Cristian Robu-CORCAN
Student la Chişinău este primul rockman dintr-o trilogie anunţată – Tovarăşi de cameră. Ce este un rockman? Orice doriţi, dar linia de sugestie principală trimite la o viziune anti-sistem despre viaţă şi, implicit, despre literatură. Avem de-a face, într-o primă consideraţie, cu ceea ce, de regulă, numim a fi un reacţionar. Pe fondul transformărilor social-politice ale Europei de Est, Mihail Vakulovski îşi concentrează toată energia pe realitatea imediată şi în plină alergare, pe „scenă”, pe puterea de seducţie a „minorului”, pe ceea ce Iulian Ciocan numea „realitatea cu amănuntul”. Altfel spus, pe anti-istorie. Reflexul de anti-dialectician al lui Mihail Vakulovski pare a veni de departe, încă din perioada lui poetică. Spre deosebire de colegii lui basarabeni - marcaţi de eveniment şi atenţi nu atât la idei, cât la modul cum pică ideile în ei -, Mihail Vakulovski opune ideologiei forţa de persuasiune a vieţii brute, neprelucrate. Relaţia interumană capătă valenţe nebănuite. Eliberată de „politic”, vieţuirea devine, aşa cum anunţă pe ultima copertă Constantin Cheianu (un alt excelent prozator basarabean), un act de celebrare a vieţii. Etica şi morala se dezintegrează spectaculos sub imperiul unei urgenţe a vieţii care stinge sub imensa ei expresie vitală orice nuanţă a sensului fix. Totul se află într-o continuă transformare şi nici o combinaţie nu poate fi monstruoasă. Conceptualismul nu poate exista în afara generalizării, iar Mihail Vakulovski - unul dintre puţinii care intră în „teorie” înainte de se lăsa pradă „plăcerii” scrisului - toacă mărunt orice concept prin absenţa ideii. Senzaţia de vid existenţial e compensată printr-un paradox: cu cât „nimicul” e mai acaparator, cu atât dorinţa personajelor de a se trăi pe ele însele e mai puternică. Forţa regeneratoare a ironiei, farsa limbajului – idiomul moldovenesc este, pur şi simplu, ridiculizat (e drept, cu duioşie) – şi accentele post-naturaliste aduc în faţa spaţiului istoric o generaţie care, în pofida unei puteri de judecată remarcabile, redescoperă, nu cu naivitate, instinctele omului primar. Doar că lumea din faţa ei nu mai e „mister ce se vrea cucerit”, ci ruina unei civilizaţii alienate în gânduri nebuneşti.
Hai, personajul principal, are parte de o ucenicie bizară într-o vreme bizară. În timp ce Hai se dezvoltă sub presiunea unei modernităţi invadatoare, „tutorii” sunt pierduţi în himerele înspăimântătoare ale unui orizont apus care încă le mai suceşte minţile şi-i determină să acţioneze ca nişte păpuşi dezarticulate, dar nu mai puţin periculoase. De aceea, fără dorinţa de a replica, Hai se angajează într-o lume confecţionată după reguli ce derivă dintr-un singur principiu: totul e posibil. Libertatea în acest spaţiu „ilicit” devine fatală, astfel încât cel mai mic gest captează aparenţa eroismului. Epoca descrisă are trei repere inconturnabile: trecerea de la socialismul vag la comunismul dement, trecerea de la apartenenţa la o grozăvie ca URSS la independenţă şi trecerea de la moldovenism la românism. Ca şi de istorie, Hai pare detaşat şi de determinările epocii, dar undeva, în zona lui privată şi inatacabilă, îşi concesionează trăirile consemnării scrupuloase. Hai este scriitor, dar trăieşte ca un anti-scriitor. Hai este intelectual, dar detestă intelectualul neputincios. Hai gândeşte pentru o lume întreagă, dar îi face scârbă simpla ideea de a-şi asuma întreaga umanitate. Hai „vede” lucrurile, dar n-are de gând să le „explice” lumii întregi. Hai răspunde în dreptul lui, dar nu dă socoteală nimănui. Citit şi trecut prin toate avatarurile academice, bun cunoscător al sexului intempestiv, relaxat şi amuzat faţă de ameninţarea fizică, Hai este anti-eroul care face din propriul eroism prilej de distracţie. Distracţie amară, fără îndoială, dar cu atât mai semnificativă.
Strict sub aspect tehnic, Student la Chişinău conţine elemente proprii prozei lui Radu Aldulescu, ceea ce nu-i puţin lucru. Epicul extrem de dens şi verbiajul ameţitor te conectează instantaneu la universul narativ. Elementele de oralitate sunt savuroase, dând autenticitate limbajului viu, de o realitate extremă. O stilistică provocatoare, care cere participare şi pe tot atât de mult curaj pe cât a revendicat conceperea ei. Momentele de respiro, rare şi atent strecurate, sunt adevărate probe de reverie captivă în aceeaşi ironie ucigătoare. „Visez rar, dar epopeic, visez epopei”, spune un alt personaj. Schelele pe care umanitatea s-a înălţat pot încăpea şi-ntr-un teatru. Iată un manifest care absolutizează, cu umor, reducţionismul. De unde şi precizarea: rockman.
Mihail Vakulovski, încă de la Student la Chişinău, pare a fi martorul ideal al generaţiei pe care o reprezintă. Aştept cu interes nedisimulat celelalte două „bucăţi” ale trilogiei, cu presimţirea că Tovarăşi de cameră va fi romanul-epopee al unei generaţii basarabene care a impresionat prin curajul ei de a se exprima cu un curaj şi o sinceritate nebune, potrivite timpului pe care-l trăim.