Dumitru CRUDU

Arta urii la români

cum moldovenii sovietici fuseseră învăţaţi să-i urască pe români

Pentru ca eseul memorialistic al lui Constantin Cheianu Sex /
perestroika să fi fost cu adevărat excepţional, autorul ar fi trebuit să
se debaraseze de una dintre liniile de subiect care traversează
cartea, cea în care discursul despre sex se suprapune peste un discurs
antisovietic, întrucât frivolizează  substanţa volumul său. Or, mizele
cărţii sale nu ar trebui căutate în faptul că dezinhibarea sexuală o
potenţase pe cea revoluţionară sau invers, ci în capitolele dedicate
artei urii la moldovenii sovietici. Dacă ar fi să extragem doar acest
nucleu ideatic şi am avea o carte extraordinară. Ca nimeni altul,
Constantin Cheianu reuşeşte să arate cum moldovenii sovietici erau
dresaţi să urască ” imperialismul american, capitalismul în general”
şi pe “…disidenţii sovietici” dar mai ales, ”să dispreţuiască un
popor numai pentru că vorbea aceeaşi limbă.”

Pentru moldovenii sovietici, zice Constantin Cheianu, ”România
trebuia să fie un fel de “duşmanul numărul doi”, după imperialismul
american.” De aceea, era un risc necugetat şi foarte periculos să
zîmbeşti în direcţia României. Imediat cădea măgăreaţa pe tine şi,
vorba lui Constantin Cheianu, “deveneai duşman al poporului
moldovenesc (implicit, sovietic), nici mai mult, nici mai puţin, şi
s-a zis cu cariera ta, s-a zis cu liniştea, cu sănătatea.”

Televiziunea, mass-media, manualele şcolare, orele de cultură
politică, romanele, poeziile, spectacolele de teatru, cîntecele, toate
împreună îi învăţau pe moldovenii sovietici să considere România un
fel de “gunoi duşmănos”, după cum îşi aminteşte Cheianu, care susţine
că “în spaţiul informaţional moldav era obligatoriu ca periodic să fie
răsturnată cîte o cisternă de zoi peste România.”

Ba mai mult decît atît, cei care doar pronunţau numele ţării vecine
deveneau suspecţi în ochii kaghebeului. De aceea, zice Constantin
Cheianu, “cuvintele “român”, “România” şi toate derivatele lor erau
sinonime cu “nenorocire”. Cînd le rosteai, dădeai de naiba.”

Constantin Cheianu îşi mai aminteşte că cei care încălcau aceste
interdicţii interiorizate erau trimişi la ospiciu.

Cei care urau cel mai tare imperialismul american, Europa,
capitalismul, dar şi România se bucurau de cele mai mari onoruri în
Uniunea Sovietică. Poeţii care propagau în poeziile lor o ură acerbă
faţă de România deveneau academicieni, erau recompensaţi cu premii de
stat, li se dădeau pe gratis apartamente. Pentru a reface şi mai bine
atmosfera înveninată din acea perioadă, Constantin Cheianu îşi
aminteşte că un scriitor mediocru devenise faimos şi fusese făcut Erou
al Muncii Socialiste doar de aceea că, afirmă Constantin Cheianu,
“într-un poem de a-l său rimase “România” cu “pîntecăria”".

Raţiunea de-a fi a Republicii Sovietice Socialiste moldoveneşti,
susţine Constantin Cheianu, consta în “ura faţă de România”.

Este clar pentru toată lumea care erau mobilurile urii, dar e de
neimaginat faptul că aceasta putuse lua nişte proporţii cosmice,
scoţînd din uz fondul neologistic al limbii. Constantin Cheianu îşi
aminteşte că fusese luat în furci de profesorul său de la şcoală
care-l bănuia de antipatii sovietice doar pentru că folosise într-o
compunere cuvîntul “incomensurabil”.
Într-un cuvînt, cartea lui Constantin Cheianu monografiază foarte
reuşit modul în care ideologii sovietici încercaseră să-i înveţe pe
moldovenii sovietici să se urască, în cele din urmă, pe ei înşişi.