Lecturi

Veronica D. Niculescu

„Lucruri transparente” – pe balansoarul înclinat spre trecut

„Poate că, dacă, în mod concret şi individual, viitorul ar exista ca un lucru ce poate fi perceput de către o minte superioară, trecutul n-ar mai fi atât de seducător: presiunea exercitată de el ar fi echilibrată de cea care vine din partea viitorului. Atunci fiecare persoană ar putea încăleca pe zona din mijloc a scândurii balansoarului când analizează un obiect sau altul. Ar putea fi amuzant.” Trei zile plăcute am petrecut citind „Lucruri transparente”, de Vladimir Nabokov, drămuind cu grijă paginile preţioase.

Penultimul roman al lui Nabokov, publicat recent de Editura Polirom într-o foarte reuşită traducere a Ancăi-Gabriela Sîrbu, îi spune, din nou, memoriei, să vorbească. De pe balansoarul înclinat spre trecut, dar transformând magic şi viitorul în trecut, într-o vâltoare controlată a imaginarului şi-a realităţilor, Nabokov ne oferă o carte încântătoare.

Patru călătorii face personajul principal, Hugh Person, rătăcind printre oglinzi ale trecutului, din America sa natală într-o staţiune din Elveţia, Witt, pe firul unei intrigi fals poliţiste şi, ca de obicei, aparent senzaţionale. Prin intermediul lui Person, redactor al unei edituri, însărcinat cu corectarea operelor unui celebru şi controversat scriitor, Nabokov ne vorbeşte şi despre dragoste, dar şi despre deliciile şi umilinţele prin care trece un autor. „Lucruri transparente este poate cea mai bună carte din câte s-au scris până acum despre facerea şi desfacerea ficţiunii...”, scria Times Literary Supplement.

Prima călătorie în Witt – moartea tatălui. Cea de-a doua – întâlnirea cu Armande, viitoarea soţie. A treia – crima petrecută în somn, când degetele lui se încleştează în jurul gâtului ei. Iar după „închisoare, ospiciu, din nou închisoare” are loc a patra călătorie – pelerinajul, întâlnirea cu umbrele, tăierea cuvântului „imaginar” de pe marginea şpaltului... „Ce ţi-ai închipuit că ai să obţii prin acest pelerinaj, Person? O imagine în oglindă prin care să-ţi retrăieşti chinurile de odinioară? Compasiunea unei stânci bătrâne? Readucerea la viaţă, cu forţa, a unor detalii neînsemnate şi irecuperabile? O căutare a timpului pierdut...”

S-a spus despre acest roman că este un pretext pentru o ţesătură densă de aluzii literare şi culturale. Acrobaţiile lingvistice marca Nabokov sunt executate cu precizia scriitorului având atunci şaptezeci şi trei de ani. Lectura acestui roman de mici dimensiuni, curat ca lacrima în scriitură şi cu muchii de diamant în idei este plăcere pură.

„După ce şi-a petrecut mare parte din viaţă construind Taj Mahalul, Nabokov a decis, la vârsta de şaptezeci şi trei de ani – pentru propriul lui amuzament şi, întâmplător, spre încântarea noastră – să construiască şi o replică caricaturală a marelui monument. Miniatura nu are nici o fisură, dar cele mai splendide trăsături ale magnificului model au fost usor parodiate. Vedeţi, parcă ar vrea să ne spună că trecutul nu-i decât o joacă” - The New York Times.

„Lucruri transparente”, de Vladimir Nabokov, Editura Polirom, 2009

Traducere de Anca-Gabriela Sîrbu