin minte pe toate. Aş vrea foarte mult să ştiu să scriu şi să citesc. Abia aştept să merg la şcoală. Ce nu îmi dă Dumnezeu fiindcă am fost obrăznicuţă, îi cer într-o scrisoare lui Moş Crăciun, care e un moş bătrân şi bun. El aduce daruri multe la fetiţe şi băieţi, dar nu ştiu dacă şi la Şoproni. Dar poţi încerca… Dacă mai rămâne ceva de pe listă, îi cer lui mama în ziua de salariu. Dacă o să fii prieten cu mine, o să pun pe listă şi câteva lucruri pentru tine. Şi mama cu tata fac tot timpul liste, mai ales când merg la Metro. Poate că atunci când nu sunt eu atentă ei i-o citesc lui Dumnezeu. Că Moş Crăciun la oamenii mari nu mai vine. Ei cumpără lucruri tare plicticsitoare, cum ar fi făină, carne, ulei, salam sau peşte congelat. Peştele e foarte urât, că are gheaţă pe ochi. De aceea îl rog pe tata să-l ţină cu capul în jos.

Mama şi tata lucrează amândoi. Eu trebuie să fiu fericită de asta. Altfel am muri de foame. Dar mie nu prea îmi place să mănânc şi nu sunt chiar aşa de fericită. Dar nu le spun asta, că mă ceartă. Mama tot timpul ţipă la mine. Îmi cumpără tot ce vreau şi ţipă. Tata ţipă mai rar, dar nici nu-mi ia tot ce poftesc. Aşa că îi iubesc pe amândoi la fel. Ei nu pot veni mai repede de la serviciu, fiindcă îi mănâncă şefii dacă pleacă mai devreme. Tata vine cel mai târziu. El lucrează într-un loc unde e îngropat până în gât în bani şi până nu-i termină de numărat nu poate pleca. Nici măcar nu poate ieşi din mormanul de bani. Dar nu poate lua din ei acasă, fiindcă nu-l lasă şeful. Nici măcar câteva hârtii, pentru fetiţa ta?, l-am întrebat eu. Nici, a zis el. Şeful e un om foarte rău. Dacă n-ar fi fost rău, nici n-ar fi ajuns şef. E gras ca o bilă şi se rostogoleşte tot timpul pe holuri. Ascultă pe la uşi şi pândeşte. Nu l-a învăţat mama lui că nu-i frumos. Poate că e dintr-o familie de ţigani. Şefii nu au copii. Sau, dacă au avut, i-au mâncat.

Mama iubeşte foarte mult florile. Vorbeşte cu ele de parcă ar fi frăţioarele mele. Uneori le pupă pe aripioare. La ele nu ţipă niciodată. Eu cred că le iubeşte mai mult decât mă iubeşte pe mine. Am văzut că întotdeauna mama se poartă mai frumos cu oamenii străni decât cu mine şi cu tata. Sau poate doar îi e ruşine să ţipe la ei. Am s-o întreb înainte de a adormi. Atunci îmi răspunde la orice întrebare, ca să scape de mine. Sunt multe lucruri pe care mama le iubeşte mai mult decât pe mine. O dată am pierdut un ac prin pat şi a ţipat jumătate de zi la mine. Iubeşte foarte mult acele. Eu cred că îi şi place foarte mult să ţipe… Sau poate e o boală. O gâdilă ceva în gât şi trebuie să ţipe ca să-i treacă. Nu ştiu, o să mă mai gândesc. Mie mi-e foarte frică de boli. De boli şi de chimicale. Chimicalele sunt nişte supstanţe mici, pe care vrăjitoarea cea rea le strecoară în bomboane, în sucuri şi în guma de mestecat ca să otrăvească copiii. Nu mori deodată. Te poţi chinui ani de zile paralizat. Dar mama ştie toate chimicalele şi îmi spune: de asta să nu mănânci. Şi eu nu mănânc. Am mare noroc de mama mea.

Tata iubeşte foarte mult televizorul. Mai bine te însurai cu el, îi spune mama. Se uită la ştiri. Ele povestesc despre ce mai face preşedintele ţării, pe unde s-a mai plimbat cu maşina. Când o să fiu mare, o să mă uit şi eu la ştiri, ca să-l văd pe Lucian. Acum mă uit la desene animate. Mă bat cu tata de la telecomandă. Dacă o să fii cuminte, o să ne uităm împreună nişte desene, Şopron.

Eu am foarte mult jucării… Vezi valiza aceea? E plină cu jucării. Şi cutia de carton de alături la fel. Dar îmi doresc foarte mult o Barbie cu mijlocul flepsibil. Aşa ceva n-am şi nu se găseşte decât în America. Şi mai îmi doresc un căţel adevărat, cu cârlionţi, care să nu facă pipi pe covor. Dar tata nu vrea să-mi ia căţel. Că lasă păr şi miroase a căţel. Dar oare a ce ar trebui să miroase un căţel? O, Doamne, doar nu a pisică, că atunci s-ar lătra toată ziua pe el. N-ai mai putea sta în casă de răul lui. Mama spunea de nişte peşti sau de un papagal, dar că n-avem ce face cu ei când plecăm în concediu. Ar fi buni şi ei, Şopron, nu? Să fie ceva ce să dea din coadă… Până atunci mi-am adus de afară o râmă. Ea e toată numai coadă. O ţin într-un ghiveci de-a lui mama. Dacă află, îmi pune pielea pe băţ.

Noi aici în oraş mai mergem în multe vizite… Oamenii la care mergem în vizită fac şi ei parte din familia noastră, oare? Cel mai des ajungem la tanti Laura şi nenea Aurelian. Ei sunt destul de bătrâni şi nu au avut niciodată copii. Le-a plăcut mai mult să aibă linişte şi ordine în casă. La ei, e ca la muzeu. Nu ai voie să atingi nimic. Acolo totul se poate sparge. Casa lor parcă e o coajă de ou. Eu stau ca o pasăre împăiată. Tot timpul trebuie să spun “săru` mâna” şi “mulţumesc”. Ei sunt oameni de modă veche. Tanti are în gură o debara plină cu pantofi mucegăiţi. De câte ori dă să mă pupe, eu îmi înghit gura. Dacă n-au avut copil, nu le-a rămas nici jucarii de la el. Mă plictcsesc foarte tare. Mă abţin să nu mă foiesc. Mi-e foarte frică de nenea Aurelian. Are un bandajament la mână, că s-a lovit, şi e un fel de vrăjitor. Are în bucătărie o damigeană în care poate închide copii. Dacă mă foiesc prea mult mă bagă acolo. E groazic. Nu m-a băgat decât o singură dată, şi a pus dopul deasupra. Ochii ţi se bulbucă şi se lipesc de sticlă. Rămâi fără aer. Îţi curge sânge din nas şi ni ai unde întinde o mână în sus. Poţi uita şi cum te cheamă. Nenea Aurelian are doi dinţi de fier. Dacă îi vezi, nu-ţi mai arde de foială. Ar fi bun de domnul educator. Cred că toţi copii ar sta ca împăiaţi. Dacă te închide de trei ori în damigeană, după aia trebuie să porţi ochelari toată viaţa. Mereu dă din deget ameninţător şi râde cu sadisfacţie. Chiar dacă îmi dau multe cadouri, tot nu-mi place să merg la ei. Pe tanti Laura am şi visat-o o dată. Eu eram în burta unui schelet de cal care alerga cu mine. Mă ţineam de coastele lui foarte strâns. Când scheletul de cal a văzut-o pe tanti Laura, a pus o frână ca la Tom şi Jerry, de era să cad. S-a speriat foarte tare, deşi ea nu voia decât să-mi dea un cadou.

Şi mama îmi dă cadouri. De ziua mea mi-a cumpărat un pulover aşa de frumos, că i-am zis că nu mă supăr dacă mi-l mai face o dată cadou şi la anu`. Mama e foarte drăguţă atunci când e drăguţă. Într-un an m-a dus de ziua mea să văd delfinii şi sufocile, mi-a dat îngheţată şi m-a lăsat să mă dau în orice vreau eu din parcul de distracţii. Eu aş fi vrut să-mi cumpere şi un castel mare, plin cu slugitori care de-abia aşteaptă să le dau porunci. Să alerg prin el ca şi cum aş fi pe afară. Dar mama mi-a spus că vorbesc prostii şi că-l supăr pe Dumnezeu dacă vreau asta. Pe tata, într-un an, de ziua lui l-a prins rabdarul şi i-a dat amendă şi a fost foarte supărat. Nici tort nu şi-a cumpărat, dar mie mi-a făcut câteva mofturi.

Ufff, măi Şopron, mă cam plicticsesc…Ce să-ţi mai spun eu ţie? De ce nu mai vin mami cu tati? Hai să-ţi desenez păr în urechi, vrei? Ha!, ha!, ce caraghios o să fii… Nu trebuie să te superi, că aşa au oamenii mari…Aaaa-şa! Dar nu prea des, că nu mai auzi nimic… Vrei să-ţi spun o poveste? TREBUIE să-ţi spun o poveste, că e amiaza şi trebuie să faci nani. Cum vrei să ajungi ditamai Şopronul dacă nu faci nani şi nu papi tot? Uite, am ceas! Ai văzut? Ştii cum se face? Îţi strângi piele de deasupra încheieturii cu dinţii şi strângi. Te doare un pic, dar rămâne urmă… Când îi dai drumul, ai un ceas cu marginea zimţată… Dacă vrei, poţi să-ţi faci la amândouă mâinile.

O să-ţi spun o poveste inventată de mine şi cu tata, da?

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti. A fost un balaur moşneag care a mai rămas cu un cap, restul au murit de bătrâneţe. Nici el nu mai ţinea minte câte capete a avut în tinereţe, dar oricum mai multe decât degetele de la mâini. Era un balaur bun, care scotea pe nări flăcări mici, cam ca la bricheta lui tata. De aceea lumea îl chema să le aprindă aragazul. Când trecea pe stradă, băga capul pe geam în bucătărie, chiar şi la etajul patru, şi îţi aprindea aragazul dacă aveai nevoie. Tata într-o zi şi-a aprins chiar ţigara, fiindcă nu găsea bricheta. Era un balaur bun şi blând, dar care noaptea nu dormea în oraş, ci pe un imaş de la margine. Asta fiindcă avea polipi şi sforăia aşa de tare, că ar fi spart geamurile la oameni. Şi în tinereţe, îţi imaginezi, la atâtea capete sforăia şi mai tare... El era foarte iubit de oameni, dar mai ales de copii. Că în aşa fel l-a făcut Dumnezeu pe balaurul ăsta, că în loc de pipi făcea suc şi în loc de caca făcea bombonele. De aceea copiii roiau pe lângă el. Toţi aveau câte o sticluţă la ei, gata să stea la coadă să o umple cu pipi de balaur. Şi o punguţă, pentru bombonele. Era cel mai curat suc din lume, fără pic de chimicale. Şi cele mai dulci şi mai neotrăvitoare bombonele din lume. Se încăierau copiii de la ele. Numai că într-o zi, balaurul nostru a dispărut. Cu toţii au crezut că-i bolnav. L-au căutat pe imaş, dar nu era nicăieri. Atunci s-a zvonit că l-ar fi luat un om rău, care voia să se privatizeze, să-şi facă o fabrică de sucuri şi bombonele. Îi dădea la balaur iarbă şi apă, ca la vacă, şi scotea numai bunătăţuri. Copiii s-au adunat într-o ceată şi au început să-l caute tot oraşul. Mai ales prin subsoluri, pe unde umblă oamenii răi. Dar oricât s-au străduit ei, nu l-au dibuit pe hoţoman, care era mai şmecher ca ei. Până la urmă, balaurul s-a salvat singur. Fiindcă de supărare nu voia să mănânce nimic şi nici să bea nimic… Aşa că omul rău nu avea ce să vândă şi i-a dat drumul. Şi toţi copiii au fost fericiţi că au fost aşa de curajoşi şi că puteau umbla iar după balaurul cel moşneag…

E-he-he….! Dar văd că tu nu ai adormit! Suntem obrăznicuţ, aşa-i? Dăm bătăiţă la funduleţ, să ştii. Dar nu ştiu de ce nu mai vine mama…Dar tata? Dacă i-a mâncat şeful? Cum ieşim noi să cumpărăm pâine? Dacă avem pâine, nu murim de foame. Aşa zice tata. Ufff, ce m-am plictisit! Şi mi-e un pic frică. Vrei să-ţi arăt jocurile mele preferate când sunt singură în casă? Sigur că vrei, nu?

Uite, îmi fac magazin de pantofi… Aaaa-şşşa! Aducem pantofii din hol… Şi pe cei din debara… Da, şi şlapii. Şi papucii de casă… Îi punem aici pe pat. Cel mai mult îmi plac sandalele… Doriţi o sanda, doamnă? Albă sau neagră? Hai să mai aducem… Dacă nu încap pe pat, mai punem pe scaun… Şi pe jos… O-ho-ho! Ce de-a pantofi are mama… Facem un magazin pe cinste. Să scoatem şi hârtiile astea dunăntru… Şi pliculeţele… Astea-s ca să nu miroase… Că la magazin pantofii sunt noi…

Acum, dacă vrem, putem face dormitor pentru păpuşi. Uite-aşa, luăm păpuşile şi le culcăm în pantofi… Le aliniem frumos, ca la gradiniţă. Le putem înveli cu maiorile mele din sertar. Hai să le scoatem! A-şa! Pe Kelly o punem într-un papucel de-al meu. Îi punem maioul ăsta cu Pokemon deasupra… Să nu tremure de frig. Le aliniem frumos, cum ne pune doamna. Ca într-un pachet de biscuiţi. Nu vorbiţi între voi, neruşinaţilor! Vă mut gura la spate, să ştiţi! Le lăsăm să doarmă un pic şi le facem pasageri de avion. Adică pantofii erau avioane, da? Uite, ăsta zboară la Paris, da? Vâââjjjj! Ai văzut ce frumos zboară? Pe Kelly o trimitem la Bucureşti, da? Vâââjjjj! A aterizat tocmai în baie… Nu intru după ea. O zburăm şi pe asta, da? Vââjjjjj! Adică aici e aeroportul şi toţi pantofii sunt avioane… Şi acuma e furtună, da? Uite-aşa se învârt avioanele, se rostogolesc şi fug… Uhu-huuu! Că aşa e la furtună, balamuc. Piloţii sar şi ei. Şi pasagerii! Uhu-huuuu! “Vai de mine, mi-am pierdut iubitul! Nu mi-aţi văzut iubitul?” “Iubitul dumneavoastră a murit doamnă, mergeţi şi vă uscaţi să nu vă curgă nasul…” “Iubitul meu! Unde e iubitul meu?” “Liniştiţi-vă doamnă! Spuneţi mersi că aţi scăpat cu viaţă!” Că aşa e la furtună, Şopron, se poate întâmpla orice… Zău! Nu e de glumit.

Dar ştii că eu pot să zbor de-adevăratelea? Ştii cum? Uite-aşa! Mă caţăr ca mâţa pe calorifer… Vezi? Mă apuc de perdea… Urc un pic pe ea cu mâinile… Vezi? Pun picioarele în geam şi mă împing… Ai văzut cum am zburat până pe pat? Hai că-ţi mai arăt o dată! U-uuuu-uuuu!

Sau, Şopron, tu ai văzut vreodată o clătită cu carne pentru uriaşi? Sigur n-ai văzut, îţi spun eu. Vrei să vezi cum arată? Sigur că vrei, îţi spun eu! Dar trebuie să eliberăm covorul ăsta… Aaaa-şa. Împingem tot cu picioarele. Şi pe hol… Şi sub pat… Golim tot, da? Eu acuma mă întind aici în capăt, apuc covorul şi mă rostogolesc. Mă înfăşor, vezi? Ce zici, nu-i amuzant? Eu sunt o clătită cu carne pentru uriaşi… Vine uiraşul şi, hap!, mă mănâncă! “E bun, uriaşule?” “Mmmm, e foarte bun!” “E cu carne de copil, să ştii” “Bhheeeehhhh!”, şi vomită tot urişul, că adică lui nu-i place carnea de copil. Nu ştiu cum sunt cei din altă parte, dar uriaşii din ţara pe care am inventat-o eu aşa fac.

Am zburat… am fost şi clătită pentru uriaşi… am făcut şi magazin de pantofi… Mă plictisesc, Şopron! Zi-mi tu ce să mai fac. Nici tu nu ştii? Uite-acuma mă gândesc că aş putea face o grădină botanică… Ştii ce-i aia? E un fel de grădină zoologică, numai că în loc de animale are plante. Chiar şi plante carnivore, la care dacă le arăţi degetul, hap!, ţi-l halesc. Nu e bună ideea? Uite, pot aduce plantele lui mama, le pun una lângă alta şi fac grădina. Ar fi frumos, nu? Hai la treabă! Numai că trandlafirul japonez e prea mare ca să-l urnesc… Uite, astea se cheamă muşcate şi sunt destul de grele… Să o pun aici… Asta e înflorită, vezi? Astea mititele şi urâte nu ştiu ce sunt. Mai bine le-ar arunca mama, nu ştiu la ce le mai ţine. Ăsta e cactus, un fel de arici printre plante. E înţepăcios. Aste parcă sunt nişte săbii înfipte cu vârful în pământ… Şi asta mititică şi vişinie ce drăguţă e! Pe cele din balcon nu le mai aduc, că nu am voie în balcon. Acum să le udăm… Eu ajung la chiuvetă în bucătărie, ştii? Chiar şi fără scaun. Aşşşşa! Apşoarăăă…Ufff, s-a spart paharul! Doar nu i-am făcut nimic, ai văzut şi tu. Las că luăm altul, mai sunt o grămadă. Pfiiii, ce idee am! Luăm şamponul de vase şi buretele şi le spălăm frunziţele, ce zici? Ca şi cum le-ai spăla pe cap, nu? Ce, florile nu se spală pe cap? Să respire mai uşor, nu? Nici cu prea multă spumă nu e bine, cred. Uiii, ce drăguţe sunt. Parcă au înflorit, aşa spumă au!

Se aude ceva? Da! Oare e cheia în uşă? Aşa cred… Cred că a venit mama… Vaaaai, ce mă fac acum!? Cum să strâng eu toate astea? Fugi, Şopron, că o încasăm amândoi. Fugi repede! Că eu mai bine mă apuc de pe acuma să plâng…

watch?v=V_q1Ja_pg4w