Florin HĂLĂLĂU
Bucureştiul meu
Bucureştiul meu începea cu Baba Novac. „Am ajuns în Bucureşti!”, exclamam atunci cînd recunoşteam intersecţia. Veneam de pe Dristor, tăiam Mihai Bravu şi eram din nou acasă.
Mă întorceam cu ai mei din plimbările în centru. Mă fascina tumultul acela din buricul tîrgului. Lume multă, magazine cu jucării, viaţă trăită la maxim. Intram la Romarta Copiilor şi nu mă mai săturam să privesc maşinile, de la cele mai mici pînă la limuzinele teleghidate sau replicile în miniatură ale vedetelor vremii. Mă bucuram să recunosc „Tututa Calu” (statuia cu calul, adică Mihai Viteazul), reprezentare-simbol a centrului oraşului. De acolo luam şi troleibuzul spre Balta Albă.
Se întîmpla uneori să ne întoarcem cu taxiul şi atunci sărbătoarea era întreagă. Simt şi acum în nări mirosul de banchetă de taxi care în mintea copilului care eram se asocia automat cu aventura. Era vîrsta cînd descopeream lumea şi lumea se lăsa descoperită de mine.
Drumul în sens invers îl făceam deseori în Virgiliu. Coboram la Ştirbei Vodă, o luam pe Făgăraş unde treceam pe lîngă ambasada Mongoliei. Cînd intram pe Virgiliu, mă simţeam din nou acasă. Casa cu storuri de la etaj, curtea interioară, cutiile de scrisori, calcanul casei vecine, scara. Scara din piatră şlefuită, geamlîcul prin care ieşiseră în stradă în iarna aceea teribilă din ‘54, scaunul rece pe care mă aşezam înainte să sun.
Farmacia din Berzei, unde cînd intram eram deodată în altă lume. Uşa aceea te ajuta să călătoreşti în timp. Lăsai în spate viaţa de zi cu zi şi sorbeai cu nesaţ, ca într-un muzeu, exponatele unei lumi apuse. Era ca o sfidare clădirea aceea. Au demolat-o.
O luam apoi, ţinut de mînă de Tata Mare, pe Dinicu Golescu spre gară sau pe Buzeşti spre Piaţa Matache. Era un spaţiu marcat într-un fel la naştere şi păstrat peste timp pînă la devenirea de adult, dacă ea a venit vreodată. Triunghiul acesta în care a treia latură era Polizu, cu maternitatea şi facultatea peste drum, ca un antitriunghi al Bermudelor în care m-am aflat cine sînt.
Dar primele descoperiri le-am făcut în Titan. Drumurile pe jos sau ţanţoş în maşinuţa mea „Ideal” pe aleile şi spaţiile verzi dintre blocuri. Blocuri de patru sau zece etaje care pentru mine erau zgîrie-norii copilăriei. Cartierul muncitoresc de blocuri tip („cutiile de chibrituri” ale lui Ceauşescu) era pentru mine cel mai frumos cartier de pe pămînt. Pentru că acolo făcusem ochi. Acolo am cunoscut primii prieteni, acolo am mers la şcoală. Priveam pe balcon din braţele părinţilor mei panorama cartierului şi toată lumea era a mea. Ochii se duceau pînă la Miniş sau Alba, pătrundeau spre Potcoava şi cinematograful Gloria, spre Cuptorul de aur de pe Sălăjan unde se găsea cea mai bună pîine.
Mai tîrziu, în timpul studenţiei, făceam turul librăriilor şi al magazinelor de discuri. Sorbeam cărţile de la Eminescu, Academiei sau Dacia. Îmi plăcea mirosul de carte proaspătă, îmi inunda simţurile şi îmi gîdila măruntaiele. Exploram Simfonia şi Muzica în căutarea LP-urilor cu formaţii rock sau cu Andrieş. Iubeam Calea Victoriei cu biserica Kretzulescu, cu fantoma Teatrului Naţional, cu Palatul Regal, Ateneul şi celelalte.
Dar Bucureştiul meu începea cu Baba Novac. Şi aşa începe şi astăzi.