„Mi-a fost greu să trec de la un public de o mie de oameni la festival la unul de trei la lectură publică, dar e un exerciţiu de modestie şi moderaţie”,

Interviuri cu Flavius Ardelean (A.R. Deleanu),

realizat de un cristian

 

 

u.c.: De unde să te luăm? Există o prejudecată care nu dă multe şanse (în România) neliteraţilor care scriu. Pe actorii-scriitori sau muzicienii-scriitori nu se prea pariază. Din varii motive, cel mai la îndemână, vehiculat de tot felul de scriitori închipuiţi (atenţie, nu de criticii literari care contează şi care încă au autoritatea necesară) ţine de o afirmaţie cumva halucinantă: nu ar şti să scrie, de parcă te poate învăţa cineva efectiv să scrii literatură. Deci, pentru curioşi şi nu neapărat, cine e Flavius Ardelean şi ce a făcut el până la Îmblânzitorul apelor?

F.A.: Sunt din Braşov. Contează. Încă nu ştiu de ce, dar contează. Apoi pot spune că am făcut şcoala germană, facultatea la Cluj-Napoca (studii europene), un master în Germania (management cultural), am fost baterist în formaţia The Others (Braşov/Cluj-Napoca). Dar nu sunt atât de sigur că toate astea contează. Sunt dependent de lectură, cartea fiind, după părerea mea, unica şcoală posibilă de scris. Nu pot spune că ştiu sau că nu ştiu să scriu, deci e treaba fiecăruia să spună despre oricine că e bun sau prost. Treaba mea e să scriu. Am ştiut întotdeauna că sunt scriitor, dar, dacă e nevoie de o carte între coperte pentru a susţine asta (după cum se încăpăţânează unii să ceară), atunci o pot face acum liniştit. Cât despre pariu şi şanse, asta mai mult în sport, nu în literatură. Şansă să ce? Nu e joc de noroc. Scrii şi gata, scrii pentru că simţi că dacă nu scrii nu eşti tu, şi ăsta e un sentiment cumplit. Apoi, fiecare scriitor are cititorul sau cititorii săi, oricât de puţini ar fi. Scrii în lumea asta, dar scrisul se oglindeşte în alte lumi.

 

u.c.: Fantastic, reinterpretarea unui mit, iată două chei de lectură pentru îmblânzirea acestei cărţi, un debut care are origini în liceu şi se pare că te-a urmărit până acum. De regulă, cartea vorbeşte pentru autor. Cât vei ajuta lectura cărţii cu amănuntele astea care ţin de istoria literară?

F.A.: Da, ideea s-a născut în liceu, clasa a noua, cred, când am scris o mică poveste despre arca lui Noe şi locatarii săi. Da, ideea m-a urmărit până în anii masteratului, când am profitat de timp şi de singurătate să o scriu. Dar eu debutasem deja în 2006 în revista orădeană Familia şi publicasem ulterior câteva povestiri în Tiuk!-ul lui Mihail Vakulovski. Trebuia să mă eliberez de această poveste care a crescut în mine atâţia ani şi căreia îi venise timpul să iasă în lume.

Este fantastic, este o reinterpretare a unui mit, dar, din discuţiile cu cititorii, aflu şi eu alte chei de lectură, ceea ce e foarte bine. Autorul nu trebuie să ştie prea multe despre poveste atunci când o scrie. Aşa lucrez eu, pentru mine funcţionează. Sunt dispus să „ajut“ lectura, dar sunt sigur că nu o va cere multă lume.

 

u.c: De ce A.R. Deleanu? Cum s-a ajuns aici?

F.A.: Aveam nevoie de curaj pentru a scrie o carte. Aveam nevoie de o mască. Alegerea pseudonimului corespunde şi cu publicarea în revista Suspans a editurii Nemira a unor povestiri horror. Trebuie să recunosc că Mircea Pricăjan, editorul revistei, care depune lunar un efort titanic pentru literatura de suspans din România, a fost şi cel care mi-a dat încredere că pot scrie, mizând mult pe un anonim fără poză la CV. Romanul era gata atunci şi am simţit că scrisul meu merge în altă direcţie, nu mai recunoşteam prozele de până la Suspans şi poeziile (scriu foarte prost poezie, de aceea nici nu mai încerc) ca fiind ale mele. Mi-am luat o nouă identitate şi, fără poză, am început să public. Dorinţa mea a fost să am o întreagă carieră literară sub anonimat, însă, odată ce am început să moderez CenaKLUbul tiuk! alături de Mihail Vakulovski, au început să apară pozele şi tag-urile facebookiste cu numele real şi s-a cam dus dracului tot planul meu. Dar nu am renunţat la visul acesta şi, cândva, vor apărea în România cărţi scrise de anonimi obscuri, cărţi ciudate care vor exista independent de autor, fâlfâind din coperte pe străzi, lansând propoziţii ca obuzele peste blocuri.

 

u.c: De câteva luni îl ajuţi pe Mihail Vakulovski ca moderator la CenaKLUbul Tiuk! de la Rockstadt. Ce s-a schimbat în relaţia ta cu lumea literară sau cu percepţia acesteia în rândul publicului? Se poate vorbi despre un public literar la Braşov sau e doar o amăgire?

F.A.: Este o amăgire cruntă. Cred că, la zece–douăsprezece ediţii, nu am văzut mai mult de doi–trei studenţi de la Litere în sală. Eu nu îi înţeleg, dar nici nu am studiat la Litere ca să îmi dau seama de ce este aşa cum este. Însă eu chiar nu pot să înţeleg cum cineva poate pretinde că iubeşte cărţile şi să nu vrea să întâlnească autori.

Eu am abordat fiecare întâlnire ca un cititor. Mă văd pe mine întâi şi întâi ca un cititor şi apoi ca un scriitor. Mi-aş face carte de vizită cu „cititor“. Pentru mine a fost mereu o bucurie să văd autori şi să le cer autografe şi voi continua să fac asta. Când sunt în faţa unui autor uit că scriu, pe cuvânt. CenaKLUbul Tiuk! mi-a oferit şansa să îmi fac câţiva prieteni, cum ar fi Andrei Dósa, Alexandru Voicescu, Cristina Nemerovschi, Sandu Vakulovski sau Moni Stănilă. Însă multe nu s-au schimbat în relaţia mea cu lumea literară – încă o abordez din perspectiva unui cititor, încă sunt un umil anonim, dar este şi foarte comod aşa. Dacă aş putea citi toată viaţa fără să scriu, ar fi foarte bine. Nu fac parte din găşti literare, nu citesc la cenacluri, nu am conturi pe site-uri literare, deci nu contez. E bine aşa.

 

u.c: Publicul literar diferă, oricât ne-am amăgi, de cel muzical. Ai simţit o diferenţă între un concert şi o lectură. De ce crezi că în România lecturile nu pot găsi plătitori?

F.A.: Da, diferă. Cantitativ, nu calitativ. Există muzică proastă, aşa cum există literatură proastă şi, ce să vezi, există public şi pentru aşa ceva. Nu aş da vina însă pe public, el este cum este şi dintr-o raţiune a naturii fiecăreia din cele două arte: muzica o poţi împărtăşi în grup, e până la urmă şi un reziduu ritualic aici, muzica este cea care coboară adânc în trup, până în capilare şi în ganglionii limfatici. Lectura ajunge la maturare în izolare, în odaia fiecăruia, sub auspiciile propriei voci şoptite în gând. Că literatura mai iese şi în lume sub forma unei lecturi publice, a unui festival sau a mai ştiu eu ce este adevărat, dar o face numai din raţiuni de marketing, cred eu, numai pentru a trezi interesul potenţialului cititor în speranţa că va lua cartea cu el şi o va citi în linişte, acasă. Lectura se făcea în temple, ori în cercurile iniţiaţilor, pe când muzica se cânta în cor, în jurul focului din mijlocul satului primitiv. Aceasta e fiinţa fiecăreia din cele două arte.

Dar şi creatorul de muzică este fundamental diferit de cel de literatură: muzica se face (deseori, nu mereu, e drept) în grup, ai ajutorul celorlalţi instrumentişti, primeşti vibraţia publicului, îţi calibrezi actul artistic în funcţie de reacţia acestuia. Scriitorul lucrează singur, într-o izolare desăvârşită (nu am încredere în scriitorii de cafenea), cuprins de neîncredere şi de dubii, nu are răspunsul imediat al publicului. Mi-a fost greu să trec de la un public de o mie de oameni la festival la unul de trei la lectură publică, dar e un exerciţiu de modestie şi moderaţie. E binevenit.

 

Restul – aici