Punctul Omega

Don DeLillo

 

- Fragment -

 

Traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu

 

Richard Elster avea şaptezeci şi trei de ani, eu aveam mai puţin de jumătate din vârsta lui. Mă invitase să îi ţin companie aici, în vechea casă, modest mobilată, undeva la sud de nicăieri în deşertul Sonoran, sau poate că era deşertul Mojabe, sau poate cu totul alt deşert. Nu o vizită lungă, spusese.

Azi era ziua a zecea.

Îi mai vorbisem de două ori înainte, la New York, iar el ştia ce mă interesa, participarea lui la un film pe care voiam să îl fac despre perioada în care lucrase pentru guvern, toată vorbăria şi bâlbâiala cu Irakul.

El avea să fie, de fapt, unicul participant. Chipul lui, cuvintele lui. Asta era tot ce-mi trebuia.

Mai întâi a zis nu. Apoi a zis niciodată. În cele din urmă, m-a sunat şi a zis că putem discuta chestiunea, dar nu în New York sau Washington. Prea multe blestemate de ecouri.

Am zburat la San Diego, am închiriat o maşină şi am condus spre est, printre munţii ce păreau să se înalţe direct din cotiturile drumului, formaţiunile de nori cumulus de vară târzie, iar apoi printre dealuri maronii, trecând de avertismente cu atenţie cad pietre şi mănunchiuri înclinate de tulpini spinoase şi, în cele din urmă, ieşind de pe şoseaua asfaltată, pe un drum sălbatic, rătăcit pentru o vreme în mâzgăleala neclară de pe harta lui Elster însemnată cu creionul.

Am ajuns după lăsarea întunericului.

— Fără fotoliu de pluş, lumină caldă şi cărţi pe un raft în fundal. Doar un om şi un zid, i-am spus. Omul stă acolo şi-şi relatează întreaga experienţă, tot ce îi vine în minte, personalităţi, teorii, detalii, sentimente. Dumneavoastră sunteţi omul. Fără voce din off care pune întrebări. Fără intercalări de imagini de război sau comentariile altora, vizibili sau nu.

— Şi mai ce?

— O filmare simplă, portret.

— Şi mai ce? a întrebat el.

— Orice pauze ar fi, sunt pauzele dumneavoastră, eu filmez fără oprire.

— Şi mai ce?

— Cameră cu hard disk. O singură filmare continuă.

— Cu o durată de?

— Depinde de dumneavoastră. Există un film rusesc, lung metraj, Arca rusească, de Aleksandr Sokurov. O singură filmare lungă, cam o mie de actori şi figuranţi, trei orchestre, istorie, fantezie, scene cu mulţimi, scene în săli de bal şi apoi, la o oră după începerea filmului, un ospătar scapă un şervet, nu se taie, nu se poate tăia, camera pluteşte înaintând pe coridoare şi dând colţurile. Nouăzeci şi nouă de minute, am zis.

— Dar acela a fost un om pe care-l chema Aleksandr Sokurov. Numele dumneavoastră este Jim Finley.

Aş fi râs, de n-ar fi rostit replica cu un surâs. Elster vorbea ruseşte şi a pronunţat numele regizorului cu o anumită asprime. Ceea ce a făcut ca remarca lui să sune şi mai încărcată de satisfacţie. Aş fi putut susţine evidenţele, şi anume că eu n-aveam să filmez un număr mare de oameni în compoziţii în mişcare. Dar am lăsat gluma să-şi trăiască viaţa până la capăt. Nu era el omul care să lase loc şi celei mai mici corecţii.

 

Stătea pe verandă, un bărbat înalt în pantaloni de bumbac şifonaţi, cu aerul unei pietre de hotar. Umbla la bustul gol în cea mai mare parte a zilei, uns din plin cu cremă de protecţie solară chiar şi la umbră, iar părul lui argintiu era, ca întotdeauna, împletit în coadă.

— Ziua a zecea, i-am zis.

În orele dimineaţii, înfrunta soarele. Avea nevoie să-şi îmbogăţească rezervele de vitamina D şi îşi înălţa braţele spre soare, invocând zeii, zicea el, chiar dacă asta însemna generarea în taină a unor ţesuturi anormale.

— E mai sănătos să respingi anumite măsuri de precauţie, decât să te supui regulilor. Bănuiesc că ştiţi asta, a zis.

Avea o faţă prelungă şi rumenă, cu fălcile uşor lăsate. Avea un nas mare şi ascuţit, ochii probabil verzi-cenuşii, sprâncenele vâlvoi. Părul împletit ar fi trebuit să pară nepotrivit, dar nu părea. Nu era minuţios aranjat, ci pur şi simplu împletit în fâşii groase la ceafă, şi îi dădea un fel de identitate culturală, un aer distinct, un bătrân ntelectual al tribului.

— Acesta e un exil? Sunteţi în exil aici?

— Wolfowitz s-a dus la Banca Mondială. Acela a fost un exil, a zis el. Asta e altceva, o retragere spirituală. Casa a fost cândva a cuiva din familia primei mele soţii. Vin aici de câţiva ani, din când în când. Vin ca să scriu, să mă gândesc. În altă parte, oriunde altundeva, zilele mele încep în conflict, fiecare pas pe care îl fac pe o stradă dintr-un oraş e un conflict, ceilalţi oameni sunt un conflict. Aici e diferit.

— Dar, de data asta, fără scris.

— Am avut oferte să fac o carte. Tabloul camerei de război din punctul de vedere al unui intrus privilegiat. Dar nu vreau să fac o carte, nici un fel de carte.

— Vreţi să staţi aici.

— Casa e a mea acum şi timpul o macină, dar asta e. Timpul încetineşte când sunt aici. Timpul devine orb. Simt peisajul, mai mult decât îl văd. Nu ştiu niciodată ce zi e. Nu ştiu niciodată dacă a trecut un minut sau o oră. Aici nu îmbătrânesc.

— Aş vrea să pot şi eu spune asta.

— Aveţi nevoie de un răspuns. Asta spuneţi?

 — Am nevoie de un răspuns.

— Aveţi o viaţă acolo, acasă.

— O viaţă. S-ar putea să fie un cuvânt prea puternic.

Stătea cu capul lăsat pe spate, cu ochii închişi, cu faţa la soare.

— Nu sunteţi căsătorit, am dreptate?

— Separaţi. Suntem separaţi, am zis.

— Separaţi. Cât de cunoscut îmi sună. Aveţi un serviciu, ceva ce faceţi între proiecte?

Poate că a încercat să nu încarce cuvântul proiecte cu o ironie fatală.

— Lucruri sporadice. Muncă de producţie, ceva editare.

Acum s-a uitat la mine. Posibil să se fi întrebat cine sunt.

— V-am mai întrebat o dată înainte, cum de sunteţi aşa uscat? Mâncaţi. Vă îndopaţi la fel ca şi mine.

— Se pare că mănânc. Mănânc. Dar toată energia, tot ce e hrănitor e consumat de film, i-am spus. Trupul nu primeşte nimic.

A închis ochii din nou, iar eu i-am urmărit sudoarea şi loţiunea de soare prelingându-i-se într-un pârâiaş în josul frunţii. Am aşteptat să mă întrebe de filmele făcute de mine pe cont propriu, întrebare pe care speram să nu o aud. Însă el îşi pierduse interesul pentru această conversaţie sau pur şi simplu avea acel gen de ego supraîncărcat care uită să intre în asemenea detalii. Avea să spună dau sau nu în funcţie nu de calificările mele, ci de toanele lui, de momentele lui bune. M-am dus înăuntru ca să-mi verific e-mailurile la laptop, simţind nevoia unui contact exterior, însă simţindu-mă corupt, de parcă aş fi încălcat un pact nescris al retragerii creatoare.

 

El citea mai ales poezie, recitindu-şi tinereţea, zicea el, Zukofsky şi Pound, uneori cu voce tare, şi de asemenea Rilke în original, şoptind numai un vers, două, când şi când, din Elegii. Îşi exersa germana.

 

(Din romanul Punctul Omega, de Don DeLillo, în curs de apariţie la Editura Polirom. Traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu)