Maria DAVID

PROMISIUNILE COPILĂRIEI

 

 

M-am îndrăgostit prima dată prin clasa a IV-a, de un băiat de la Liceul Honterus. După câteva săptămâni în care l-am visat pe Fredi cu ochii deschişi şi i-am scris numele (cu doi d şi cu y) pe toate caietele, cu inimioarele de rigoare, am aflat că a plecat definitiv în Germania. Am plâns o perioadă, apoi mi-a trecut. Au urmat în schimb alte nume şi alte inimioare: Horică, Adi, Tudor, Edi, etc.

 

M-am jucat de-a profesoara şi am stricat o grămadă de caiete transformându-le în cataloage. Am predat, ascultat, am dat note mici şi am lovit înfuriată cu o linie mare de lemn în masa –catedră. Am ţinut şi nişte şedinţe cu părinţii şi cu un aer serios le-am lăudat sau le-am certat odraslele. Toate astea le fac într-o anumită măsură şi astăzi, evident cu mult mai puţin entuziasm.

 

Am conştientizat moartea atunci când am văzut un film în care nişte braconieri hăituiau o familie de elefanţi. Când puiul a început să îşi jelească mama, rănită de oamenii răi, am început şi eu să urlu. După ce am văzut şi Bambi, teama ca maică-mea va muri într-o zi m-a cuprins de-a binelea.

Degeaba încercau să mă convingă că moartea nu vine aşa cu una cu două, degeaba îmi promitea tata că mama o să fie mereu cu noi, eu o ţineam pe-a mea. Apoi, nu ştiu cum, de la catastrofa asta iminentă, am început să mă gândesc la propria mea moarte şi i-am zăpăcit pe ai mei cu tot felul de întrebări despre cum o să fie şi cine o să mă îngroape...

Îi mulţumesc mamei mele acum că m-a dus atunci la un doctor care i-a zis că am o cădere drastică de calciu şi de-asta sunt foarte sensibilă.

În concluzie, ori de câte ori mă bântuie câte o întrebare existenţială, mă gândesc că e numai vina nenorocitului de calciu şi problema se poate rezolva foarte repede.

 

Mi-au plăcut întotdeauna vacanţele de vară. Mă jucam cu prietena mea Carmen toată ziua. Pe deal, prin pădure, făceam colibe, furam de prin grădini, povesteam tot felul de prostii, ne uitam împreună la desenele cu Mihaela - eu eram Mihaela, jucam fotbal, tenis - eu eram Steffi Graf,  făceam pe karatistele, indiencele, mamele, gimnastele-eu eram Daniela Silivaş. In mai toate situaţiile eu eram altcineva, ea doar Carmen.

 

Am mai avut o prietenă, Oana, cu care mă jucam “de-a doamnele”. Chestia asta nu mergea practicată decât la ea acasă, pentru simplul fapt că mama ei era o doamnă, adică se machia, purta pantofi cu toc şi îşi punea părul pe bigudiuri. Mama mea nu avea decât  nişte mărgele albe-mentosane, un inel cu o piatră mare, roşie şi un ruj cu aromă de căpşuni, ruj din care am şi luat o dată o muşcătură zdravănă, cât să mă conving pentru totdeauna că aroma nu face ca orice lucru să devină comestibil.

In schimb, la Oana acasă găseam orice: parfumuri, ojă, rochii, pantofi, poşete, agrafe cu sclipici, reviste de modă Neckerman. Pierdeam ore defilând prin cameră şi exersând zâmbete fatale.

Ba o dată am descoperit şi nişte ţigări. Lungi, albe, subţiri. Am aprins una, am pufăit, m-am înecat, am tuşit, mi-au dat lacrimile - toate astea de-a valma. Şi totuşi, ochii mi-au rămas lipiţi de oglinda în care se contura imaginea viitoarei doamneJ.

Dacă nu m-ar fi mirosit mama şi nu mi-ar fi tras o palmă sănătoasă, cariera mea de fumătoare ar fi început mult mai devreme.

 

Când nu mă jucam, citeam. Ţineam un jurnal cu o evidenţă clară, pentru ca atunci când urma să vină vară-mea la Braşov, să alcătuim topuri peste topuri şi să pierdem nopţi povestind despre zeii şi eroii din Legendele Olimpului sau despre aventurile Cireşarilor- eram Lucia J

 

Mai îmi plăceau păpuşile cu suzetă, timbrele, mărgelele din păpădii, credeam în Moş Gerilă şi în iepuraş, plângeam când vreun bărbat cu barbă se apropia de mine (asta ar fi de psihanalizat), învăţam bine, nu pentru că mi-ar fi plăcut dar aşa ştiam eu că trebuie, mergeam zilnic să iau pîine pe cartelă şi iarna aşteptam să se coacă bananele verzi de pe dulap.

Aveam doi iepuraşi, pe care o vreme i-am hrănit cu pipeta, trei pisici- Mişu, Matei şi Pavel, pe Mişu nu l-am iertat nici azi că a vrut să mănânce iepurii şi un câine, Luca, pe care am încercat să-l dresez şi să fac din el un prieten de nădejde. N-am reuşit pentru că era cel puţin la fel de bezmetic ca şi mine, aşa că atunci când se întâmpla ceva nasol, fugeam amândoi.

 

In multe poze apar cu gura până la urechi, cine ştie, poate chiar eram fericită, eu o prefer pe aia în care taică-meu are un ditamai zâmbetul lăbărţat peste faţă în timp ce eu, zâna abecedarului, surâd îngăduitor...

 

Uneori eram un copil tăcut şi încăpăţânat - zice mama, poate şi pentru că refuzam să vorbesc şi puteam să stau aşa, mută, ore întregi, ignorând total lamentările alor mei.

Iar când vroiam să fie linişte de-a binelea, mă piteam pur şi simplu în dulap. Nu citeam acolo şi nici nu inventam alte lumi, alţi părinţi şi altă copilărie. Doar stăteam şi-mi imaginam cum va fi când voi fi mare.

Inutil de menţionat că ce visam atunci e departe de ce se întâmplă acum, mare fiind, dar poate tocmai ăsta-i farmecul!