E greu să scrii despre copilărie, cum e greu să scrii despre fericire. Toţi anii aceia când comunismul se pregătea să moară (şi tare greu mai moare, naiba să-l ia...), în care ştii sigur că făceai iernile un frig de care şi acum te zgribuleşti, după cum ştii la fel de sigur că erai trezit relativ frecvent la orele mici ale nopţii, împreună cu fraţii şi surorile mai mici, ca să mergeţi la coadă şi să poată părinţii (şi vecinii cărora le eraţi daţi cu împrumut) să cumpere mai multă carne sau mai mult lapte sau mai multă făină – toţi anii aceia, aşadar, sunt acum o mare pată blurată din care singura zonă clară şi cu rezoluţie mare e doar aceea în care o liotă de copii joacă un meci infinit de fotbal în spatele blocurilor gri. Asta a rămas din copilărie – şocurile s-au dus, jocurile au rămas. Ai zice că altcineva a trăit frigul şi foamea şi tot cenuşiul ăla, metabolizându-le răbdător ca să-ţi poţi trăi şi aminti tu fericit restul copilăriei, cel cu joaca nesfârşită. Ca şi când altcineva ţi-a trăit retrospectiv copilăria, dând metodic delete şocurilor şi copy/paste jocurilor, încât din viaţa cu rele şi bune, viaţa vie deci, a anilor aceia să rămână doar viaţa cu bune, hiperestetizată, kitschificată, telenovelizată – viaţa iremediabil fericită şi moartă a copilăriei tale.
Aşa încât am crezut până nu demult că adevărata copilărie mi-e irecuperabilă, că sistemul imunitar al memoriei a idealizat-o şi clişeizat-o până-ntr-acolo încât a făcut din ea o păpuşă decorativă şi exanguă, un copilaş de ceară serializat pe care scrie: „am avut şi eu o copilărie fericită, din aceeaşi substanţă comună a fericirii din care e modelată copilăria celor câteva milioane de copii ai anilor ’80”. Citind cu pasiune „O lume dispărută” a tetradei Cernat-Manolescu-Mitchievici-Stanomir, nu mi-am putut totuşi reprima gustul de cenuşă cu care fiecare pagină îmi confirma: iată, am trăit cu toţii la fel, aceeaşi copilărie, ca într-un Matrix în care softul nu poate genera decât aceleaşi contexte şi aceleaşi emoţii. Nimeni dintre noi nu-şi poate asuma existenţial o sintagmă precum „copilăria mea” – am trăit cu toţii o macrocopilărie colectivă, polipieră, o copilărie la comun, comunistă, în cel mai etimologic sens al cuvântului.
Nici nu mă mai interesează acum dacă aveam sau nu dreptate. Retrăiesc zi de zi copilăria cu fiul meu, Sebastian, care face curând zece luni. Deocamdată copilăria „bazală”, din care teoria zice că nu va avea amintiri decât dacă trece bine de optzeci de ani. Nu-i copilăria mea, ce-i drept; însă e materia primă a unor amintiri pe care, de data asta, nu le voi uita, şi-mi vor fi infinit mai importante decât amintirile copilăriei mele. Şi e o copilărie pe care eu trebuie s-o fac fericită, eu trebuie să fiu memoria selectivă, cu sistemul ei imunitar alternând homeopatic amnezia şi hipermnezia. Nu-i copilăria mea, repet; dar e cea mai bună copilărie a vieţii mele. Fără ea, n-aş fi fost niciodată cu adevărat copil.