Ruxandra Cesereanu

 

Jurnal de bord

(Corabia cu povestași)

 

 

Cea dintâi întâlnire în cadrul atelierului 1001 de zile și de nopți am avut-o în 28 februarie 2008, prilej cu care am schițat o hartă de răspândire a poveștilor din suita arabă clasică și am explicat tehnicile de asamblare dintre povestiri. A fost o întâlnire de stabilire a unei strategii de scriere a viitoarelor narațiuni; am discutat despre personajele-cheie ale noii suite de povestiri – Duniazada (sau Doniazada ori Dunyazad – am optat pentru varianta onomastică Duniazada) în principal, și am negociat prima povestire care avea să fie scrisă colectiv și care, în mod firesc, avea să fie dificil de redactat. Am stabilit subiectul următoarelor povestiri: ucenicia întru vrăjitorie a fetei văcarului, povestea alchimică a unui crocodil, povestea lui Umama și Atika (promisă unui pescar de către un efrit, dar nespusă până la urmă). Și mai ales mi-am asumat scrierea povestirii de introducere al celui de-al doilea personaj narator esențial: sclava Rașazada, însoțitoarea Duniazadei!

 

Al doilea atelier (1 martie 2008). Am discutat despre nuanțele distinctive între Șahrazada (Șeherezada ori Shirazad - am optat pentru varianta onomastică Șahrazada) și Duniazada și despre ritualul de rostire al poveștilor, în măsura în care acesta se cuvenea a fi respectat și, în același timp, schimbat. Am dialogat, de asemenea, pe marginea formulelor de laudă a iscusinței povestirilor, care abundă în suita clasică, încercând să găsim noi înșine formule înrudite sau parafrazate, pe care să le utilizăm. Ne-a preocupat în mod aparte felul în care să îl introducem, inițial ca ascultător, apoi ca povestitor, pe regele Șahzaman (fratele violentului rege Șahriar, ascultătorul predilect al Șahrazadei).

 

Al treilea atelier (9 martie 2008). Au fost citite primele texte: trei povestiri despre vrăjitoare (scrise de Lavinia, Sonia, Maria și Simina), două povestiri despre crocodil (scrise de Suzana și Marius), cea despre Umama și Atika (scrisă de Bogdan și Cezara, la două mâini). Atmosfera s-a dovedit a fi puțin confuză din cauza așteptărilor și ambițiilor de a scrie bine de la început. Unele povestiri au respectat stilul retoric din 1001 de nopți, dar nu și atmosfera. Acțiunea nu era limpede, ci încâlcită, stufoasă, greu de urmărit. Majoritatea proaspetelor povestiri au fost influențate de basmele europene, nefiind adaptate la cutumele orientale. Comentariile s-au dovedit, de aceea, secondate uneori de puseuri de orgoliu și îmbufnare, spre amuzamentul unora dintre noi.

 

În ce mă privește, era necesar ca pentru fiecare atelier să citesc în avans din suita clasică de povestiri și să propun eventuale personaje ori subiecte care ar fi putut fi dezvoltate de studenți în variate povestiri. Dar, în timp, această lectură s-a preschimbat într-un soi de demers de tip close reading individual și într-un fel savuros de a intra în lumea poveștilor arăbești.

 

Al patrulea atelier (14 martie 2008). Am citit eu povestirea despre sclava Rașazada, iar autorii de la atelierul anterior și-au citit povestirile corectate, frază cu frază, spre a fi arabizate... S-a citit și o povestire nouă, dar întru totul impregnată de structura și limba utilizată în basmele europene.

 

Al cincilea atelier (22 martie 2008). Am citit povestiri noi și povestiri corectate (Mihaela, Lavinia, eu).

 

            Al șaselea atelier (29 martie 2008). Am ascultat trei povești recorectate (scrise de Maria, Sonia, Mihaela) și mai ales am gestat cu toții povestea lui Nardun. Am negociat tot felul de idei: zeul să fie chiar o pasăre rok?; Muntele Magnet să se nască dintr-un coif pierdut în bătălie; Muntele Magnet ar putea fi chiar coiful în care a fost ascuns copilul Nardun, pentru a fi ferit de răutatea altor vrăjitori; Nardun să aibă o coloratură ebraică și caldeică. Religia de foc a lui Nardun să presupună jertfirea unor fecioare și a unor tauri negri. Ca animal totemic al noului zeu am inventat calamandrul (un armăsar de foc hibridat cu o salamandră!). Nardun? Nu are ochi, gură ori nas; cine l-a zărit vreodată a fost pe loc ars pe chip.

 

            Al șaptelea atelier (5 aprilie 2008). A fost citită povestea călăului Massrur (scrisă de Cristina) și am început laolaltă să scriem povestea lui Nardun (Suzana, Cristina, Lavinia, Simina, Raluca, eu, Bogdan).

 

Al optulea atelier (12 aprilie 2008). Am încheiat povestea lui Nardun. Marius și-a citit povestea corectată despre crocodil. Apoi am pus cu toții la cale scrierea altei povești hâtre, comisă tot colectiv: aceea a ghebosului care era măscăriciul sultanului. Am negociat: a. semnele din naștere ale acestuia; b. expulzarea din pântec a micului ghebos printr-un hohot de râs; c. zodierul care asistă la naștere îi pune de la început pruncului o tichie de măscărici, marcându-l astfel pentru o existență de raisonneur al grotescului; d. farsele din copilăria ghebosului (cozile legate ale măgarilor, sărarea zaharicalelor la banchet; colorarea cu henna a apei de la hammam, imitarea sultanului în suk).

 

Al nouălea atelier (19 aprilie 2008). Am ascultat Povestea Fahimei (scrisă de Bogdan), apoi am scris colectiv Povestea ghebosului ajuns măscăriciul sultanului (istorioară grotescă, diferită, ca stil, de celelalte de până acum). Ne-am amuzat copios, tocmai fiindcă era o altfel de povestire, relativ macabră, nu doar caraghioasă. Chicotelile s-au amestecat cu persiflarea impudorii. Am pus la cale, apoi, trei povești rostite de niște cămilari. Simina va trebui să-și refacă povestirea, Cezara urmează să scrie singură a doua parte a Poveștii ghebosului.

 

            Al zecelea atelier (10 mai 2008). Cezara citește continuarea Poveștii ghebosului. Cristina și Maria citesc povestea primului cămilar (scrisă la două mâini). Ne amuzăm cu toții, fiindca fetele cele trei sunt șugubețe.

 

            Al unsprezecelea atelier (18 mai 2008). Marius citește povestea crocodilului și a șoimului, ironică și absurdă, drept care facem haz. Apoi stabilim legăturile între povestirile de până acum, după o logică tematică și cauzală în același timp. E dificil și suntem obosiți. Nu agreăm făcutul legăturilor, e oarecum sec demersul, pe lângă povestirile propriu-zise, care au suculență.

 

            Al doisprezecelea atelier (24 iunie 2008). Ascultăm povestea celui de-al treilea cămilar, scrisă de Raluca și Simina (a ieșit binișor și grotesc), apoi discutăm despre posibilitatea unei tabere de scriere creatoare la Cetate (ferma de pe Dunăre a lui Mircea Dinescu, așa i se mai spune), vreme de zece zile prin iulie 2009. Ar fi o adevărată fiestă. I-am întâlnit pe Maria și Mircea Dinescu, în Italia, la festivalul de poezie de la Florența și Arezzo, unde le-am vorbit despre atelierul 1001 de zile și de nopți pe care, spontan, s-au oferit să-l găzduiască într-o vară simili-macondiană.

 

            Seria a doua a atelierului debutează în 4 octombrie 2008 (este al treisprezecelea atelier): avem câțiva noi participanți (cărora le fac o prezentare minimală a proiectului epic). Apoi o premiez pe Suzana (cel mai bun autor de povestiri din prima serie). Valentin citește o povestire despre cântărețul Ișak (cea mai amplă povestire de până acum, drept care comentăm cu toții, stilizăm, corectăm). Valentin e cel mai cu poftă epică dintre participanți, de aici lungimea poveștilor sale. Data viitoare, suntem cam toți puși la munci narative: urmează istoriile celor opt sclave.

 

            Al patrusprezecelea atelier (18 octombrie 2008). Este citită povestirea corectată scrisă de Valentin, apoi citim în șnur despre cinci dintre sclavele lui Kuat Al-Kulub: eu, Marius, Cristina, Valerica, Cezara. Adevărul este că ne readaptăm cu greu la atmosfera 1001 de nopți (după vacanța de vară și pauza a trei luni de nescris). Trebuie să reintrăm cumva în cadru și să redeprindem marca stilistică a poveștilor arăbești. Altfel, personajele riscă să fie neveridice. Frazele noastre sunt arborescente și întrucâtva ininteligibile, fiindcă ne-am pierdut antrenamentul narativ. Nu este de mirare, de aceea, că au loc mici polemici între povestitorii și ascultătorii care suntem!

 

            Al cincisprezecelea atelier (26 octombrie 2008). Citesc Lavinia (despre Sagarat Al-Dor) - lectură pigmentată de corecturi stilistice și cutumiare - și Raluca (despre Nagma), deși povestirea Ralucăi este neîncheiată, fiind scrisă doar pe jumătate: facem corecturi de tot felul, cu amuzament și umor (negru, uneori). Programăm poveștile de scris pentru data viitoare: despre beduinul nebun, Kusair și Izat, Boabă-de-Mărgean.

 

Al șaisprezecelea atelier (8 noiembrie 2008). Am ascultat Povestea lui Kusair și a fecioarei Izat (scrisă de Maria), apoi Povestea Suzanei despre Boabă-de-Mărgean și cea a lui Bogdan despre Hamad. În cazul Mariei, am negociat eliminarea sintagmelor de basm european, fiind necesar și finisajul stilistic, plus renunțarea la exclamațiile redundante și alte chestiuni dilematice. Tachinată la un moment dat, Maria s-a cam supărat. Ne-am delectat cu povestirea scrisă de Suzana și înțesată de poeme în stil fastuos 1001 de nopți; am chicotit la povestirea scrisă de Bogdan.

 

Al șaptesprezecelea atelier (15 noiembrie 2008). Am citit eu Povestea despre Kasturmen, bătrâna povestitoare din deșert – am scris-o dintr-o răsuflare, vreme de două ore, fără oprire, cu voluptate epică. Apoi a citit Suzana povestirea despre beduinul hoț de cai. A rămas ca pe data viitoare să ne gândim la o istorisire de tip fabulă.

 

La al optsprezecelea atelier (22 noiembrie 2008), pe care l-am ținut, exceptiv, după-amiaza, într-un spațiu privat, Valentin citește povestirea despre eunucul Cafur, corectăm cuvinte și chicotim: marghioleală, zamparlâk etc. Apoi scriem colectiv povestirea-fabulă despre păsări și animale: gândim scenariul după teoria și logica înghițitorului care devine înghițit - șoarecele, cămila, zibeta, șacalul, maimuța, șarpele, corbul, șoimul, calamandrul. Unii au spus, mai târziu, că aceasta a fost cea mai izbutită întâlnire narativă de până acum/atunci.

           

Al nouăsprezecelea atelier (7 decembrie 2008). Ascultăm povestirea Cezarei despre ghicitorul în nisip (facem corecturi stilistice), apoi povestirea Cristinei despre eunucii Afif și Vasif, dar nu pricepem trama de la început; ultima e povestirea Laviniei despre efritul Kaşcaş.

           

Al douăzecilea atelier (14 decembrie 2008). Ascultăm povestirea Alexandrei despre orașul barbar (este prima ei povestire, așa încât aducem corecturi multe și amănunțite), apoi povestirea lui Bogdan despre efritul Șamhuraș (scrisă în chip aiurit, găsim cuvântul cabanos scrijelit pe foile autorului și facem haz, dând chiar o poreclă care va circula vreo jumătate de an).

           

            Al douăzeci și unulea atelier (10 ianuarie 2009). Ascultăm povestirea scrisă de Alexandru, despre hoarda de hoți eretici: facem multe corecturi, fiind vorba despre prima povestire a unui nou autor din grup. Marius citește apoi povestirea despre poetul Abu-Nuwas: ne amuzăm cu toții de identificarea între cei doi poeți, de odinioară și de acum.

           

            Al douăzeci și doilea atelier (17 ianuarie 2009). Valerica ne citește povestirea absurdă despre balena preschimbată în insulă, caii de mare și șerpii negri: întrucât textul este ininteligibil, chicotim cu toții, încercăm să rescriem, dar vom abandona pe parcurs, deoarece istoria încropită din cele trei secvențe nu are nicio logică. E textul la care facem haz de necaz în stil urmuzian. Cristina citește apoi Povestea mâncătorului de hașiș, care e amuzantă și pitorescă. Valentin citește Povestea Bătrânului Mării, grotescă, dar cu destul impact. Raluca citește Povestirea (neizbutită) despre făpturile cu păr și țepi, care povestire va fi mai apoi rescrisă de Alexandra – ulterior vom renunța la text, negăsindu-i un sens major ori ascuns.

 

Prin cel de-al douăzeci și treilea atelier (21 ianuarie 2009) începem, de fapt, sezonul III al atelierului. Ascultăm povestirea lui Valentin despre clasificarea duhurilor și ne amuzăm copios, fiindcă, pe alocuri, a ieșit o povestire suprarealistă, cu animale fantasmagorice (de pildă, o gazelă cu un cap de floare!). Facem corecturi și îl tachinăm pe autor din pricina efriților prea încărcați cu pietre prețioase! Audiem apoi povestirea Alexandrei despre canibalii despicați: a ieșit cam seacă și e împânzită de neologisme. Alexandru citește o snoavă simpatică și bine scrisă, iar Lavinia o poveste filozofică izbutită, dar mai dificil de plasat în rama 1001 de nopți.

 

Al douăzeci și patrulea atelier (28 februarie 2009). Audiem povestirea despre mirodenii, trimisă de Florin, de la București, și, în timp ce o ascultăm, gustăm cardamone, ca să intrăm în atmosfera și stilul poveștii. Gustul mirodeniei cu pricina nu a avut, însă, prea mult succes. Urmează, apoi, snoava Ralucăi, care e pripită și înțesată de neologisme, apoi povestirea lui Bogdan, apoi a Cezarei (ne amuzăm de erotismul sugerat de autoare și speculat ironic de ascultătorii care suntem). La final, citesc povestirea dintre înfruntarea poeților Jarir și Al-Kherzai, pe care am scris-o cu Marius. Ne-a ieșit, de fapt, un soi de prefață a noilor povestiri.

           

            Al douăzeci și cincilea atelier (7 martie 2009) se desfășoară în spațiu privat: ne așteaptă ceva dificil, să facem legăturile între povestirile din prima serie. Lucrez pe brânci cu Marius, Bogdan și Alexandru, în rest ceilalți povestași nu pun prea mare preț pe aceste legături narative, considerându-le minore (deși nu sunt deloc așa). Lumea este și parțial inhibată din pricina cărții lui Naghib Mahfuz care poartă exact titlul atelierului nostru – 1001 de nopți și zile (deși în cazul nostru e invers, 1001 de zile și nopți). Recitind tot ce am scris în prima serie, tăiem câteva povestiri și renunțăm la ele. Unii participanți la atelier insistă ca, după încheierea 1001 de zile și de nopți, să inițiem o serie intertextuală și postmodernă de povestiri! Poate va ieși ceva, cine știe, deși eu sunt sceptică.

 

Al douăzeci și șaselea atelier (14 martie 2009). Discutăm despre felul în care vom încerca să ne organizăm narativ în tabăra din iulie, găzduită la Polul Cultural Cetate, ferma lui Mircea Dinescu, generos în a ne primi în ospeție (cea care a intermediat și empatizat cu experimentul nostru fiind Maria Dinescu, Mașa adică). Fixăm apoi povestirile de scris pentru data viitoare: Maria (povestirea despre diavolul străin), Bogdan (povestirea despre Kendamir și lumea rămasă fără povești), eu (povestea despre nimfomana regină Almanakh –construită după modelul lui Circe), Valerica și Alexandra (povestirea despre Bahram Magul), Bogdan al doilea (musafir din Constanța, dinafara atelierului, pe care îl voi numi de acum Bogdan tomitanul, ca să nu fie confundat cu celălalt Bogdan) - o eventuală povestire despre Tatăl Penelor! – totuși, această povestire nu va fi scrisă niciodată, și Marius (povestirea despre cuvântul unic). Apoi citim prima povestire trimisă prin mail de Bogdan tomitanul, un soi de snoavă amplă scrisă picant, care amuză și e gustată pentru ironia ei, chiar dacă dialogurile sunt prea seci, iar finalul trebuie refăcut întrucât este tratat în pripă. Este citită și apreciată povestirea trimisă tot prin mail de Florin (de la București), care captivează cu magia ei, chiar dacă aceasta necesită variați indicatori narativi, întrucât este prea încifrată pe alocuri, iar narațiunea pare întrucâtva poticnită.

 

Al douăzeci și șaptelea atelier (21 martie 2009). Citesc următorii povestași: Lavinia (o povestire amuzantă, obedată de cuvântul muslemiți, drept care autoarea este tachinată amical), Marius (o povestire parabolică, borgesiană), Maria (o povestire comme çi comme ça) și Oana (prima ei povestire de încercare care, deși e deficitară, are destule lucruri bune).

 

            Al douăzeci și optulea atelier (28 martie 2009). Audiem povestirea scrisă de Bogdan (ramificată, aceasta va trebui continuată de alți povestași, ca să aibă sorți de izbândă), apoi povestirea scrisă de Valerica și Alexandra (am hohotit toți cei prezenți și am divagat absurd, căci a ieșit un text mai degrabă urmuzian, drept care vor fi destule de corectat, rescris, refăcut) și, la final, povestirea rescrisă binișor de Oana.

 

            Al douăzeci și noulea atelier (4 aprilie 2009). Audiem povestirea lui Valentin (hâtră, bine scrisă, chiar dacă finalul e ratat), a Oanei (care folosește abudent regionalisme), citesc și eu povestirea despre blamata regină Almanakh. Ce constat: povestașii au obosit, iar câțiva chiar s-au retras de la atelier (căci nu mai au energie să scrie povestiri); câțiva s-au ofuscat (fiindcă li s-au făcut observații), alții nu mai au chef de nimic, iar alții s-au îmbolnăvit.

           

Al treizecilea atelier (11 aprilie 2009). Florin ne trimite de la București povestea despre cele cinci chei ale ursitei (frumoasă și vrăjitorească, dar prea încărcată). Apoi Alexandru citește o povestire despre o farsă aplicată lui Harun Al-Rașid (povestirea e izbutită și grotescă). La final, Valerica și Alexandra citesc un text descărnat, totuși ceva mai bun decât de obicei.

 

Al treizeci și unulea atelier (16 mai 2009). Ascultăm povestea scrisă de Cristina despre glasurile Navede (e parțial ininteligibilă, va trebui relucrată), apoi povestea scrisă de Maria despre diavolul Eblis. Marius vine cu o propunere pentru eventualul final al cărții: fiecare povestaș de la atelier să se întâlnească, grav sau ironic, cu unul din personajele povestitoare (Duniazada, Rașazada ori Șahzaman)! În principiu, povestașii nu resping ideea, dar în cele din urmă, după cum se va vedea, la sfârșitul sfârșitului, încheierea cărții izbutite la acest atelier de scriere creatoare va fi cu totul alta!

 

Atelierul de scriere creatoare în proză s-a încheiat la Polul Cultural Cetate, unde, între 6-17 iulie 2009, am fost găzduiți generos de Maria și Mircea Dinescu, pentru o tabără intensă de scris (opt ore pe zi, patru - dimineața, patru – după-amiaza, noi fiind doisprezece povestași). Întâi de toate ne-am adaptat la atmosfera locului, un soi de Macondo danubian, cum obișnuiam noi să ne tachinăm cu oarecare trufie. Fantezia a devenit bulimică, de aceea. Ba chiar și o anumită rivalitate și competiție între povestași a devenit tot bulimică. Moșia dinesciană ne îmbia, cu granița ei bulgară și Înger Park (o grădină risipită și umplută cu statui atipice de îngeri, care să contracareze Dracula Park!) la născociri și scorneli cu asupra de măsură. Unii au zvonit chiar că prin Polul Cultural Cetate ne-am fi găsit de fapt într-un soi de Bassra băștinașă...

De scris am scris peste tot: mai ales în mansarda cu tobe africane și vase uriașe din lut. Centrul epic era o masă joasă (japoneză, cred), înconjurată de perne pe care ședeam trântiți și răsfățați. Era apoi pontonul legat de mal cu un ștreang de metal și totuși legănător, unde mirosea a benzină și a mâl și unde ședeam pe scaune improvizate, adică pe bucăți metalice din ponton. Când era soare era greu să scrii aici, fiindcă te năucea arșița. Mai era hambarul, mai exact fostul hambar, preschimbat în sală de dans, cu mozaic pe jos, care, uneori seara, devenea cantină de lux. Îndrăzneții, puțini totuși, au încercat să scrie și cățărați pe tractorul din fața conacului ori în sania-trăsură. N-au lipsit locurile canonice, gen scaunele târâte lângă lac ori balcoanele conacului. S-a apelat și la spațiul cel mai fățiș: mesele de sub copacii unde se serveau de obicei răsfățurile culinare de la moșie.

Ca în orice grup de personalități accentuate și cel puțin micro-creatoare, nu au lipsit ciorovăielile, puseurile de narcisism, insolențele caraghioase și polemicile copilărești din orgoliu, dar, în general, povestașii au empatizat și au socializat cu umor și prieteșug. Uneori s-a mai declanșat câte-o leneveală danubiană (oblomoviană), mai ales printre cei care nu prea dormeau noaptea și erau somnoroși ziua, poftind mai degrabă o etapă de dolce far niente decât de scris.

Marius, Bogdan și Valentin au scris finalul despre cum Șahzaman nuntește atât cu Duniazada, cât și cu Rașazada (banchetul și nupțiile). Un final iscusit scris, dar care nu a fost parcurs decât de mine și de cei trei autori, fiindcă spre finalul taberei nimeni nu mai avea chef de nimic și rătăcea aiurea pe teritoriul fermei lui Mircea Dinescu. Totuși, după ce am ajuns la Cluj, am filmat imediat citirea finalului, mai degrabă ca să am eu o imagine datată a sfârșitului de atelier. Aș fi preferat, însă, să audă toată lumea finalul acolo, la ferma lui Mircea Dinescu. În ultima seară, povestașii nu prea știau ce să mai facă: pe de o parte ar fi vrut să mai rămână (au fost zile minunate), pe de altă parte fiecare avea deja treburi acasă. Dunărea era ca o baltă, fără niciun pic de vânt, iar noi șușoteam, boscorodeam etc. Suntem sau am fost în paradis, așa încât probabil că va urma căderea din el!

Peste un an de zile (2010), tot în luna iulie la început, am venit la Polul Cultural Cetate doar cu Suzana și Marius, pentru trei zile (în care am prins și o tabără de sculptură), parcurgând trei pătrimi (atât am apucat) din întreaga carte izbutită la atelierul 1001 de zile și de nopți și stilizând din greu povestirile (acolo unde era cazul), mai exact lucrând aproape zece ore pe zi, spre necazul puținilor povestași ajunși aici (la capătul pământului) care voiau, totuși, să se simtă mai degrabă în vacanță decât în ipostaza de scribi. N-am apucat să facem tot, așa încât ultima pătrime am lucrat-o singură acasă, la Cluj, după întoarcere, ca să nu îmi ies din ritmul de stilizare. Cum în două din cele trei zile a plouat pe rupte la Cetate, ba chiar au fost inundații majore (inclusiv drumul spre conac fiind, pe alocuri, invadat de ape), munca noastră de stilizatori a fost întrucâtva decameronică, fiindcă ni s-a impus izolarea! Dunărea își ieșise din matcă și devenise un dragon lichefiat, tulburat. Apoi, la începutul anului 2012 am făcut singură o ultimă stilizare a manuscrisului pe care l-am pregătit pentru publicare. Bogdan a citit și el cap-coadă manuscrisul pentru a vâna ultimele (eventuale) greșeli de culegere, tehnoredactare etc.

Aceasta a fost și este istoria povestașilor clujeni, a Duniazadei, a Rașazadei, a regelui Șahzaman și a multor alți naratori și agenți epici de anvergură, fie înțelepți, fie hâtri, fie cu mințile pierdute, fie chiar nerușinați (dar întotdeauna cu miză epică). Grupul de povestași dintre 2008-2009 nu mai funcționează astăzi coerent și adunat: fiecare își vede de viața sa și de noile sale preocupări. Ceea ce a rămas este, însă, gustul tulburător al unor ceasuri în care am știut că salvarea lumii nu poate veni și nu poate fi decât prin povești! Vreau să cred acest lucru cu încăpățânare.