Ştefan CARAMAN
Foto: Ştefan Caraman şi fratele său geamăn
ARIM JIM JIM
La vârsta de 13 ani eram cel mai bun elev al şcolii generale din localitatea Mihail Kogălniceanu. Drept recompensă primeam în fiecare vară dreptul de a merge în tabere de pionieri. Erau denumite Forumuri Judeţene ale Pionierilor şi funcţionau ca baze de selecţie pentru viitorii politruci (în timp ce-mi amintesc toate acestea ascult, absolut întâmplător Frank Zappa; nu întrebaţi ce legătură are Frank cu Forumurile Judeţene ale Pionierilor comunişti din România anilor ’70, pentru că n-aş putea să răspund decât într-un mod cu totul şi cu totul patetic, ceva de genul „Zappa îmi aminteşte mereu de copilărie”). Devenisem deja Comandantul Unităţii de Pionieri a şcolii. Şcoala avea în jur de 300 de elevi, ceea ce pentru anii aceia reprezenta un scor destul de bun – părinţii noştri, convinşi probabil de politica partidului privind sporul populaţiei, contribuiau entuziast, aşa după cum li se ordona. Eram, eu însumi, un decreţel autentic. Şi vara aceea urma să merg la al nu ştiu câtelea Forum Judeţean.
Era ultima sau penultima zi de an şcolar. Tovarăşa Tuşa ne anunţase cu o zi în urmă că trebuia să venim îmbrăcaţi „în costume”, adică pantalon negru, centură, cravată roşie şi trese, după caz. Stancu, colegul meu cu capul turtit, fusese anunţat să-şi antreneze plămânii întrucât avea de suflat ceva mai mult din goarnă. Stancu era cea mai insolită prezenţă din şcoala noastră şi mă mândream că e în clasa mea. Provenea dintr-o familie săracă (crescători de porci), locuia în IAS, avea uneori sclipiri de geniu (mai ales când ne cânta „mă uitai sub fusta ta, da da dirla da da, şi văzui America, da da dirla da da…”; eram de-a dreptul fermecaţi de perspectiva unei americi ascunse sub orice chiloţel de fetiţă) dar, înainte de orice, avea capul turtit. De fapt, capul lui avea o formă greu de descris, însă cu toţii eram de acord că cea mai apropiată descriere de realitate era rezumată de cuvântul „turtit”. Îi făcea plăcere să primească din când în când palmele noastre pe creştet, iar dacă nu îi făcea plăcere nu ne spunea niciodată. Mult mai târziu m-am gândit, amintindu-mi de el, habar nu mai am în ce conjunctură, că acesta era preţul pe care trebuia să-l plătească pentru a fi băgat în seamă. Pentru că, altfel, Stancu era un băieţel retras care îşi cunoştea limitele. Primea palmele noastre în cap doar pentru că era singur. Iar dacă noi nu ştiam asta, el o ştia - aşa cum v-am spus, uneori avea sclipiri de geniu.
Niciodată în clasa la care învăţam nu s-a întâmplat ca toţi elevii să fie îmbrăcaţi la fel, deşi purtau cu toţii uniforme. Unele cămăşi erau prea albe, altele mai puţin albe. Unele călcate, altele şifonate. Unele fete aveau fuste creţe, altele doar drepte. Mirela purta întotdeauna fustiţă maron şi nici cea mai severă ameninţare n-a făcut-o să şi-o schimbe cu alta de culoare neagră; şi asta până a intrat la liceu. Apoi, unele cravate erau legate cu nod sub gât, altele erau prinse cu inel, toţi aveau centuri oranj, numai a mea era centură muştar, pe deasupra şi prea largă. Dacă ai fi putut să stai ascuns şi să surprinzi într-o fotografie color (ceea ce pe atunci nu ar fi fost posibil) clasa noastră intonând „Sunaţi trompete”, ai fi avut surpriza să constaţi că partidul unic mai avea încă mult de lucru până la a uniformiza nu atât atitudinile cât ţinutele. Ai putea chiar să rişti afirmaţia că poporul român n-a avut niciodată vocaţia lucrului în echipă (fie el şi cu forţa) şi că socialismul şi-a găsit o puternică rezistenţă în clasa a VII-a a şcolii generale din localitatea Mihail Kogălniceanu…
…Exact în momentul în care tovarăşa Tuşa, luând aerul solemn de care ne temeam întotdeauna (pentru că urma invariabil o notă de 4), ne anunţa că Ştefan Caraman fusese invitat să participe la Forumul Judeţean al Organizaţiei Pionierilor. Toţi cei din clasă trebuia să voteze. Era un exerciţiu democratic perfect, întrucât nimeni nu câştiga nimic nici dacă se opunea nici dacă era de acord. Prevenit oarecum de rezultatul votului colegilor de clasă, am acordat mai puţină atenţie manifestării lor pro, în schimb am rămas extrem de gânditor întâlnind cu privirea decolteul tovarăşei profesoare. Am amintiri vagi legate de figura ei, abia dacă îmi mai amintesc cum intra în clasă şi liniştea care se depunea brusc la auzul pantofilor ei bocănind pe podeaua din pal, dar n-am să uit niciodată perechea de sâni însoţind extrem de evident bucuria faptului că aveam să-mi petrec două săptămâni într-una dintre cele mai frumoase tabere din judeţ. Aşa sâni aşa tabără mi-aş fi spus dacă aş fi fost ceva mai matur, dar în memoria pasivă, cea în care mi-am înmagazinat toate amintirile, a rămas o cu totul altă senzaţie – aceea a goarnei lui Stancu, anunţând retragerea drapelelor şi încheierea ceremoniei.
Plecarea în această tabără urma, an de an, cam acelaşi tipic. Deoarece se organiza într-un sanatoriu pentru boli de plămâni, trebuia să fac o vizită la Sanepid pentru analize. Analizele constau dintr-un examen pulmonar, un control stetoscopic şi, finalmente, în înghiţirea conţinutului lichid, urât mirositor, al unui pahar. Iar după ce dădeam peste cap băutura aceea, la scurtă vreme simţeam nevoia imperioasă de a depune conţinutul intestinului gros. Pentru aceasta ni se alocau câteva recipiente din plastic albe. Albe la început, pentru că în toiul analizelor căpătau diferite culori, în funcţie de consistenţa şi calitatea micului dejun. În fiecare an încercam să evit acest exerciţiu de precizie (până la urmă), dar ochiul vigilent al medicului nu-mi lăsa nici o şansă. Defecam cuminte şi încercând să nu mă gândesc prea mult la asta. Mi-o închipuiam, în acele momente pe Gilda, căţeluşa noastră de acasă, care avea cel mai simpatic mod de a-şi regulariza presiunea din intestine – se aşeza pe picioarele din spate, privea către cer şi zâmbea. Gilda a fost primul şi ultimul animal din viaţa mea care ştia să zâmbească.
Dacă în fiecare an ajungeam în tabără în jurul prânzului, anul acesta am ajuns mult mai târziu, spre seară. O pană de cauciuc chiar la intersecţia şoselei Tulcea-Isaccea cu drumul conducând la leprozeria de la Tichileşti. Auzisem vag despre această comunitate ciudată iar şi mai vag despre boală. Întotdeauna când treceam prin dreptul indicatorului care anunţa iminenţa coloniei, se găsea câte un copil să povestească lucruri grozave auzite, spunea el, de la un matur bine informat. În cei câţiva ani cât am frecventat Forumul Pionierilor, ajunsesem să-mi formez o imagine destul de clară nu atât asupra bolii cât asupra oamenilor căzuţi pradă acesteia. Acum însă, staţionaţi atât de aproape de ei, fiorul discret de oroare se transformase într-o groază autentică. N-a fost nevoie de nici o comandă mai severă pentru a ne strânge pe toţi ca într-o armonică. Stăteam adunaţi până la transpiraţie (sunt veri foarte calde în Dobrogea), urmărind îngrijoraţi drumul ce urca un mic deal, după care cotea brusc undeva în spatele acestuia. Aşteptam cu sufletul la gură să apară dintr-o dată un grup de inşi diformi, fără mâini, fără urechi, ba chiar şi fără cap, cum aflasem că ar fi fost posibil. Iar cu cât soarele apunea tot mai mult dincolo de deal, cu atât frica noastră căpăta proporţii insuportabile. Totul era posibil la vârsta aceea, până şi întâlnirea cu un lepros sinistru.
Am fost cazat la pavilionul B. Era un dormitor imens în care intrau în jur de 30 de paturi. Fiind în al patrulea an de tabără, căpătasem vechime, devenisem un obişnuit al locului. Eram puţini în această ipostază - mulţi dintre cei pe care i-am întâlnit la câte o ediţie trecută nu au mai apărut şi altă dată. Îmi puteam, aşadar, alege patul. Acelaşi pat an de an, al doilea stânga de la uşă, la fereastră. Pavilionul avea ferestre imense abia mascate de perdele de culoare albastră. Alegeam patul acela dintr-un singur motiv – dimineţile la Cocoşu (aşa se numea tabăra) erau superbe. Mă trezeam întotdeauna înaintea tuturor, aşa cum mă obişnuisem la ţară, mă duceam în linişte la spălător, reveneam tot în linişte înapoi în pat, îmi aranjam perna, îmi puneam mâinile sub cap şi priveam afară. Dimineţile la Cocoşu erau unice. Înconjuraţi de o pădure imensă de tei, lumina ajungea filtrată într-un mod oarecum straniu, în sensul că puteai vedea foarte clar decupajul razelor de soare. Le puteai număra. De altfel, cu aceasta îmi pierdeam timpul în fiecare dimineaţă, numărând razele de soare...
… Până pe la mijlocul perioadei, a patra sau a cincea zi. Priveam cu aceeaşi lăcomie buchetul de raze, inhalând în acelaşi timp aerul tare cu miros de flori de tei. Mă gândeam aiurea – puteam face acest lucru. De fapt, cel mai uşor te poţi gândi la ale tale dacă îţi structurezi atenţia pe ceva anume. Eu număram razele de soare şi mă gândeam aiurea. Cred că uneori o mai fac şi astăzi. Doar uneori, sunt om mare, nu mă mai ocup de prostii.
Mă gândeam, cred, la noaptea care tocmai trecuse şi la cât ne-am distrat determinându-l pe Cristi să facă pipi pe el, în somn. Procedeul era cinic de simplu – te apropiai de urechea celui care dormea, cu doua pahare, unul plin cu apă celălalt gol şi, în timp ce vărsai conţinutul dintr-unul în altul, şopteai „pişă-te că pleacă trenul, pişă-te că pleacă trenul…”. La Cristi ne reuşea întotdeauna. Se jura în fiecare seară că nu se mai culcă primul, dar nu reuşea niciodată. Nici ameninţările cu deconspirarea nu ne-au putut face să renunţăm la un asemenea experiment comic. Zâmbeam satisfăcut de puterea pe care mi-o dădea vârsta de 13 ani.
Mai întâi am crezut că e vreo vedenie – se tot comenta seara, înainte de culcare şi de experimentul cu Cristi, că în pădure e posibil să bântuie fiinţe misterioase. Eram siguri că putea fi ceva acolo, motiv pentru care niciodată, nimeni din tabără n-a ieşit din dormitoare după căderea întunericului. Dar acum era dimineaţă, razele de soare se aliniau cuminţi printre frunzele de tei, aroma arborilor alunga orice umbră de tristeţe, Cristi tocmai se scăpa susurând, iar vedenia aceea… Dumnezeule! Dacă aceea era o vedenie a pădurii, atunci fără îndoială eu nu mă aflam acum în pat, nu mă aflam în tabăra de la Cocoşu ci undeva unde numai poveştile pe care mi le-ar fi spus bunicii mei (dar nu mi le-au spus pentru că au murit toţi înainte de a mă naşte eu) ar fi putut descrie. Era o fată. Îmbrăcată într-un trening galben şi cu tenişi albi, sărea coarda. Nu în mijlocul taberei pe terenul de sport, nu în parcul din dreapta, nici măcar în spatele taberei, la cabane, nu… fata sărea coarda chiar în faţa ferestrei mele. Cânta ceva vesel deşi, din cauza efortului, cântecelul se confunda adeseori cu un chicot precum un sughiţ. În faţa ferestrei mele, o fată sărea coarda şi chicotea. Iar, cel mai ciudat, razele de soare, care până mai devreme se aliniau cuminţi în faţa privirilor mele, i s-au oprit în cozi. Şi săreau coarda odată cu ea.
O priveam cum ţopăie şi aveam un sentiment ciudat. Nu, nu unul de pasiune instantanee, nu o tulburare adâncă gata să mă arunce în braţele disperării, ci unul de simplă mirare - ocularii mei săreau coarda odată cu ea; aşa ceva nu mi se mai întâmplase niciodată… îi simţeam cum saltă şi nu mi-i puteam stăpânii. Aveam o privire nehotărâtă. Dacă am fi fost nişte indivizi maturi, desigur că instinctul sexual ar fi selectat pe loc părţile anatomice interesante şi ar fi focalizat întreaga atenţie acolo. Cum la fel de sigur că săriturile ei ar fi avut un scop precis şi o dinamică studiată. Dar numai dacă am fi fost nişte indivizi maturi. Atunci însă nu ştiam la ce să mă opresc : la chipul drăgălaş şi isteţ? la corpul mic şi elastic? la genunchii subţiri, ca de broscuţă ? la mâinile nervoase şi orbitor de albe? Le priveam pe rând. Adică le priveam haotic. Nici nu mai ştiu cum le priveam.
Apoi a dispărut. S-a oprit, s-a scărpinat puţin în cap, şi-a strâns coarda şi a plecat, undeva spre pavilionul A. M-am trântit în pat, mi-am pus mâinile sub cap şi am zâmbit larg. Un zâmbet larg la 13 ani nu seamănă cu zâmbetul niciunei alte vârste – e un amestec de eros incipient, naivitate şi timiditate. Ar fi trebuit să o vedeţi pe Gilda, ca să vă puteţi imagina măcar cum arată un zâmbet de îndrăgostit la 13 ani.
Nu m-am îndoit nici o clipă că aveam s-o revăd chiar în ziua aceea. Şi nu oriunde ci chiar în detaşamentul meu, ba chiar în grupa mea. După masa de dimineaţă ne-am retras pe detaşamente în sălile special amenajate unde urmau să aibă loc aşa numitele dezbateri. Curios, era de-a dreptul curios. Se afla în grupa aceasta încă din prima zi, ba chiar intervenea des în discuţii, cu vocea piţigăiată dar plină de personalitate. Vorbea repede, se înroşea şi făcea eforturi (probabil sfătuită de acasă) să nu dea din mâini. Cum de n-o observasem până atunci ? A fost una din primele lecţii de viaţă însuşite la modul conştient – nici o zi nu seamănă cu alta aşa cum nici un om nu e acelaşi în fiecare zi. O chema Liliana, era din Luncaviţa şi era în clasa a VII-a. Mama ei lucra la magazinul universal din comună, iar tatăl ei era învăţător la şcoală. Avea o soră mai mică, un bunic veteran de război şi un câine pe care îl chema Victor. Câinele era cam obraznic pentru că mânca găinile. Toate aceste informaţii mi se derulau prin minte de parcă mi le turna cineva acolo, împins de nu ştiu ce grabă. Liliana ne spusese toate acestea încă din prima zi de „socializare”, dar abia acum începeam să le conştientizez. Iar când se pregătea să termine expozeul ei despre modul în care reuşise să-i aducă în rândurile organizaţiei pe doi copii de ţigan, eu aveam deja o imagine confuza asupra a ceea ce mi se intimpla.
Prânzul se lua într-o cantină imensă dar curată. Detaşamentul de serviciu, aranjase pe fiecare masă, pe lângă tacâmuri, şerveţele, pâine şi coli colorate, îndoite, pe care era scris cu carioca „La masă nu se vorbeşte, ci se tace ca un peşte”. Este drept, fără explicaţia aceasta, animalul desenat dedesubt putea fi catalogat drept mamifer terestru – dar arta transfigurează, nu-i aşa, realitatea; mai ales într-o tabără de copii cu destin dirijat. M-am aşezat la o masă ocupată deja de Cristi, Liliana şi prietena ei, Maria. Am devenit brusc impacientat – Cristi vorbea mai mult decât degajat cu Liliana, iar aceasta râdea cu gura până la urechi. Timid şi frustrat priveam scena lipsit de orice idee. Ba da, de fapt îmi venise una, cinică. Mă gîndeam că aş obţine un rezultat sigur apucându-mă să povestesc despre nopţile în care Cristi urina la comandă. Nu-mi trebuia decât un semn; dar acesta n-a mai venit, pentru că sosise deja supa. Liliana sorbea din lingură într-un mod original – ducea lingura la gura, o introducea pe toată înăuntru şi vărsa conţinutul pe gât. Aducea foarte mult cu puii de porumbei atunci când sunt hrăniţi cu seminţe de grâu. O priveam cu lingura suspendată în aer, incapabil să comit vreun gest – tot ce făcea ea era uimitor. N-am ştiut până atunci că te poţi îndrăgosti de o fată numai pentru că mănâncă altfel de cât ceilalţi supa.
Ni s-au servit drept desert, eclere. Erau mari, pufoase şi crema dădea pe dinafară. Pe atunci, dacă aveam o prăjitură preferată, atunci aceea era eclerul. Liliana, l-a luat cu o mişcare fermă şi l-a îndesat cu poftă în gură. Mesteca anevoie, iar fălcile umflate o făceau şi mai simpatică. Povestea ceva despre câinele Victor – cât de pufos era şi cât de jucăuş. Da, dar Gilda era o căţeluşă deşteaptă, cum rar exista în neamul câinilor. Nu se compara câinele Victor cu căţeluşa Gilda. Aş fi vrut să nu i-o spun, dar nu m-am putut abţine. M-a privit preţ de câteva secunde, a lăsat să-i cadă restul de ecler din mână şi a izbucnit în plâns. Imediat s-a ridicat de la masă şi a fugit spre ieşire. Şi tot imediat m-am simţit mizerabil. Bucata de ecler abandonată în farfurioara albă mi s-a părut atunci cea mai dramatică imagine din câte văzusem până atunci. Poate doar în filmul „Fata care vinde flori”, scena în care florăreasa îşi recapătă vederea să mă mai fi impresionat atât de mult. În plus… în plus, eu o iubeam pe Liliana. M-am ridicat de la masă şi am ieşit după ea. Am găsit-o după îndelungi căutări. Se dădea într-un leagăn, privind aiurea. Nu mai plângea, dar în privirea ei câinele Victor suferea adânc. M-am apropiat, aşa cum căţeluşa mea Gilda se apropia atunci când ştia că făcuse o prostie şi i-am întins eclerul. În efortul căutării, prăjitura se deformase vizibil – adică, trebuia să fii prea naiv sau prea tolerant ca să accepţi în dar un asemenea terci. „Gilda e deşteaptă, dar nu are un picior – a călcat-o într-o zi o maşină”. A fost prima oară când am privit bucuros cum cineva îmi înfulecă prăjitura favorită.
Joi seara s-a organizat primul bal. Câţiva băieţi mai mari, instructori U.T.C. au venit cu un magnetofon MAIAK şi cu o geantă încărcată cu benzi. Pereţii erau împodobiţi cu hârtie creponată, torsionată în diferite feluri. Unele erau mai lungi, altele mai scurte. Roşii, galbene, verzi, albastre şi albe. Cea mai lungă bandă pornea de la cravata tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi se termina deasupra ghişeului unde se debarasau resturile din farfurii. Fetele erau îmbrăcate frumos şi dansau în cerc. Băieţii erau pieptănaţi şi dansau în alt cerc. Le priveam pe furiş şi ele ne priveau în acelaşi mod. Problemele apăreau atunci când UTC-iştii cu muzica programau un „blues”. Ca la o comandă toţi ne retrăgeam pe margine şi priveam pe pereţi. Erau aranjaţi frumos – în seara aceea am avut ocazia să-i admir de câteva ori. Seara dansantă s-a terminat devreme. Atât de devreme încât dacă priveai atent printre crengile de tei, mai putea prinde o rază, două de soare – obosită, roşie, dar rază de soare. În momentul acela însă nu eram atent la decupajul fin al naturii ci mergeam alături de Liliana, în parcul dintre pavilioane. Eu priveam înainte, ea privea înainte. Făceam acelaşi număr de paşi, dădeam din mâini în acelaşi ritm, tăceam în acelaşi timp. După două tururi mi-a spus că merge să se culce. I-am răspuns că la asta mă gândeam şi eu. Ne-am zâmbit. Ea a intrat în pavilionul A iar eu în pavilionul B. Nu ştiu dacă Liliana a păţit ceva intrând , dar eu ştiu că am primit în cap o găleată plină cu apă.
Somnul refuza să mi se lipească de gene. Trecuse de mult momentul Cristi (la care am participat fără entuziasm, ba chiar le-am reproşat la un moment dat că sunt copii). Încet încet adormiseră cu toţii. Îi auzeam cum respiră fiecare, în felul lui. În seara aceea am făcut o observaţie interesantă şi anume că somnul diferă de la un individ la altul. Spre exemplu, Nic pufăia, era ca un trec chinuindu-se să plece din gară. Lucian respira fără nici un sunet – eram tentat să verific dacă nu cumva bietul copil era mort. În schimb, Vali sforăia din momentul în care punea capul în pernă până la trezire – fără nici un repaus. Sorin respira cu gura deschisă larg şi înghiţea în gol foarte des. Eram curios să ştiu cum dormeam eu. Mă gândeam că ar trebuie să întreb pe cineva, dar eram sigur că ar fi râs de mine – aceasta nu este tocmai o întrebare normală. Apoi o revedeam pe Liliana. Sărind coarda, mâncând supă, vorbind la dezbateri, zâmbindu-mi. Nu îmi închipuiam cum ar fi mai departe. Pentru că atunci nu exista mai departe. Doar mă gândeam la ea şi lucrul acesta mă umplea de mândrie.
Ne-am întâlnit şi ziua următoare şi cealaltă zi de după ziua următoare. După dezbateri, urma prânzul (unde care nimeream la aceeaşi masă), odihna şi programul liber de după-amiaza. Ne jucam amândoi cu o minge. Eu o aruncam la ea şi ea o arunca la mine. Dacă există ceva mai umilitor pentru un băiat, atunci acest lucru este schimbul de mingi cu o fetiţă. Nici un farmec, nici un schepsis, nici un nerv întrucât într-un astfel de joc nimeni nu pierde şi nimeni nu câştigă. M-aş fi distrat copios în faţa unei asemenea imagini, dar de data asta era altceva. Nu monotonia aruncării mingii dintr-o parte în alta, ci posibilitatea de a sta în preajma celei mai frumoase fete din câte întâlnisem până atunci. O sorbeam din priviri cât de discret puteam, îi vorbeam, îi spuneam cele mai banale poveşti şi, drept recompensă, primeam cele mai banale poveşti. Asta făceam noi după amiezele, schimbam mingi şi poveşti banale despre Gilda şi Victor. Dar îmi plăcea să cred că în spatele lor se afla ceva mai mult.
Ultima zi de tabără. Era ziua în care se desfăşurau finalele la diferite concursuri. Eu participasem la trei : la un concurs de cros (am fost descalificat încă din prima zi, pentru că am ajuns la finiş prea târziu), la un concurs de desen (la care, din nou, n-am contat pentru finală) şi la un concurs intitulat „cel mai mare mincinos”. La acest din urmă concurs am ajuns în finală. Se spune că în copilărie asimilăm cea mai mare parte din complexele fiinţei, că tot ce ne provoacă atunci disconfort, teamă şi repulsie rămâne întipărit în inconştient până la moarte. Nu ştiu câte din complexele mele s-au acumulat atunci, dar unul l-am căpătat în mod cert într-o poiană înverzită şi răcoroasă, în mijlocul unei păduri de tei, într-un grup de copii întrecându-se în minciuni. Am luat locul I cu una dintre cele mai stupide minciuni din câte se auziseră vreodată în istoria milenară a minciunii. De fapt, nu cred că era o minciună şi nici acum, la maturitate, nu pot cataloga cu exactitate afirmaţia făcută atunci. Am spus aşa, „eu când voi fi mare voi merge cu măgarul pe Lună”. Imediat ce am comis această inepţie m-am simţit cuprins de ridicol. Mă simţeam oribil, îmi venea să mă ascund în pădure şi să nu mai ies de acolo până la focul de tabără. Paradoxal, aplauzele asistenţei, fluierăturile şi râsetele n-au făcut decât să-mi accentueze starea. De atunci, mă simt de-a dreptul oribil când mi se întâmplă să obţin ceva cu uşurinţă – am impresia că am spus o minciună.
La întoarcere eram înconjurat de foarte mulţi copii. Devenisem un soi de erou, toţi voiau să mă atingă, toţi voiau să-mi vorbească dar, cel mai enervant, toţi voiau să debitez în continuare minciuni. Iar eu, ca şi în timpul concursului de altfel, nu aveam nici o idee care să-mi placă şi mie. Am intrat în tabără în triumf. Grupuri mari de copii se aflau deja pe platoul dintre pavilioane şi se jucau exact cum îi ducea mintea. Larma venită dinspre pădure i-a oprit şi i-a făcut să privească atent către noi. Vestea s-a dus iute, cel mai mare mincinos era viu şi bântuia liber printre ei. Devenisem pe loc un fenomen. Un amestec de plăcere şi furie, asta eram. Iar Liliana nu se arătase defel – concursul lor nu se încheiase încă; participa la întrecerea de cea mai mare gospodină şi, mai târziu, am aflat că a luat locul I la cartofi prăjiţi. Hotărât lucru – numai în copilărie un mare mincinos se poate îndrăgosti de o expertă în prăjitul cartofilor pai. Amândoi aveam diplome.
Spre seară eram cu toţii strânşi în faţa rugului pregătit pentru focul de tabără. Era o construcţie înaltă, cea mai înaltă din câte văzusem până atunci. Uteciştii aduseseră din pădure trunchiuri mari de lemn uscat şi s-au străduit întreaga zi să le aranjeze. În aer plutea o umbră de tristeţe amestecată cu una de bucurie. Odată, pentru că era ultima zi de tabără şi a doua zi urma să plecăm cu toţii acasă şi, a doua oară, pentru că era ultima zi de tabără şi urma să plecăm cu toţii acasă. Carneţelele erau pline de adrese (în cea mai mare parte, adresele au rămas în carneţele, moarte, uitate), iar promisiunile de reîntâlnire se schimbau cu repeziciune. Nu trebuia decât să vină seara. Şi a venit. O torţă îmbibată cu motorină aprinsă a fost depusă la baza rugului şi, în scurt timp, flăcările au cuprins trunchiurile pe de-a întregul. Priveam cu toţii uimiţi, cum numai nişte copii în faţa focului aprins ştiu să privească. Apoi, după ce surpriza s-a mai estompat ne-am strâns într-un cerc şi am început să jucăm arim jim jim. Regula acestui joc este simplă : strânşi într-un cerc, băieţi şi fete deopotrivă, cântă. În mijloc, un băiat (sau o fata) se plimbă şi caută o pereche. După ce o alege, se aşează amândoi în genunchi şi se sărută. Apoi cel ales trebuie, la rândul lui să aleagă pe cineva. Până când profesorul instructor anunţă ora stingerii.
Ca în fiecare seară, jocul urma probabil să se încheie fără ca vreo fetiţă să mă aleagă măcar odată. Plecam întotdeauna dezamăgit că existau mereu alţi băieţi ceva mai atractivi, sau mai îndrăzneţi. Mă prindeam în cerc în fiecare seară plin de speranţă şi mă desprindeam dezamăgit. Nu era o dezamăgire iremediabilă, nimic care să mă marcheze, măcar din cauză că, la scurtă vreme, începea experimentul cu Cristi. Dar aveam 14 ani şi primele semne ale sexualităţii începeau să se facă simţite. Voiam să mă sărute o fetiţă.
Iar ea a venit. Liliana. Cel care o introdusese în cerc a fost Cristi. A luat-o, s-a plimbat puţin cu ea, s-au lăsat în genunchi, a sărutat-o şi lăsat-o acolo, cu batista în mâini. O priveam ca în fiecare seară : atent, îndrăgostit. Deşi în ultimele zile consimţea tacit să se joace cu mine, nu îmi puteam da seama dacă însemnam ceva pentru ea. Se comporta ca orice fetiţă - râdea, mă pocnea, se distra pe seama mea. Dacă mă apropiam ceva mai mult roşeam instantaneu dar nu observa sau, cel puţin, nu lăsa să se vadă că ar fi observat ceva. Acum se învârtea în cerc, privea băieţii cu un zâmbet ştrengar, şi îi făcea plăcere să vadă cum aceştia băteau din palme ţinând ritmul ca într-un ritual. Apoi, brusc, s-a întors către mine, mi-a prins batista de după gât şi m-a tras în centru.
Nu-mi venea să cred. Mă învârteam odată cu ea, cercul dispăruse de-a binelea, iar bătăile din palme se transformaseră într-un cântec „blues”. O priveam uimit şi fericit, iar ea mă privea cu acelaşi zâmbet ştrengar. Ne-am lăsat în genunchi şi m-a sărutat. Zăpăcit şi transportat, uitasem ce trebuie să fac şi, căzut în genunchi, stăteam nemişcat ţinând ochii închişi. O pereche de buze mici şi calde, parfumul rusesc de la mama ei, respiraţia crudă… îmi venea să spun o rugăciune, numai că acasă nu mă învăţaseră niciuna. Aşa că ea s-a ridicat şi s-a dus înapoi în cerc.
M-am ridicat şi eu şi am început să mă rotesc. Auzeam din piepturile tinere cântându-se ceva enervant, nişte flăcări care deveneau tot mai neclare, un vâjâit ciudat în urechi, bătăile din palme transformate în scurt timp în bătăi aplicate direct pe faţa mea – mi-au spus că leşinasem. Stăteam întins pe iarbă, profesorul de sport al taberei îmi punea întrebări legate de părinţii mei, focul continua să ardă, încet încet începeam să-mi revin. Copiii jucau mai departe arim jim jim, îi priveam brusc dezinteresat, aşa cum privesc oamenii către ţinte inaccesibile sau neinteresante. Apoi am realizat că cineva mă ţinea strâns de mână. O mână mică, moale şi caldă. Şi, înainte de orice, îngrijorată. Am strâns şi eu. Şi mâna a devenit veselă.