Vlad BOLOCAN

Camenca

În vara lui 2005 mi-am început vacanţa de miercuri. Seara am urcat în autocarul de Bălţi, iar a doua zi am luat prima cursă spre Glodeni. Ce fain ar fi fost dacă familia mătuşii mele din Bălţi nu pleca în ajun şi făceam călătoria împreună. Din Glodeni am luat un microbuz vechi. În microbuz, sătenii discutau despre potopurile din Banat şi Moldova, despre nişte sate din apropiere care au rămas fără curent, despre democraţie şi istorie. M-a mirat că toate discuţiile erau domoale şi fără exces de zel. Cînd am ajuns în Hîjdieni, am uitat să-i dau trei lei şoferului. Cînd mi-am amintit, tocmai coborîse şi el, ca să-mi amintească. Mai departe am luat-o pe jos. Nişte muncitori de la reţelele electrice m-au întrebat dintr-o maşină-omnibuz dacă-s turist. Uăi! Nu poţi să mergi prin sate cu rucsac turistic şi să nu atragi priviri şi comentarii. Partea flatantă e că cei mici te salută şi cînd o fac nu zic bună dzîua ci bună ziua, că se uită şi ei la TVR1. Aici tevereul se prinde dintotdeauna şi fără a fi retransmis.

Pe drum am dat o raită şi prin livada de meri de-am mîncat mere cît a încăput. M-am gîndit la cum o să povestesc, cînd voi reveni la Bucureşti, despre plăcerea de a mînca mere fără a te gîndi la preţ şi cantitate. În deal, înainte de a intra în Camenca, am stat o vreme la fîntînă. Deodată nu m-am mai grăbit nicăieri. Mi-am amintit de copilărie; de stîncă; de rîpă; de nebunii, de prostii, de umblat la peşte şi la raci; de mîncat cireşe şi vişine în livada şcolii; de păscut bobocii şi curcănaşii; de adus fîn şi pleavă cu bunelu', cu motocicleta; de dusul mîncării la ciobani şi adusul caşurilor de la stînă; de umblatul la pescuit de-adevăratelea, cu unchiul Ion; de munţii de plăcinte ai bunicăi şi de îndemnurile lui bunelu' la un pahar de vin; de lecturile nesfîrşite din camera cu televizor şi de frustrarea pe care o simţeam cînd mă striga unul din bunei, în timp ce eu citeam; de casa şi gospodăria buneilor, cu toate misterele, cărţile, ziarele vechi, TVR1-ul şi Radio România Actualităţi-ul şi cel mai important - fotografiile de acolo. În copilărie am răsfoit fotografiile de mii de ori. Cînd mă săturam de cărţi şi la tv nu era nimic interesant mergeam la albume. Mă uitam la poze de parcă o făceam pentru prima dată. De prăsadul din vie, în care mi-a povestit Emil ultimul episod din Dallas, pe care îl ratasem pentru că, între timp, aveam TVR la Chişinău, dar nu mai aveam la Camenca din cauza antenei defecte. De nucul de lîngă drum, în care m-am urcat în vara de după descoperirea Beatles-ului şi am cîntat And I Love Her pînă mi s-a făcut foame. De funia de tracţiune a motocicletei, pe care, împreună cu Emil şi nişte veri am legat-o de mărul domnesc din spate de la oi şi ne-am dat huţa şi ne-am închipuit că sîntem Tarzani. De plugul vechi rămas de la bunicii bunicăi, care la noi se chema tron (pentru că aducea a scaun cu spetează) şi era luptă mare pentru dreptul de a şedea în el şi a mînca mere domneşti. De cei doi salcîñi, pe care, într-un trecut mitic, bunelu' i-a retezat la bază, pentru că făceau umbră şi care au stat toată copilăria mea incredibil de nalţi, drepţi şi zvelţi. Ca doi aristocraţi.

Gospodăria e moştenirea bunicăi. Îşi amintea uneori că, fiind mică, umbla şi la cele şapte hectare de lîngă fîntîna din deal şi la încă vreo cîteva, în altă parte a satului. După ’90, a reuşit să-şi recapete doar o palmă din pămînt: în imediata apropiere a gospodăriei. Părinţii lui bunelu' erau veniţi din Zăicani, un sat la cîteva aruncături de băţ. În timpul războiului, bunelu' a fost sergent. A făcut armată vreo şapte ani, din care vreo cîţiva i-a petrecut în dreapta Prutului, păzind depozite la Gara Feroviară din Iaşi şi mai tîrziu prizonieri nemţi.

***

Cînd eram mic, unica modalitate de a scăpa de munca fizică era invocarea lecturilor. Aveam, întotdeauna, pregătite tone de cărţi, iar dacă se terminau - era biblioteca sătească. Oricum, cînd era de muncit pe bune, nu mă scăpau nici cărţile. Oi, vaci, porci, găini, gîşte, curci... toate urmate de hoarde de progenituri zgomotoase, reprezentau o adevărată provocare. Nu eram eu cel mai important gospodar, dar era suficientă muncă şi pentru mine. Suficientă cît să îndrăgesc somnul, cartea şi televizorul. Tot la Camenca, eu şi Emil am văzut primele SF-uri pe scenarii de Ray Bradbury, Twin Peaks-ul şi multe altele şi tot acolo am fost cuceriţi de literatura SF. La iniţiativa lui Emil, într-o vară, mama ne-a luat Hobbitul lui Tolkien şi asta a fost suficient ca să devin dependent de cărţi. Eram în clasa a doua, citeam şi pînă atunci, dar Hobitul a avut efect de detonator. M-am liniştit abia pe la 15 ani, cînd am băgat de seamă că, pe lîngă cărţi, există şi viaţa reală.