„Şi dacă aş face un bilanţ contabil al unei pizzerii de cartier,

tot mi-aş pune biografia la bătaie!”,

interviu cu Emilian Galaicu-Păun,

realizat de Mihail Vakulovski

 

- Dragă Emilian Galaicu-Păun, felicitări pentru „Ţesut viu. 10 x 10”, romanul la care ai muncit atât de mult. De fapt, câţi ani ai scris la „Ţesut...” şi de ce ţi-a luat atâta timp finalizarea cărţii?

- Ţin minte exact momentul declanşării scrierii, din simplul motiv că am trăit visceral (crede-mă, de data asta nu fac „literatură”!) fraza-camerton care a şi imprimat ritmul naraţiunii (vezi Cap. 8. Scriere la patru mâini: „Cimitirul satului venind silenţios la vale ca un scrânciob din care tocmai a sărit cineva, golul din stomac propagându-se în corpul singur…”). Din prima clipă am ştiut că tocmai mă angajasem într-o cursă de durată, dacă nu chiar într-un maraton – pe viaţă şi pe moarte (şi, iarăşi, spunând astea, nu fac „literatură” – (ne)prietenii ştiu de ce!!!). Şi tot atunci mi-am zis că sunt gata să scriu la roman până la ultima suflare, „Ţesut...” -ul fiind nu atât cartea vieţii mele, cât Cartea morţilor dragi, ai familiei şi nu numai (tocmai d’aia apar în paginile naraţiunii, pe lângă bunica şi bunicul, tot felul de persoane reale: Ioan Flora, Mariana Marin, trei colegi de clasă etc., etc. – o groază de lume!). Îţi trebuie ceva timp că să ţi-i aminteşti, dacă nu „pe toţi”, cel puţin pe cei mai apropiaţi. În toţi aceşti ani de scris (1997-2011), la care se adaugă o proză scurtă redactată la Moscova în 1987, reluată parţial în Cap. 6. F(…)M, mă culcam şi mă trezeam cu gândul la „Ţesut...”, chiar dacă în paralel am tradus peste 5.000 de pagini ştiinţifice din franceză (doar seria Michel Pastoureau cât face!!!), am adunat un nou volum de versuri, „Arme grăitoare”, am citit câteva mii de cărţi bune, am redactat alte câteva sute ş.a.m.d. Ori de câte ori mi se întâmpla să plec într-o călătorie „peste mări şi ţări” (bunăoară, în China – în august 2009), lăsam pe masa de lucru varianta bună de tipar, cu toate golurile – marcate ca atare! – pe care le conţinea scrierea. Mărturisesc, au fost zile când mă simţeam ca un biet căutător de comori rătăcind în labirintul piramidei lui Keops, fără barem o torţă în mână… Era suficient însă să-mi „vină” un cuvânt (de putere!), o frază bine articulată, o răsturnare de perspectivă surprinzătoare (de pildă, secvenţa 7 aprilie 2009, din Cap. 4), ca să-mi recapăt încrederea că voi răzbi la lumină, cu faraon cu tot! Iată-mă-s, viu şi nevătămat (mai degrabă, trăgându-mi sufletul – înainte de a rescrie mai multe pasaje ale cărţii, în vederea unei ediţii definitive)…    

 

- Acum, când romanul a fost editat, care-s cele mai puternice sentimente legate de el? Eşti mulţumit de felul cum arată cartea? Nu te oftici că exact acum editura la care l-ai publicat, Cartier, şi-a schimbat politica editorială, inclusiv cea legată de coperte, înainte foarte faine, iar acum foarte simple?

- Am trudit atât de mult la acest roman – 14 ani efectiv, plus alţi câţiva în care l-am purtat cu mine, ca pe-o cocoaşă/ca pe-un marsupiu (la alegere) oriunde m-aş fi dus –, încât nici vorbă de despărţire. Din contră, abia de-acum înainte sunt legat à jamais de această carte, a cărei povară (uneori, strivitoare) doar creşte în timp. Întâi, pentru că nu ai cum scăpa de scrierea cea mai personală (în niciun caz autobiografică – departe de aşa ceva!), unde fiecare frază e şi un segment and; apoi, nici nu se face să-i întorci spatele, din mers, unei lucrări de curând apărute – nici măcar premierea romanului de către USM & nominalizarea la premiile USR nu au reuşit să taie cordonul ombilical ce ne leagă. Cât despre felul cum arată, mi s-a părut grozavă ideea lui Vitalie Coroban de a transmite mesajul scrierii printr-o formulă grafică „albă” (culoare a doliului, în multe culturi!), cu un trop (de sânge!) de culoare infuzând literele negre ale „Ţesut...”-ului, exact în spiritul şi litera cărţii: „Sângele are gust de cerneală” (vezi pag. 276). În ochii mei, e o copertă grăitoare – de la o poştă se vede că autorul a pus accentul anume pe scriitură, dar şi că şi-a redactat cartea cu sângerneală (proprie, ca să fac trimitere la un titlu mai vechi)…

 

- Eşti foarte atent la construcţia cărţilor tale şi fiecare volum are inevitabil şi tot felul de „şopârle”& şmecherii. În afară de ce-ai menţionat în acel „Mic îndreptar de lectură”, ce tehnici ai mai remarca, dacă ai fi doar PR-ul editurii care a publicat volumul sau un critic literar ce scrie despre roman?

- Bună întrebare – în 10! Înainte de toate, romanul este un construct pe câteva paliere, cu scări ce coboară şi urcă în fel şi chip ca-ntr-o celebră gravură de Escher, în ideea că lumile – de sus/de jos, asta/aia, paralele/întrepătrunse etc., etc. – comunică între ele. Prin urmare, am raportat tot detaliul cu oarece semnificaţie la ansamblul arhitectonic, astfel încât să se formeze numeroase „noduri” semantice; totodată, le-am aşezat pe o scară în spirală, să-şi urmeze fiecare evoluţia firească (nu dau exemple, la îndemâna oricui – de ce le-aş lua pâinea de la gură criticilor?!). Punerea în pagină – de la luarea părţilor componente ale naraţiunii între paranteze, după principiul păpuşii ruseşti (vezi Cap. 6. F(…)M) la răsturnarea acestora (vezi Cap. 3-bis. Milarepa Air Lines), fără a uita de inserarea unor lucrări grafice (de Vasile Botnaru şi Vitalie Coroban) sau a heptagonului barbian (vezi Summary [dressed]), la care se adaugă negreşit şi pagina-plombagină cu poemul „Carte nu ştie…” (vezi Intermezzo) în „negativ” – dincolo de aspectul pur formal, are un rol structural aparte: fasonează faţadele, foarte diverse (în acest sens, „Ţesut viu. 10 x 10” este un fel de KunstHaus Wien). Alt „truc” tehnic îl constituie cele câteva „Lecţii…” (despre dorinţă, scris, credinţă, Marea Migraţiune a popoarelor), care funcţionează pe post de „cabine de ascensor” în interiorul fiecărui capitol. Totodată există şi numeroase simetrii ascunse, întreg romanul funcţionând ca un tub cu oglinzi – pe post de telescop sau microscop, în funcţie de ce anume cauţi să surprinzi, mişcările lumii interioare ale unor personaje sau însemnele epocii. Ca să nu mai întind vorba, fac trimitere la erudita cronică a lui Eugen Lungu din Sud-Est, nr. 2/2012 (vezi: http://www.sud-est.md/numere/20120620/article_2/), în mod special la secţiunea „Gadgeturi”, cu precizarea că nici domnia sa nu le-a enumerat pe toate, ci doar pe cele aflate (aşezate cu intenţie?!) la suprafaţă. Adevărul e că forma-i una cu conţinutul (ce frumos zice Witold Gombrowicz, în Jurnal: „Forma este singurătatea mea”!), cel puţin în cazul romanului „Ţesut viu. 10 x 10” (dar şi în „Gesturi. Trilogia nimicului”, după cum bine ai observat într-o cronică apărută recent în Timpul ieşean).     

 

- De ce traduci – prin notele de subsol – expresiile şi citatele din rusă, nu şi pe cele din franceză?

- Dar mi se pare atât de firesc ca toată lumea să vorbească franceza!!! Pe când rusa, ei bine, nu are „norocul” (arde-l-ar focul!) s-o ştie tot omul – şi atunci m-am văzut silit să traduc din greu, şi asta deoarece nu se poate renunţa la nici o expresie în rusă de-a lungul celor 330 de pagini ale cărţii, însăşi atmosfera Ch-ăului acelor ani (şi mă tem că şi a acestor ani!) fiind impregnată de „limba lui Ilici” (mai ţii minte versurile lui Maiakovski: «Я русский бы выучил только за то/ Что им разговаривал Ленин»?). M-a bucurat foarte mult remarca lui Şerban Foarţă, cum că cele trei limbi ale scrierii (româna, rusa şi franceza) potenţează naraţiunea, concurându-se reciproc. Păcat că nu ştiu şi chineza, la cât de admirator al Cărţii despre Dao şi putere sunt… 

 

- Nu ţi-e frică de cititorii care-o să te confunde prea tare cu ...n, personajul principal al romanului, care, fie vorba între noi, parcă ţi-e geamăn?... Cât de biografic poate să fie un roman (de-al tău)?

- Şi dacă aş face un bilanţ contabil al unei pizzerii de cartier, tot mi-aş pune biografia la bătaie! Pe de-altă parte, ţin să remarc că …n e un soi de „pantofior al Cenuşăresei”, pe care oricine (de gen masculin, se-nţelege) îl poate încerca, dar nu oricui îi vine! (La celălalt capăt al ecuaţiei, „Tatăl” constituie o ridicare la putere a ideii de autoritate într-un regim paternalist şi totodată o summa de caracteristici ale „primei generaţii încălţate”.) Ai dreptate însă în ceea ce priveşte „centrarea” pe …n a naraţiunii – la fel cum pictorii încep un tablou punând un punct pe pânză, şi pentru mine …n constituie punctul de sprijin al universului narativ, fără să nutresc totuşi ambiţii arhimedice, chit că pare-se că tocmai am reuşit să urnesc axa narativă a romanului basarabean (vezi şi „În căutarea scriiturii scriiturilor”, de Nicolae Leahu, în Semn, nr. 1/2012, din care dă-mi voie să citez un fragment: „Obsesie sufocantă pentru orice mare artist – iar Emilian Galaicu-Păun arată insistent că ar fi unul dintre aceştia – este revelarea unei noi forme şi impunerea unui unghi de vedere insolit asupra temelor fundamentale ale artei, dacă, desigur, nu e cu putinţă inventarea uneia sclipind de prospeţime şi ingenuitate ca Afrodita născându-se din spumele mării. Tradusă în limbaj comun, aserţiunea divulgă dorinţa paroxistică a artistului de a transforma imposibilul în posibil, întronând fructul provocărilor faustice baremi în precaritatea ontologiei umane”). Cât despre frică, ei bine, mi-a fost – de mine însumi, să nu mă opresc cumva, din varii motive (de familie, de imagine etc.), la jumătate de cale, dar odată mecanismul „madlenei” declanşat nu a mai fost cale de întoarcere… Cu toate acestea, nu se poate spune că „Ţesut…”-ul e un roman autobiografic, cel mult e un autoportret de grup în timp (îţi amintesc că bornele narative se situează între 27 martie 1968, ziua morţii lui Gagarin, şi 7 aprilie 2009), în 10 „clişee de epocă” (deloc întâmplătoare, prezenţa fotografului amator, într-unul din capitole). Şi, apropo, cum definim „biograficul” – de pildă, citirea unei cărţi care te-a marcat/ţi-a schimbat viaţa face parte din biografie? În acest sens, „Ţesut…”-ul meu e mai degrabă biobibliografic – dacă nu se poate citi nepedepsit anumite cărţi, ce să mai grăiesc de scrierea acestora?!!   

 

- Personajul se întâlneşte la sediul KGB cu profu’ de comunism ştiinţific, de departe cel mai „democratic” din facultate, despre care descoperă că este ofiţer KGB. Ai avut de suferit din cauza serviciilor secrete sovietice? În timpurile noastre atmosfera e la fel de încărcată în Ch-ău ca în timpul studenţiei mele, 1989-1994?

- Am tras o frică soră cu moartea în ziua în care, convocat prin citaţie la sediul KGB din Chişinău, juma de zi m-au fiert fără să-mi dea barem un pahar cu apă şi fără a-mi spune ce anume vor de la mine (nici măcar nu mi-au propus să „colaborez”, probabil de leşinat ce arătam!). Ar însemna să exagerez spunând că sunt o victimă a serviciilor secrete, de simţit însă prezenţa lor în ultimii ani de facultate am simţit-o. Îţi amintesc că am prins o perioadă foarte ciudată – în mai puţin de 4 ani muriseră, unul după altul, trei secretari generali ai PCUS: „citatele obligatorii” (vorba unui critic partinic mereu cu nasul pe vânt) din Iuri Andropov le înlocuiau peste noapte pe cele din Leonid Ilici Brejnev; cele din Cernenko, pe cele din Andropov; în fine, cele din Gorbaciov pe cele din Cernenko… Scurt pe doi, dadaism politic!!! Se-nţelege că domnea o atmosferă de suspiciune, de teroare chiar (doar catedra militară cât făcea!), pe care o mai diluam şi noi cum ne ducea capul, ba făcând un spectacol studenţesc, ba punând de un cenaclu neautorizat la mormântul lui Mateevici, ba scoţând – dactilografiată în 4 exemplare, cât putea „lua” maşina mea de scris – o revistă literară… samizdat, ce se numea nici mai mult, nici mai puţin Ecoul Daciei (în total 4 numere, până când „s-au sesizat” organele respective şi ne-au „închis”)… Din fericire, pe la anul 3 de facultate, eram deja înscris la Biblioteca „N. K. Krupskaia”, unde citeam ca un apucat de dimineaţa până seara târziu. Dar despre toate astea scrie-n carte; şi, la drept vorbind, nici nu-mi face plăcere să evoc primea mea tinereţe, mereu frustrată, dacă nu chiar de-a binelea mutilată (superb titlul Marianei Marin, Mutilarea artistului la tinereţe!)…      

 

- Spui că „a scrie înseamnă a da cu zarul, după ce tot tu l-ai trucat în fel şi chip. A face dragoste – aşijderi”. Vă rugăm să detaliaţi...

- E o mare vrajă – şi scrisul, şi dragostea! Şi o vrajă la cub, când scrisul încearcă să prindă fenomenul în mişcare (în „rostogolire”, ca să citez textul romanului). Or, a da cu zarul ţine de jocurile de noroc – apropo, ştii de ce în Evul Mediu şahul era suspect în ochii bisericii? Fiindcă jucătorii dădeau cu zarul spre a decide următoarea mişcare; astfel încât şahul trecea drept joc de noroc. Există în romanul meu câteva scene de dragoste filmate „cu încetinitorul” – a trebuit să dau dovadă de multă stăpânire de sine ca să controlez textul, de la un capăt la altul, lungind plăcerea cât s-a putut de tare şi mai cu seamă având grijă să nu „termin” înainte de a începe… M-aş bucura să dau o versiune feminină a lui Oblomov, asta dacă reuşesc, într-o viitoare scriere, s-o bag pe fata din Summary [dressed] în pat – în patul germinativ al [capod]operei, se-nţelege!

 

- „Cuvintele au miros de frână”. Şi alea din poezii a ce miros? Cele din drepturile la replică?

- De mai mulţi ani mi se tot spune că fac o poezie „consonantică”, scrâşnită din dinţi – ceea ce-i adevărat pe jumătate (pe celălalt talger trebuie pusă neapărat cadenţa largă a anapestului, ce fluidizează versul, oricât de lung ar fi). Îmi imaginez că, începând cu „Yin Time”, cuvintele poemelor mele miros a sânge, a „sucuri comune” (cum să-i spun altfel combustiei produse de „animalul cu două spinări”?!), a sudoare şi puţin de tot a cerneală (una specială, deosebit de consistentă – vezi şi cap. „Cerneala şi hârtia” din Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, Cartier, 2012). Cum n-am apelat niciodată la „dreptul la replică”, nu ştiu ce să-ţi răspund mai departe…   

 

- „A scrie înseamnă a trăi prin procură viaţa personajelor, care, la un moment dat, devine mai a ta decât a lor”. Ai un personaj preferat din cărţile tale? Şi din cărţile altora? Te-ai îndrăgostit vreodată de vreun personaj feminin literar?

- Mai degrabă un personaj-frază (Dorin Tudoran vorbeşte de personajul-cuvânt în postfaţa romanului), aia rostită de bunică-mea când …n i-a spus că „Snejana n-are puţă!!!”, şi anume: „…să te mai aud cum ai să-i ceri să-ţi deie ceea ce n-are şi pot muri liniştită”. Spusa – autentică (nu se uită una ca asta!!!) – are ceva din concizia formulei taoiste „cea-ce-n-are-făptură-pătrunde-în-cea-ce-n-are-crăpături”, dublată de spontaneitatea unei replici neaoşe, de genul „Ţi-oi da una de n-ai s-o poţi duce!”. Cât priveşte personajele din cărţile altora, într-o vreme am ajuns aproape s-o doresc fizic (!!!) pe Blimunda lui José Saramago din Memorialul mănăstirii, şi cu asta cred că ţi-am răspuns şi la ultima întrebare. Sigur, au făcut şi alte pasiuni, datorate mai degrabă scriiturii romanului în cauză, decât sex-appeal-ului respectivului personaj. Niciodată însă nu am încercat să proiectez asupra unei fiinţe concrete farmecele unui personaj, şi nici s-o transform pe cutare sau cutare drăguţă în personaj literar ca atare, deşi de luat cu împrumut unele vorbe, gesturi, trăsături etc., etc. am împrumutat pe rupte! În acest sens, nu există personaj-oglindă, ci mai degrabă personaje-tuburi-cu-oglinzi (alias, răsfrângeri); până şi sus-amintita „Snejana” constituie o ars combinatoria (de la nume la… faptă!!!), ce să mai vorbesc de „Maria” din Cap. 3. Авиа Мария, „Elena” din Cap. 6. F(…)M sau de „Helga” din Summary [dressed]?!!   

 

- Copilul din „Ţesut viu. 10 x 10” face o descoperire cutremurătoare pentru vârsta lui: şi anume că „Snejana n-are puţă”, iar bunică-sa are o replică genială: „...să te mai aud cum ai să-i ceri să-ţi deie ceea ce n-are şi pot muri liniştită”. Pe tine – ca scriitor – ce descoperiri te-au marcat?

- Să ţi le spun pe nume, pe toate câte le-am descoperit/mi s-au arătat (superb, versul: „Ah, arată-mi-te goală”, din Miron şi frumoasa fără corp, un poem ce-mi place mai mult decât Luceafărul)?!! Dacă mă gândesc bine, prima descoperire fundamentală – în ordine cronologică – am făcut-o pe la un an şi ceva (e chiar prima mea amintire: mama stând în cadrul uşii, gravidă cu frate-meu mai mic, desfăcându-se de plâns – vezi Sang d’encre, din „Arme grăitoare”), şi anume (o formulez în termenii omului de 48 de ani care sunt astăzi) că eu îs ca nimeni altcineva, confirmată (şi reformulată) odată cu venirea pe lume a fratelui Fidel că… celălalt nu-i ca mine, sau mai degrabă că celălalt nu-i/s eu. Ţin minte – mergeam deja amândoi la şcoală – cum mă trezeam în unele nopţi cu frate-meu alături (am dormit într-un pat până hăt pe la 19 ani – eu la margine, el la perete), mirându-mă cât de altfel poate fi cel de-un sânge cu mine! (Cu anii, această alteritate a luat proporţii, acţionăm/gândim/trăim diferit, ceea ce nu ne împiedică să ne înţelegem în d’ale vieţii…). A doua ca importanţă ar fi chiar „n-are puţă”-a Snejanei – din discreţie, voi trece sub tăcere cum am descoperit că, de fapt, are, ea şi suratele ei, în anii primei mele tinereţi… (O descoperire pe care s-o tot faci, la orice vârstă!!!). Nu-mi amintesc exact în ce circumstanţe am avut – prima oară – revelaţia morţii: graţie faptului că am copilărit la ţară, fiind purtat de bunică-mea pe la toate înmormântările & praznicele & Paştele Blajinilor, n-am trăit gândul morţii ca pe un şoc; mai degrabă, l-am integrat firesc în circuitul vieţii pe (sub) pământ. Naşterea fiicei mele, Rareşa, în aprilie 1988, mi-a dat peste cap întreg sistemul meu de referinţe – de unde umblam cu capul în nouri, a trebuit să cobor cu picioarele pe pământ (fără a înceta să visez, totuşi)… Cât despre revelaţia cuvântului (poetic) rostit, iar apoi scris, cam tot „Ţesut…”-ul e despre asta, la diferite etape ale vieţii – s-ar cuveni precizat doar că cetitul a dublat, aproape de la bun început, această magie, astfel încât anumite descoperiri poartă nume foarte concrete: Ion Barbu, Şerban Foarţă, Virgil Mazilescu, Mircea Ivănescu etc., etc., la care s-ar adăuga unele texte fundamentale, prea multe, ca să le enumer aici. „Descoperirea descoperirilor”, însă, pe care totuşi nu mă grăbesc s-o fac, mă aşteaptă încă, la un capăt de drum, care capăt s-ar putea întoarce – „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!...” – într-un nou început…  

 

(septembrie 2012)