Un Cristian


Cici are ţîţe

 

"Cici are ţîţe!"

"Ce zici, Aurică?"

"Le-am văzut eu cînd se spăla".

Era foarte adevărat că, de la un timp, sub tricoul lui Cici se ridica ceva tot mai înţepător. De-asta şi ăia mari fluierau cu disperare după pititea şi o-nghesuiau pe după stîlpi. Că unde puteai să te-ascunzi pe străduţă decît după stîlpi? O dată Sandu a luat cheile de la trabantul lui taică-su şi-a spus să se ducă cu el în maşină.

"Mie mi-e frică să mă duc în maşină cu Sandu. Vii cu mine?"

"De ce?"

"Dacă trage de ţîţe şi mi le face ca lu' tanti Sabina?"- săraca ţîţoasă Sabina, avea vecina ca nişte popice în loc de ţiţe. Îi atîrnau pînă aproape de brîu şi ăia mari ziceau c-au văzut ei cum şi le dă pe spate. Nu prea era de rîs, da' toată lumea rîdea la gîndul ăsta.

"Cici, tu eşti proastă rău. Tre' să tragă de ele un an încontinuu şi tot n-o s-ajungi ca tanti Sabina."

"Şi dacă mă prinde tata?"

"Nu te duci."

"Da, da' n-am fost niciodată într-un trabant. Tu ai fost?"

Nici nu-mi trebuia să urc în panarama aia galbenă. "Nu vin".

O urmăream cu coada ochiului. Se schimbase ceva cu ea, nu ştiu ce. Cînd mă pupăcea, o făcea mai apăsat ca înainte.

"Vezi ce ţîţe am?", sări să-mi spună cînd m-am întors din tabără.

Într-adevăr, i se deschisese pieptul.

"Vrei să pui mîna?"

"Aha, te spun lu' tata!" - sări ca ars Aurică - "Pe mine nu mă laşi şi pe Cristi îl laşi!"

"Nu vreau."

"Nu vrei?"

"Nu, nu vreau".

"Băi, Cristi, nici nu ştii ce mameloane are!"

M-a bufnit rîsul de faţă cu ea. S-a-ntors cu spatele şi privea în gol, în timp ce Aurică pronunţa apăsat "mameloane". O bună bucată de vreme îl surprindeam vorbind singur: "mamele", "mameloane"."Ce-i, Aurică?". "Vreau şi eu nişte mameloane de-alea!"

"Hai, lasă-mă pe mine în locul lui!" - se ruga Aurică, dar Cici era deja departe.

"Eşti fraier, să ştii că i-a crescut şi păr în slipi, ca lu' mama!"

Aurică era trist. Cum nu mai aveau voie să facă împreună baie, fugea în curte, să se holbeze pe la geamuri. Deşi erau acoperite cu calendare bisericeşti mai vechi în asemenea ocazii, mereu lăsa el cîte o fîşie să se desprindă pe după perdea.

"Ai fost în trabant?"- am întrebat-o.

"Ce te interesează pe tine?"

"De fapt, nici nu mă interesează. Faci ce vrei."

"Da' dacă vrei să ştii..."

"Nu mai vreau să ştiu nimic."

"Dar eu vreau să ştii că Sandu e un bou".

"Ştiu asta."

"M-a muşcat, uite!"- şi dă să-şi ridice tricoul. Mi-am ferit privirea.

"Cici, te cred. E mai bine să nu te mai duci acolo."

"Uite şi tu de ce e bou!"

Ţineam mîinile pe ochi.

"Nu vrei să vezi?"

"Nu."

"Atunci de unde ştii că e bou?"

"Pentru că e. Şi pentru că tu eşti o proastă."

"Da? Bine, da' să ştii că nu sînt proasta ta!"

De cînd o revăzuse pe Cici, Vali, cu patru ani mai mare, venea tot mai des pe la tataia. Un fel de-a spune "pe la tataia", că ajungea cînd ăia bătrînii nu erau acasă. Altfel, "Ce mai faci, tataie?", "Bine, nepoate", "Am trecut şi eu pe-aici, că eram cu bicicleta". Dar bicicletă avea dinaintea mea.

"Ai văzut ce ţîţe are Cici?" - mă întrebă el, cînd am rămas în vara aceea singuri, că ai noştri au plecat împreună în concediu la Covasna. Zilele ni le petreceam la bunică-sa, o femeie singură, destul de amărîtă, Dumnezeu s-o odihnească, doar că, de fiecare dată ajungeam la Cici.

"Auraş, ia suie aici şi plimbă-te!" - îl pasa repejor pe ăla micu, care, încîntat să se plimbe cu un Pegas cu şa lungă, dispărea cîte-o jumătate de oră. Cici nu era deloc deranjată, se-ncălţa cu pantofii cu toc ai Dorinei şi mie îmi trimitea bezele prin geam. Mă simţeam în plus, aş fi vrut să-i zic ceva, nu ştiu ce sigur, dar era prea atentă la Vali. Stăteam la poartă, călare pe Pegasul meu Modern cu şa scurtă, maronie, gata să claxonez dacă venea cineva.

Aurică nu era fraier toată ziua. Profita cît putea de noua conjunctură. Aşa s-a creat lanţul: lua bani (1, maxim 3 lei, că era ieftin) de la cei care vroiau să vadă ţîţele lu' Cici. Dacă ea refuza, o ameninţa că o spune că Vali vine cînd sînt singuri. Cu Marian şchiopul s-a certat rău, că l-a fraierit: i-a dat 1 leu în loc de 3. "Să mor io dacă-i mai arăt în viaţa mea mamela lu' Cici!" – îşi întărea el crunta răzbunare.

"Cristi, nu vrei să ne jucăm de-a mama şi de-a tata?"

Aurică era la ţară, toţi plecaţi, curtea numai a noastră.

"Uite, ieşim aşa desculţi!" – şi ne-am dus în vie, ne-am stropit cu furtunul, ne-am făcut jurăminte suflînd unul în altul cu puf de păpădie:"Să moară Aurică dacă mă mai sărută cineva în afară de tine!", "Să moară Aurică dacă mai las pe cineva să te sărute în afară de mine!") şi p-ormă ne-am căsătorit într-un sac de plastic.

"Hai în casă!"

"De ce, nu-ţi place în curte?"

"Vino să-ţi arăt ceva" – şi m-a tras înăuntru. S-a aşezat pe pat şi aştepta. "Urci sau ce faci?"

"Unde?"

"Suie-te pe mine!"

"Cum să mă sui pe tine?"

"Uite-aşa!"

"Dacă te omor?"

M-am suit. "Şi?"

"Hîţînă-te!"

"Cum să mă hîţîn?"

"Mişcă-te, dă din picioare. Împinge-te-n mine!"

Îmi proptii mîinile pe sînii ei - cred c-o dureau – şi o simţeam cum se foieşte sub mine.

"Pupă-mă! Scoate limba şi pupă-mă!"

În clipa aceea a intrat Gheorghiţă, stropit din cap pînă-n picioare cu motorină, cine ştie ce păţise. Vroia să ne spună ceva, dar îi rămăsese vorba-n gît. Stăteam călare pe fi-sa şi-mi venea să rîd de moaca lui, de mine, de situaţie, dracu' mai ştie. Cici s-a tras imediat de sub mine, speriată tare, s-a dat spre uşă. Două perechi de palme au năucit-o de-a dreptul, doar că n-a scos un ţipăt. A plecat cu ea de păr în bucătărie.

Rămăsesem pe dormeză, fără reacţie, privind în sus, ca în atîtea dăţi cînd n-am înţeles ce se întîmplă cu mine şi ce caut eu aici. Pe jos urmele noastre murdăriseră carpeta. Mi se uscase noroiul de pe picioare şi priveam păianjenul din colţul tavanului. Nu-mi venea să plec. Aproape mă luase somnul. M-am ridicat cu greu. Cînd să-mi aranjez tricoul, am văzut pe pantalon o pată. M-am dus glonţ în camera bunicilor. Chiloţii se murdăriseră de ceva lipicios, iar pata ajunsese prin tricou pe pantaloni. Dar de la ce? Motorină nu era sigur.

Cici n-a mai jucat pititea, iar Aurică a devenit bănuitor: "Ziceai că nu vrei să-i vezi mamelonul lu' Cici!" Dormeau în camere separate de-atunci şi cînd l-au descoperit cu bani a recunoscut că-i primea de la copii, "ca să pună şi ei mîna". L-au bătut în curte, cu cureaua la fundul gol, să-l audă tot cartierul cum ţipă. Noroc că nu i-au găsit prea mulţi bani, că Cici obişnuia să-i ceară contraserviciu. Cum Aurică nu rezista o zi fără să o atingă, avea ea un tarif: "dacă vrei pe stîngul - 50 de bani, dacă vrei pe dreptul, 25 de bani". Aurică era mort după stîngul. Se respecta, cum s-ar spune.

Prins de valul dezvăluirilor, l-a băgat la fund pe Vali, care ani buni n-a mai călcat pe-acolo. Mie nu mi-au spus nimic. Tataia m-a întrebat ce şi cum şi, după ce i-am povestit ruşinat, m-a sfătuit să-mi scot tricoul din pantaloni: "Pînă înveţi să porţi cămaşa în pantaloni, ţine-o pe dinafară!"

Dar cu toate acestea, între noi trei nu se schimbase nimic. Curînd aveam să ne reluăm jocurile şi intrigile. E drept că Cici ieşea tot mai rar din casă, dar Aurică era gata acum de lucruri mai importante - bătăile cu celelalte străzi: "Să-i caftim pe Sandu şi pe Marian şchiopul".

Ceea ce mi se pare însă interesant, e că peste un număr considerabil de ani de la acele întîmplări, la nunta lui Cici, astăzi femeie respectabilă, cu servici şi guşă, eu nici măcar n-am fost invitat, iar Vali a pozat în cavaler de onoare. La costum, evident, şi cu cămaşa băgată în pantaloni.

 

- 2 ani

 

"Tu să taci, bă, că-n '78 nici nu erai născut!"

"Ba nu-i adevărat, în '78 aveam -2 ani!"

Disputa a început, ca de obicei, de la fotbal. Dan nu-l înghiţea pe Aurică. Şi-asta numai pentru că, deşi cel mai mic de pe străduţă, mînca statisticile pe pîine. Dacă vroiai să ştii rezultate şi loturi de echipe, Aurică era o enciclopedie sportivă.

"Auzi, Cristi, în ce clasă se-nvaţă istoria fotbalului?"

Istoria fotbalului, ca şi alte "discipline" de bază ale oricărui puşti, nu există în programa şcolară nici măcar facultativă, deşi constituie subiectul predilect de discuţie din enormele zile de vacanţă. La nici 8 ani, Aurică îţi prezenta după almanahuri rezultate şi performanţe de oriunde. De altfel, geografia noastră era una pur fotbalistică: o ţară exista prin echipele ei de fotbal. Cînd ne jucam la hartă şi arătam oraşe mari din Europa, ne orientam după traseele Craiovei sau ale Stelei din Cupele europene. Fotbalul ascultat minut cu minut la radio şi comentat după reviste era preocuparea după-amiezei. Balaci şi Lăcătuş deveneau, în întîlnirile cu alte străduţe, Pele şi Platini, asta pentru că noi, Aurică şi cu mine, prindeam bulgarii şi vedeam la televizor ceea ce ei doar auzeau de la noi. Iar schimburile de surprize cu fotbalişti ajungeau răfuieli în toată regula - pentru că i-a furat un "Hugo Sanchez", Aurică avea să-i spargă capul lui Mili.

"Cum să ai, bă, - 2 ani? Eşti prost? Nu există - 2 ani!"

Încurajat şi de faptul că-l susţineam în problema de statistică (pînă şi Cici ştia că Olanda jucase în '78 a doua finală ratată de Campionat Mondial, aspect care-l descalifica pe "microbistul" Dan în ochii noştri), Aurică a luat creta de lîngă poartă (o ţineam în cutia poştală, să nu se ude la ploaie) şi ne-a demonstrat că avea cît zicea:

"Bă, dacă în 1982 aveam +2 ani şi în 1980 zero, zero minus doi face -2 ani!"

"Da-n 1930, cîţi ani aveai?" - se răţoi contrariată Cici.

"-50 ani!"- strigă sigur Aurică.

"Arată-ne o poză, să te credem!" - mai zise şi Mili, care pînă atunci căscase gura la noi.

"Lasă-l, bă, nu vezi că-i prostul proştilor!" – şi Dan o luă spre casă. Dar după nici trei paşi, se-ntoarse mirat din cale-afară:

"Şi după ce mori, cîţi ani o să ai, bă?"

Aurică tăcu blocat.

"Aurică n-o să moară niciodată!" - se dezmetici Cici, care nu-l suporta pe Dan de nici o culoare.

"Hai, bă, Mili, că ăştia-s proşti de dau în gropi!"

I-am urmărit cu privirea cum dispăreau. Se-ntunecase de-a binelea şi venea masa. Cici reintră în curte, lăsîndu-ne poarta deschisă. Stăteam pe bordură şi-l priveam pe Aurică, trist dintr-o dată, cum ţinea mingea sub picior:

"Cristi, Maradona moare?"

"Da, moare."

"Ah, atunci e bine. Facem nişte duble pînă ne strigă?"