Ştefan MANASIA

 

Foto: Ştefan Manasia, portret de "optzecist"

 

ostroveni. viaţa şi contactele

(fragmente)

 

                                                           “Life is precocious in a most peculiar way

  Sister psychosis don’t got a lot to say”

                                                                                                                                                             Oasis

 

 

1.

îţi ia patru ani să ascuţi o imagine, să eliberezi

în apa mâloasă un simbol, o vedenie

un gest pe care nu l-ai dus niciodată până la capăt

un cuvânt care te roade, de-atâta timp, ca o tenie

 

sau remuşcarea umflată, sudoarea

ce te-nsemnează în cearşafuri de sânge

aerul în care levitează prieteni iubiţi

vânăt, te sărută pe gură, te strânge

 

 

2.

răsai, tu, mac, floare a memoriei

dincolo de gardurile albe ale fermei de porci

lângă şănţuleţul cu fecale verzi, între guşterii adormiţi

răsai, floare a memoriei, tu, mac!

 

de la marginea neştiută am învăţat să privesc

ceea ce nu poate fi povestit

făcusem experienţele sub lumină şi miasme

înainte de a descoperi america prieteniei

 

cerul era o petală grena curbată ca o cupolă

în depărtare blocurile foşneau, ascuţite petale

din ce în ce mai roze şi mai pale

o floare de carne pulsa şi plutea

 

înăuntrul petalelor, eu

respirând panica prin toţi porii, prin albul ochilor

în degetele umflate rodeau viespi, gâdilau păianjeni mărunţi

nu mă băga nimeni în seamă sau le păream mort:

 

răsai, tu, mac, floare a memoriei

dincolo de gardurile albe ale fermei de porci

lângă sănţuleţul cu fecale verzi, între guşterii adormiţi

răsai, floare a memoriei, tu, mac!

 

 

3.

le păream, fără îndoială, mort

nici nu-mi dădeam osteneala să nu mai clipesc

să nu privesc gleznele şi teneşii de gumă

pentru că pentru ei eram mort, fără îndoială

 

eram atât de mort, încât nu participasem la jocuri

de la bun început, mă toleraseră în rândurile

lor doar ca purtător al unei maladii

curioase şi inofensive

 

dar eu aş fi putut învia în tristeţea depozitului de lemne

şi să sărut pulpele bronzate ale Florinei

şi părul ei înnoptat: vinişoarele roşii de pe frunte

mi s-ar fi retras în scalp, aş fi deschis ochii

 

şi i-aş fi surâs: gata, nu mai sunt mort

(săream ca un brotac îi cuprindeam genunchii)

numai că ei erau îngrijoraţi au presupus că sunt mort

iar eu a trebuit să râd şi să admit: da, da, sunt mort

 

 

6.

două corpuri translucide care dorm şi fac dragoste

două animale portocalii

filtrul amiezii ne-nghite ca să ne scuipe

excitaţi în demenţă, pe canapea

 

ascunşi în smârcurile dintre pagini, sub nuferi şi lintiţă

ne-au crescut bronhii   nu mai ajungem la dune

suntem o specie ocrotită prin lege

ne vor vâna pentru fildeşul nostru, pentru carne şi spermanţet

 

încet, respirăm

 

încet, facem dragoste

 

încet, adormim în vizuina visului siamez

 

 

7.

îmi contemplam deodată aura anorexică:

eram profeţii grunge dumnezeii dezechilibraţi ai oraşului

chipurile noastre, pe dig, unul în faţa celuilalt

străluminau aceeaşi eczemă

 

dar privirea lui mă calma mă aşeza

în adăpostul călduţ al elocinţei

(eczema ne lipise pe figuri măşti

atât de fioroase şi intelectuale)

 

peste noi îşi lăsa aripile o tăcere feroce

dintre acelea care uneori ţin loc de prietenie

o stare decofeinizată şi aseptică pe care

am măcelărit-o cu mormane de vorbe

 

atunci eu şi Cosmin Badea am avut revelaţia

auzeam dilatându-se cochilia melcului acvatic

simţeam unduirea hidrei a giganticei lipitori vişinii

perişorii de pe antenele moliei cum captează feromonul înţelepciunii

 

am văzut, pe dig, burţile totemice ale grăsanelor

sub cremele hidratante, trupurile acelea ametafizice

care ne-au umilit imaginaţia

 

 

8.

exaltat, mă gândesc din nou la ratările mele

cu perversitate, cu neruşinare

un frig rău mi-a răcit oasele

o moliciune mă face să mă risipesc

 

la ratare, numai la asta merită să te gândeşti    

îmi spun, la cuţitul ăsta viclean

ca prima iubire, cel dintâi teritoriu

supus cu ochii şi limba şi dinţii

 

la ratare, ca la cea mai reuşită poveste

piatra tombală a victoriilor mele

măseaua cariată din care am supt

ca să scuip

 

la ratare, unicul viciu al existenţei

de până acum, organizare comodă a trupului

raiaţii de velur şi cămăşile mele pufoase

raiaţii ei de velur peste fesele ei pufoase

 

năsucul mânjit cu floare de soc

parfumul ieftin peste trupul cel bun

respiraţia şi blestemul salivei

de care nu eram niciodată sătul

 

port stindardul ratării ca pe-un drapel roşu

mototolit între omoplaţi, în plexul solar

în testicole şi în fiere, în falangele obosite

după o prea îndelungă sclavie

 

 

 

 

gândacule, fii înghiţit de înserare

pierde-te pe aeroportul florii ultraviolet:

uită bizantinismul defuncţilor pe care

-i mixez în baletul ăsta înfiorător de încet

 

 

 

(din Amazon şi alte poeme)