Vladimir Sorokin

 

Inimile celor patru

- fragment -

(Traducere din limba rusă de Mihail Vakulovski)

 

            Oleg a împins uşa cu piciorul şi a intrat în magazinul de pâine. Nu era multă lume. S-a dus la stativ, a luat două pâini albe de douăzeci de copeici şi jumătate de pâine neagră. S-a aşezat în rând, după o femeie. A ajuns la tejghea repede.

- Cincizeci, a zis casieriţa căruntă.

            Oleg i-a întins o rublă.

- Restul dumneavoastră, cincizeci de copeici, a spus casieriţa.

            Strângând pâinea la piept, el s-a pornit spre ieşire. Ieşind în stradă, a scos o pungă de nailon, în care a pus pâinea. Franzela i-a alunecat din mâini şi a căzut în băltoacă.

- Drace...

            Oleg s-a aplecat şi a ridicat franzela murdară şi udă. Oleg s-a apropiat de tomberon şi a aruncat franzela. Apoi a prins mai comod punga şi s-a pornit spre casă.

- Hei, băiete, stai un pic, a strigat cineva din spate.

            Oleg s-a uitat în urmă. De el s-a apropiat, sprijinindu-se într-o măciucă, un bătrân înalt. Era îmbrăcat într-un palton cafeniu ponosit, cu o căciulă militărească cu urechi. În mâna stângă bătrânul ţinea o sacoşă în care avea o franzelă neagră. Bătrânul avea o faţă slabă şi liniştită.

- Ia stai un pic, a repetat bătrânul, cum te cheamă?

- Pe mine? Oleg, a răspuns Oleg.

- Iar pe mine Henrich Ivanîci. Spune-mi, Oleg, te grăbeşti tare?

- Nu, nu prea.

            Bătrânul a dat din cap:

- Lasă că-i bine. Probabil că locuieşti în turnul acela. Am ghicit?

- Foarte, foarte bine. Iar eu - mai departe, lângă "Ocean", a zâmbit bătrânul. Iată ce e, Oleg, dacă într-adevăr nu te grăbeşti, haide să ne plimbăm, pe drumul nostru comun, să zic aşa, şi să stăm de vorbă. Am cu tine o vorbă.

            Ei s-au pornit, mergând alături.

- Ştii, Oleg, cel mai tare pe lume nu pot suporta când se ţine morală. Niciodată n-am respectat astfel de oameni. Îmi amintesc cum m-au dus, pentru vară, la tabăra de pionieri, încă înainte de război. Şi ne-a căzut un conducător... un moralist incredibil. Ne tot învăţa pe noi, băieţii, cum ar trebui noi să fim. Şi, mai pe scurt, eu am fugit din tabăra aceea...

            O vreme bătrânul a mers în tăcere, scârţâind din proteză şi uitându-se sub picioare. Apoi iarăşi a început să vorbească:

- Când a început războiul eu împlineam paisprezece ani. Tu câţi ani ai?

- Treisprezece, a răspuns Oleg.

- Treisprezece, a repetat bătrânul. Tu ai auzit de Blocada Leningradului[1]?

- Păi, am auzit...

- Ai auzit, a repetat bătrânul, a oftat şi a continuat să povestească. Atunci eu rămăsesem cu bunica şi cu surioara mai mică, Verocica. Pe tatăl meu l-au terminat în prima zi, pe douăzeci şi două iunie, lângă Brest. Şi pe fratele mai mare - lângă Harkov. Iar pe mama - în Vasilevsk, într-un adăpost de bombe au îngropat-o. Şi-am rămas noi, cei prea bătrâni şi cei prea mici. Bunicuţa s-a angajat la spital, pe Verocica o lua cu ea la serviciu, iar eu m-am dus să lucrez la fabrică. M-au învăţat, Oleg, să fac o muncă nu prea copilărească - să montez ghiulele pentru "Katiuşa". Şi în doi ani şi jumătate am montat atâtea ghiulele, încât ar fi ajuns pentru o întreagă divizie fascistă. Uite-aşa. Dacă n-ar fi fost şefuleţii noştri păduchioşi, în frunte cu Jdanov, oraşul ar fi putut să reziste fără probleme. Dar ei gândeau atunci cu cururile, imbecilii ăştia, şi ne-au pus-o la toţi: n-au avut grijă să păstreze alimentele necesare, n-au putut face rost de altele. Nemţii au bombardat imediat depozitele de produse alimentare din Badevsk, ele ardeau, iar noi, bibanii, râdeam. Nu înţelegeam ce ne aştepta. A ars totul: făina, uleiul, zahărul. Apoi, iarna, acolo se duceau bătrânele, scormoneau în pământ, treceau pământul prin sită şi îl fierbeau. Se spune că ieşea o fiertură dulce. De la zahăr. Şi, în general, celor care munceau li se dădeau câte 200 de grame de pâine, celor care trebuiau întreţinuţi - câte 125 de grame de pâine. Cum a îngheţat Ladoga, pe Verocica am trimis-o spre pământ, pe "drumul vieţii". Cu mâinile mele am ridicat-o în autocamion. Bunicuţa îşi făcea cruce, plângea: măcar ea să rămână în viaţă. Iar după aceea, după ce s-a terminat blocada, am aflat că n-a mai ajuns Verocica. Au zburat nemţii cu avioanele, au bombardat şi cele şase autocamioane cu copii şi răniţi s-au scufundat sub gheaţă...

            Bătrânul s-a oprit, a scos o batistă mototolită. Şi-a suflat nasul în ea.

- Iată, Oleg, ce situaţie era atunci. Dar vroiam să-ţi povestesc despre o întâmplare. A avut loc în a doua iarnă a blocadei. Cele mai grele vremuri. Poate că eu am trecut peste toate astea fiindcă eram un mucos. Bunica a murit. Vecinii au murit. Şi nu doar ei muriseră. În fiecare dimineaţă cineva era dus mort pe săniuţă. Iar eu - la fabrică. Te duci până în secţia de turnătorie, te încălzeşti. Şi te întorci înapoi la montat ghiulele. Iată. Şi în ajunul Anului Nou vine la mine un coleg de arme cu tata, Vasilii Nicolaevici Koşelev. El mai trecea din când în când pe la noi, ne mai aducea conserve, crupe. M-a ajutat s-o îngrop pe bătrână. Trece pe la mine şi zice: ei, stahanovistule[2], îmbracă-te. Eu îl întreb unde mergem. E secret, îmi zice. Cadou de Anul Nou. M-am îmbrăcat. Ne-am pornit. Şi mă conduce el la brutărie. M-a trecut pe la intrare şi am pătruns în cabinetul său. El era secretarul de partid al brutăriei. A încuiat uşa. Deschide seiful, scoate pâine tăiată şi un borcan de carne afumată. A turnat într-o cană apă fierbinte cu zaharină. Mănâncă, stahanovistule, îmi zice. Nu te grăbi. M-am scăpat eu la carne, la pâine. Iar pâinea aceea, Oleg, tu probabil că nici n-ai recunoaşte-o ca pâine. Era neagră ca cernoziomul, grea, udă. Dar pentru mine atunci era mai dulce decât orice tort. Am mâncat totul, am băut fiertura şi pur şi simplu am ameţit, am căzut şi nu mai puteam să mă ridic. M-a ridicat, m-a pus pe salteaua de lângă calorifer. Dormi, zice, până dimineaţă. Dar el lucra acolo zi şi noapte. Am adormit buştean, m-a trezit abia dimineaţa. Mi-a dat din nou de mâncare, dar mai puţină. Iar acum, zice, să mergem, îţi voi arăta gospodăria noastră. M-a condus prin secţii. Am văzut mii de franzele, mii. Pluteau pe banda rulantă ca în somn, ca în vis. Nu voi uita niciodată. Apoi m-a dus în depozit. Iar acolo era o ladă. O ladă cu firimituri de pâine. Ştii, această ladă era pusă la capătul benzii rulante şi firimiturile cădeau acolo. Iată. Vasilii Nicolaevici ia făraşul şi - mie în pâslari. Mi-a turnat în pâslari acele firimituri. Şi-mi zice: La Mulţi Ani, apărătorul Leningradului. Pleacă acasă, nu te reţine prin coridoarele de la ieşire. Şi m-am dus. Mergeam prin oraş, era zăpadă, mormane, blocuri doborâte. Iar în pâslari scârţâiau firimiturile. Mi-era cald aşa. Mi-era bine. Am împărţit firimiturile acelea şi le-am mâncat timp de-o săptămână. Le mâncam cu măsură. De aceea am şi supravieţuit, fiindcă el mi-a presărat firimiturile acelea în pâslari. Iată, Oleg, aceasta este toată întâmplarea. Iată şi casa ta, bătrânul a arătat cu măciuca spre blocul-turn.

            Oleg tăcea. Bătrânul şi-a aranjat căciula cu urechi, a tuşit:

- Uite ce chestie, Oleg. Mi-am amintit de toate acestea acum. Când tu ai aruncat o franzelă albă în coşul de gunoi. Mi-am amintit de aceste firimituri, de bunica înţepenită. De vecinii morţi, care s-au umflat de foame. Mi-am amintit de toate acestea şi m-am gândit: dracu' să mă ia, viaţa e, totuşi, o chestie nebună-nebună. Atunci eu mă rugam la firimiturile acelea de pâine, vânam şobolani, iar acum, uite, franzelele albe sunt aruncate la coşul de gunoi. De râs şi de plâns. Pentru ce toate chinurile acelea? La ce bun au murit atâţia oameni?

            El tăcu.

            Oleg a încetinit pasul, apoi a rostit:

- Ei... ştiţi. Eu... asta... Deci... mai pe scurt, aşa ceva nu se va mai repeta.

- Pe bune? a zâmbit trist bătrânul.

- Îhî.

- Promiţi?

- Promit.

- Ei şi Slavă Domnului. Căci eu, trebuie să recunosc, am avut emoţii când m-am hotărât să vorbesc cu tine. Mă gândeam - îl va asculta, îl va asculta băiatul acesta pe bătrânul băşinos şi apoi va fugi, ca şi mine atunci, în tabăra de pionieri!

- Păi nu, ce vorbiţi. Am înţeles totul. Pur şi simplu... ei, din prostie s-a întâmplat asta. Nu voi mai arunca niciodată pâinea.

- Ei, excelent. Bine. Nu ştiu ce cred alţii, dar eu cred în generaţia voastră. Am încredere în voi. Voi veţi salva Rusia. Sunt convins. Nu te-am reţinut?

- Nu-nu, ce vorbiţi...

- Atunci, poate că acum tu mă vei petrece până acasă? Ia', până la blocul acela.

- Bineînţeles, vă petrec. Daţi-mi sacoşa dumneavoastră.

- Ei, mulţumesc, bătrânul i-a întins zâmbind sacoşa cu pâine, i-a pus mâna rămasă liberă pe umăr şi au mers unul lângă altul.

- Şi unde aţi fost rănit? a întrebat Oleg.

- Piciorul? Asta are o istorie aparte. La fel, nu prea neinteresantă, ai putea scrie un roman după ea... Dar ajunge cu lucrurile grele. Tu în ce clasă înveţi?

- În a şasea. Iată, în şcoala aceea.

- Aha. Cum merge învăţătura?

- Bine.

- Ai prieteni adevăraţi?

- Există.

- Iar prietene?

            Oleg a strâns din umeri şi a râs.

- Nu-i nimic, deja e timpul să te simţi bărbat. La vârsta asta trebuie să înveţi să faci curte fetelor. Iar peste vreun an şi jumătate poţi să te şi fuţi. Sau crezi că va fi devreme?

- Păi nu, a râs Oleg. Nu cred.

- Corect. Nici eu atunci nu credeam altfel. După blocadă ştii câte fete şi femei au rămas fără soţi. Se întâmpla că pur şi simplu mergea pe bulevardul Nevski, iar ele se uitau aşa la tine... Languros, seducător. Iar odată m-am dus la film. Primul film după blocadă. Arătau filmul "Alexandru Nevski"... Iar lângă mine stătea o femeie. Şi deodată, pe la mijlocul filmului, simt cum ea îmi pune mâna pe genunchi. Eu - nimic. Ea mi-a deschis şliţul şi m-a luat de penis. Iar ea aşa tremura... Eu nu făceam nimic. Iar ea s-a aplecat şi-a început să-mi sugă penisul. Ştii ce plăcut e. Eu chiar deodată am terminat la ea în gură. Iar pe ecran - o luptă pe gheaţă! Iar ea îmi şopteşte - să mergem la mine. Ei, şi am plecat la ea. Pe Liteinîi. Ne-am futut zile şi nopţi întregi. Ce n-a făcut ea cu mine! Dar ştia s-o sugă, pur şi simplu mai bine decât oricare alta. Aşa, tandru-tandru, hopa, hopa şi deja dai drumu'. Ţie nimeni nu ţi-a luat-o în gură?

- Păi nu, a mătăhăit din cap Oleg.

- Nu-i nimic, totul e-nainte. Iată c-am ajuns! - bătrânul s-a oprit lângă un bloc cu şase etaje. Iată satul meu natal, iată şi casa mea dragă[3]. Îţi mulţumesc pentru plimbare.

- Păi n-aveţi pentru ce, - spuse Oleg şi îi dase bătrânului sacoşa.

- Aha! ce mai e cu treburile astea? arătă bătrânul cu măciuca spre un vagonet galben pentru construcţii, care sta lângă bloc, sub copaci. Vagonetul avea uşa întredeschisă.

- Eu, ca pirat bătrân, nu pot trece pe-alături pur şi simplu. După mine! a fluturat el cu sacoşa şi-a şchiopătat spre vagonet.

            Oleg s-a mişcat după el.

- Uşa este deschisă, nu e nici un lacăt, lumina nu e aprinsă. Să fi fost pe aici pieile roşii!

            Ei s-au apropiat de vagonet. Bătrânul a urcat scările, a intrat. A căutat întrerupătorul pipăind peretele, a apăsat pe întrerupător:

- Aha. Nu-i lumină. După mine, Oleg.

            Oleg s-a dus după el. Înlăuntrul vagonetului era strâmt. Mirosea a vopsea şi a rahat. Felinarul de stradă de vizavi lumina prin ferestruică masa, scaunele, borcanele cu vopsea şi zdrenţele.

- Iată, a bălmăjit bătrânul şi deodată, aruncând într-o parte măciuca şi sacoşa, s-a lăsat în genunchi în faţa lui Oleg, trăgându-şi incomod după el proteza. Mâinile lui au înşfăcat mâinile lui Oleg:

- Oleg! Dragule, ascultă-mă... eu sunt un om bătrân nefericit, invalid al războiului şi al muncii... dragule... unicele mele bucurii sunt pâinea şi margarina... Oleg, băieţelul meu drag, te rog, permite-mi să ţi-o sug, dragule, permite-mi, pentru Dumnezeu!

            Oleg s-a tras spre uşă, dar bătrânul îl ţinea strâns de mâini:

- Drăguţule, drăguţule, îţi va fi atât de bine, atât de gingaş... vei înţelege imediat... şi vei învăţa, şi cu fetiţele deodată-ţi va fi mai uşor, permite-mi puţin, dragule, eu imediat îţi voi... şi, iată, îţi voi da zece ruble, iată, zece ruble!

            Bătrânul a băgat mâna în buzunar şi a scos de acolo un teanc de bancnote de ruble:

- Iată, iată, zece... douăzeci, douăzeci şi cinci, dragule! Pentru Dumnezeu!

- Şi ce..., Oleg şi-a smucit mâinile şi a ţâşnit pe uşă, răsturnând de pe masă un borcan cu resturi.

            Pierzându-şi echilibrul bătrânul a căzut la podea şi a stat aşa, întins, o vreme, plângând cu sughiţuri şi bălmăjind.

            Deodată în uşă s-a arătat o figură de băieţel.

- Oleg! Te implor! s-a smuls bătrânul.

- Nu Oleg, a răspuns încet băieţelul, intrând.

- Seriojca? Mă urmăreşti, mă urmăreşti... Dumnezeule...

- Henrich Ivanîci, dar eu îi voi povesti totul lui Rebrov, a rostit băieţelul, închizând uşa.

- Pui de căţea, ce pui de căţea!... - s-a întors bătrânul, încercând să se ridice - canalii şi pui de căţele... Dumnezeule, ce nemernici...

            Băieţelul s-a apropiat de ferestruică şi se uita ce face bătrânul. Bătrânul şi-a găsit măciuca, a adunat banii şi, sprijinindu-se într-un genunchi, băga banii în buzunarul de la palton:

- Şi toţi sunt împotriva mea. Toţi şi toate cele. Dar eu nu sunt clovn, Dumnezeule...

- Dumneavoastră doar aţi semnat o înţelegere - vorbi băiatul - dar din nou...

- Serioja... Serioja! - bătrânul s-a târât spre el, i-a cuprins picioarele, s-a lipit cu faţa de geacă. Oamenii... fără suflete...

            Deodată el s-a retras şi aproape a ţipat:

- Uite ce, cretinule, să nu mă înveţi tu pe mine!

- Eu n-o să vă învăţ, nu. Rebrov o să vă înveţe.

- Să scuip, să-mi bag picioarele! - s-a scuturat bătrânul. Eu mă cac şi mă piş pe voi! Mă cac şi mă piş! Nemernicii! Eu şi singur sunt responsabil! Eu însumi!

- Noi cu toţii - înşine..., băieţelul se uită pe fereastră.

- Şi iată ce e, Serioja, a rostit răspicat bătrânul. Nu te certa cu mine!

- Iar eu nici nu mă cert, băieţelul a răsuflat în fereastră şi a şters cu degetul locul transpirat.

- Ia' haide, bătrânul a început să-l descheie la pantaloni.

            Băieţelul a oftat nemulţumit şi-a început să-l ajute. Apucându-l pe băieţel de fesele goale, bătrânul a prins cu gura organul micuţ şi a împietrit, gemând. Serioja a răsuflat pe geam şi a desenat pe porţiunea transpirată o svastică. Bătrânul gemea. Degetele lui vânjoase strângeau fesele lui Serioja. Băieţelul l-a luat de cap şi-a început să se mişte, ajutându-l. Bătrânul a început să geamă şi mai tare. Proteza lui atârnândă tremura, lovind în piciorul mesei. Băieţelul a închis ochii. Buzele lui s-au dezlipit.

- Mai strâns, a spus el.

            Bătrânul a început să ragă.

- Mai strâns, mai strâns..., a şoptit Serioja. Mai strâns... hai... mai strâns...

            Bătrânul zbiera. Băieţelul a tresărit de două ori şi a încetat să mai facă mişcări. Bătrânul l-a lăsat, s-a împins în urmă şi-a început să respire pofticios, plângând cu sughiţuri.

- Ah... ah... dulceaţă... ah..., bolmojea bătrânul.

            Băieţelul s-a aplecat, şi-a ridicat pantalonii. Oh... Brumă dumnezeiască... micuţule..., bătrânul i-a sărutat organul, şi-a şters buzele şi s-a ridicat zgomotos de pe podea.

            Serioja şi-a încheiat şliţul, şi-a îndreptat geaca, a scos din buzunar ceasul cu lanţ:

- E şapte fără trei minute.

- Futu-i pizda mă-ti... imediat, imediat... ptiu..., s-a aruncat spre lăzi, luându-se cu mâna de piept. Stai să răsuflu... oho...

- Iar gazul? N-aţi uitat? a întrebat Serioja.

- Totul... totul este în regulă... vai. Cum m-am ridicat aşa iute, imediat m-a lovit în cap... pfu... haide..., bătrânul s-a împins de la lăzi, a ieşit pe uşă şi a început să coboare atent scările.

- Henrich Ivanîci, dar pâinea? ieşind, Serioja a observat sacoşa cu pâinea.

- A, las-o în pula mea de pâine, - a bălmăjit bătrânul.