Mihail KONONOV

 

PIONIERA GOALĂ

(roman în curs de apariţie la editura Curtea Veche)

 

(traducere: Mihail Vakulovski)

 

            Fluierând melodia obsedantă „Rio-Rita”[1], fără să-şi şteargă lacrimile lipicioase, Muha se ducea la execuţie pe cunoscutul drum nemţesc din sătucul Şisiaievo, unde era aşteptată de Moarş[2]-cu-Portretul.

            În prima linie a frontului nici cu colacii în coadă n-ai cum să-i ademeneşti pe individualiştii ăştia care se cred – fiecare în parte – nu mai prejos de vreun von-baron. Pentru ei cele mai importante sunt propriile interese, mai preţioase decât interesele colectivului, mai presus decât colectivul, sunt mai răi decât chiaburii.

            Şi din cauza baronului ostaşii devotaţi din tranşee au de mers şapte poşte. Nu m-aş fi cărat atâta drum nici măcar pentru dansuri, nu că la nu ştiu ce pedeapsă. Apoi, nici măcar asta nu e sigur, în primul rând. Dacă i se va urca pişatul la cap – iar ăstora li se cam întâmplă – , s-ar putea să-i pară rău să cheltuiască un glonte pe această Muha, doar mă va înjura cum trebuie şi mă va blagoslovi cu un genunchi în fund. Asta da fază ar fi, nu? Măcar spânzură-te de prima creangă care îţi iese în cale. Atunci toate grijile pe care şi le-a făcut degeaba ar intra sub coada pisicii. Dar e greu de crezut aşa ceva, fireşte. Însă n-ai de unde să ştii cu ce picior a intrat în ziua de azi bizarul ăla. Dacă a călcat cu stângul – îmi va ţine o lecţie de două ore, după care îmi va trage un pumn după ceafă şi aufiderzein. După aşa ceva cum mă voi putea uita în ochii tovarăşilor de regiment? Căci ei m-au petrecut la execuţie, toată compania m-a susţinut şi m-a încurajat, cum se cuvine, uite, mi-au umplut un buzunar întreg de seminţe, mi-au găsit şi zahăr rafinat, mi-au dat şi biscuiţii-trofeu, cineva mi-a strecurat şi o pereche de chiloţi, pentru orice eventualitate, iar Muha, deodată, hopa înapoi şi: salutare, vă rog, am apărut vie şi nevătămată, primiţi-mă, cică, fraţilor, înapoi. Doar în doi ani de zile nu a fost nici măcar o dată atât de inconştientă, nu a dezamăgit colectivul. Zi de zi tinzi să fii mai bună, să nu-ţi pierzi credibilitatea, pentru că, totuşi, se ştie cât de uşor poţi fi influenţată negativ de pornirile nedorite, chiar dacă parcă nu ai avea nici o legătură cu aşa ceva. Şi din acest punct de vedere nu ai de unde să ştii cum să faci ca să le convină acestor şoareci din spatele frontului, care încearcă să-i împiedice la fiecare pas pe luptătorii conştiincioşi. Şi nu există nici un control asupra acestui tovarăş nărăvaş, mai ales în condiţiile de pe linia frontului. Aici el, moarşul, este şi ţarul, şi Dumnezeul tuturor. Şi de asta ei se folosesc fără nici un fel de jenă, îi trimit pe oameni de colo-colo, peste tot, doar ca să nu-şi mişte el fundul şi să nu ajungă el în calea gloanţelor. Interesant, oare unde se uită generalul Zukov? Când va lua la noapte legătura cu noi va trebui să-i sugerăm să rezolve problema asta cum trebuie. Altfel, deja sunt transpirată ca un şoarece, în puii mei, de la mersul ăsta inutil al lor, de parcă nu ne-ar ajunge de cât rău suferim!

            Apropo, asta nici măcar nu e cel mai îngrozitor – să te duci la execuţie sau chiar să fii nevoită să asculţi o lecţie foarte plictisitoare – poţi trece destul de uşor peste asta. Dar dacă Moarş-cu-Portretul va întreba de documente – am cam pus-o. Va observa imediat că ceva nu-i în regulă. Mă va interoga, fireşte, va încerca să mă intimideze, să mă încurc, nici n-o să-mi dau seama când mă voi da de gol şi voi recunoaşte. Va afla atunci că-s încă o puştoaică de cincisprezece ani şi atunci e clar că se va duce totul dracului. Atunci mă va trimite în spatele frontului ca pe-o cârpă, chiar cu prima maşină de ocazie. Asta ar fi ceva îngrozitor, m-aş umple de ruşine pentru toată viaţa, asta fără să mai amintesc de traumele morale. Şi practic doar acum abia-abia m-am simţit om, în al doilea an de viaţă pe linia frontului, membră a colectivului. M-am obişnuit şi cu oamenii, şi ei se lipesc de tine cu drag, au încredere în tine, că nu-i vei dezamăgi, nu-i vei trăda, le vei acorda ajutorul necesar, mai ales dacă un ofiţer are nevoie de căldură şi mângâiere feminină. Apoi, ei înşişi se străduiesc să aibă grijă de tine, s-au nimerit băieţi foarte de treabă, parcă au fost aleşi pe sprânceană. Atât de ca lumea, încât doar chiloţi mi-au adus câteva zeci de perechi în plus. Te-ai gândi că-i vei purta şi după victorie. Doar că e o naivitate să te gândeşti la asta, să speri aşa ceva. Uneori, mai ales când ne mutăm dintr-un loc în altul, eşti nevoită să schimbi şi câte trei perechi pe săptămână şi asta în primul rând din cauza elasticului. Să ştii că asta chiar e o problemă – industria produce elastic mult prea necalitativ, fie că-s făcuţi de ai noştri, fie că-s produşi de germani – aceeaşi poveste. Nu reuşesc nicidecum să-şi facă treaba ca lumea, să rezolve situaţia asta jenantă. Se pare că încă nici până acum nu s-au gândit să facă marfă pentru condiţiile de război, n-au trecut la starea de război. Ar trebui să-i povestească cineva despre asta lui Stalin sau, hai, lui Hitler. Altfel, ai crede că toţi mareşalii se gândesc doar la arme, la elicoptere, avioane, dar dacă tu eşti, de exemplu, fată, atunci – descurcă-te cum poţi cu toţi bărbaţii, strânge din dinţi până ţi se rup şi umblă aşa, ca o ciudată contuzionată, pe cuvântul meu!

            Din alt punct de vedere, scuzaţi-mă, dar mai bine lupţi o sută de ani fără chiloţi, decât să te ascunzi în spatele frontului tot timpul războiului, să fugi ca ultimul dezertor, de cea mai joasă speţă, sub fusta bunicii. „Maşunia, auzi, Maşunia, adu-mi, repede, nişte lapte cald şi proaspăt! Lasă coromâsla[3], voi aduce eu însumi apă, doar ai rinichi slabi…” Cretinul! Decât să te îneci cu o lingură de apă sau să înghiţi grăsime de peşte - mai bine să mă fac folositoare zi de zi! Dar, totuşi, dacă tot se sare calul – am o condiţie. Să nu se întâmple la nu ştiu ce periferie, de râsul şoarecilor din spatele frontului, ci aici, la faţa locului, în vestita companie de puşcaşi, în echipa ta natală. Cum să-ţi imaginezi că toţi vor avea emoţii pentru tine, toată compania în general şi fiecare luptător în parte? Dar le va părea rău, vor ţine cu tine, pentru că toată lumea ştie că nu sunt vinovată, nici măcar nu s-a găsit cadavrul, nu există nici o dovadă împotriva Muhăi. Păi, atunci e clar, vor sta cu capul plecat şi vor asculta verdictul, iar Muha va sta singură în faţa detaşamentului, în faţa tuturor ca o artistă emerită pe scenă. Şi fiecare va încerca să te privească în ochi, să-mi facă cu ochiul, - să-şi încurajeze tovarăşul de luptă într-un moment critic. Doar când îţi imaginezi asta îţi izbucnesc lacrimile. Deşi încă nu s-a hotărât problema execuţiei. Păi pentru o astfel de fericire – ca să te uneşti într-o singură respiraţie cu tot colectivul Armatei Roşii, în faţa prietenilor de nădejde, încercaţi în luptă, păi pentru asta poţi să primeşti cele nouă grame şi să mori cu cinste, - pentru asta îţi dai viaţa, nu doar elasticul de la chiloţi!

            Am realizat tot la ce am visat! Totul i-a ieşit Muhăi, exact aşa cum a dorit ea, literalmente! Ce chestie! E o chestie stranie, dacă te gândeşti de ce m-a lovit aşa fericire! Trebuie să recunosc că înainte de război îmi consideram viaţa inutilă, fără nici un rost. Păi n-am avut ocazia să lupt nici în echipa lui Budionâi [4] din Primul Război Mondial, în Armata nr. I de cavalerie, nici la polul Nord nu a ajuns să lupte în echipa lui Papanin[5], - practic viaţa mea nu a avut nici un sens până la război. Iar acum, iată, eu însumi trag din „maxim”[6]: Anca- mitralierista[7], nici să dai, nici să iei, apoi, mustaţa lui Osip Lukici e identică cu a lui Ceapaev[8], e adevărat că e mai încărunţită. M-am aruncat în luptă ca să-l răzbun pe Alioşca şi poftim! Am sperat să devin un soldat adevărat, ca să fiu exemplu pentru toţi noii veniţi la război şi am reuşit să realizez acest lucru sută la sută, asta am devenit. În ultimele luni şi comandantul detaşamentului, şi ajutorul comisarului politic, şi comandantul comsomolist[9], să-i fie ţărâna uşoară, spuneau în acelaşi ton la fiecare adunare: „Muhăi putem să-i încredinţăm orice sarcină, fie ziua, fie noaptea, ea nu refuză niciodată, cum fac alţii!...” Dacă ar fi auzit asta şi Walter Ivanovici tare s-ar mai fi bucurat! Iar la început îmi făceam griji, nu ştiam cum să demonstrez, ciudata de mine, că o fată-luptătoare nu e cu nimic mai prejos decât un bărbat, că i se poate încredinţa şi ei o armă, că poţi să mănânci cu ea din acelaşi ceaun, că şi tu poţi să dai peste cap o sută de grame fără să te strâmbi, - totul a mers ca uns, în puii mei! Iar când mi-am intersectat soarta cu Lukici, am învăţat exprimarea în argou şi înjurăturile şmechereşti la perfecţie şi acum le posed mai ceva ca un bandit golan, deşi înainte nu ştiam să rostesc simplu, omeneşte, nici un cuvânt, aşa, cum se cuvine. Una n-au reuşit să mă înveţe paraziţii şi acum poate n-o să reuşească niciodată – să înjur de mamă, aşa, ca un dezertor oarecare. De ce-n puii mei să-ţi spurci limba, dragi tovarăşi?! Păi nu, mersic frumos, băieţi! În primul rând e indecent. Dacă voi v-aţi obişnuit cu asta – treaba voastră, bitte-dritte, înjuraţi-vă din cap până-n picioare, dar nu pătaţi tânăra fată, nu se face. Şi, în primul rând, unde aţi văzut voi o pionieră sovietică bine educată şi îngrijită - care nici măcar n-a reuşit să fie primită în rândurile comsomoliste, bine, asta din motive care nu ţin de ea -, care să înceapă să înjure în dreapta şi-n stânga, aşa, deodată. E absurd, în puii mei! Să zicem că staţi în faţa televizoarelor, vă uitaţi atent la filmul de cultură „Volga-Volga” şi deodată zvelta blondă Liubov Orlova începe să-l înjure mujiceşte pe iubitul Leonid Utiosov, aşa cum înjură Svetka, draga noastră asistentă. În primul rând voi înşivă vă veţi revolta, fiţi siguri de asta! Dar ce să mai fluierăm, ce să mai batem cu bocancu-n pământ dacă voi înşivă nu puteţi face un pas fără să înjuraţi… Dap’, să vă înecaţi în înjurături, dacă sunteţi needucaţi. Da’ de la Muha o sulă o să auziţi din astea, Muha nu vă va arăta partea întunecoasă şi murdară, ca o grasă needucată. Cât sânge rău mi-am făcut pe-aici până m-aţi recunoscut ca una de-a voastră, până aţi început să mă respectaţi cu adevărat. Şi mă respectaţi nu pentru c-aş înjura, asta trebuie accentuat, ci mă respectaţi pentru adevărata educaţie şi cultură leningrădeană, pe care nenorocita Svetka nu le-a avut şi nici n-o să le aibă vreodată, cu aşa trompetă, îmi cer scuze de expresie. Iar despre Muha întreabă pe oricine – tot regimentul deja e la curent: dacă vrei să scrii o scrisoare frumoasă pentru fata iubită, scrisoare scrisă corect, fără greşeli şi culturală, aşa cum ar trebui să fie, Muha oricând ţi-o va dicta şi ţi-o va verifica de greşeli, cu atenţie, nici o greşeală nu-i va scăpa. Căci trebuie cumva să-i susţinem moral şi pe soldaţii de rând, nu e adevărat? Ofiţerii îşi vor lua singuri de la Muha ce cred ei că li se cuvine de la o fată, conform cu gradul pe care-l deţin. Dar, slavă Domnului, nici soldaţilor nu-i este străină, ajunge pentru toţi, eu însăşi mă mir cum e posibil aşa ceva. Asta pentru că despre Muha corect a spus o dată Lukici: „Aur curat i s-a strecurat în piept din copilărie”. Şi, în această privinţă, nimeni n-o mai strigă pe numele de familie, parcă l-ar fi uitat chiar, dar, iată, pe Muha o cunoaşte şi o respectă tot regimentul. Dar dacă se întâmplă ca cineva dintre noii veniţi pentru întăriri încearcă s-o ia în manieră banditească şi s-o strige cu numele Murka sau să-i îngâne cântecelul huliganic[10], bătrânii imediat îl pun la punct pe un astfel de şmecher şi-i spun: Nu te băga! Şi, printre altele, nu e o autoritate doar în interiorul regimentului. Şi-n divizie oricine va susţine: Muha e o fetiţă de milioane, de-a noastră până-n măduva oaselor, nu ca asistenta Svetka. Aia pentru o pereche de ciorapi în plus e gata să se bată, nenorocita, deja de nenumărate ori a fost chemată pentru a fi mustrată la biroul comsomolist, dar degeaba, s-a lipit de ea ca nuca de perete! Dar iată ce e caracteristic, printre altele: totuşi, nu după Svetka îşi trimite propria maşină duminicile, în ziua lui de baie, comandantul de divizie, ci după Muha. Dar de ce? Din ce cauză oare se întâmplă aşa ceva? Doar Svetka are două bidoane pline cu lapte, medaliile stau pe pieptul ei ca pe masă, literalmente, iar fundul ei e ca un tanc, - păi atunci de ce Muha, încă o copilă, i-a luat faţa? Păi, asta pentru că, în primul rând, nu ai de ce s-o faci pe şmechera, dacă eşti o fufă marinată, nu ai ce să te strofoleşti, asta în primul rând. Şi, după aceea, nu trebuie să te zgârceşti, să-ţi pui propriile interese în faţa intereselor colectivului. Iar, în al doilea rând, fireşte, nu ai ce să ridici coada în faţa conducerii, aşa, pur şi simplu, nu trebuie să te linguşeşti, să umbli ca pe aţă în faţa lor. Trebuie să fii mai aproape de masele populare! Căci aşa ne învaţă pe noi, viitorii comsomolişti, partidul! Aşa ne învaţă: să ne infiltrăm în colectiv şi să devenim parte din colectiv, venă cu venă, să fim una cu colectivul. Fii cinstită cu fiecare membru în parte al colectivului, deschisă – ca şi cu propriul frate, ba chiar mai tare. Atunci, poate, şi despre tine vor spune: e una de-a noastră, e una cu noi, în puii mei! Păi, pentru cuvintele astea fireşte că fiecare om sovietic normal e gata nu doar să moară, - păi să ard de douăzeci de ori pe rug şi tot nu mi-e frică nici un pic, pentru cuvintele astea!

            Şi-au găsit, ciudaţii, cu ce să mă sperie – cu execuţia pin împuşcare. Cum se zice: şi-au găsit cu ce să sperie muierea – cu ştrumeleagul gros! Şi ce-i aia o execuţie prin împuşcare, tovarăşi, dacă e să ne lămurim cu mintea limpede? Pac – şi nu mai eşti. Mai multă vorbărie decât acţiune, pe cuvântul meu de pionier! Păi când eşti împuşcat nu reuşeşti să simţi nici măcar durerea, nu ai nici timp să ţipi – de câte ori am fost martoră la aşa ceva, am văzut. Asta, fireşte, dacă tragi cum trebuie, ca toate gloanţele să te nimerească în plin, aşa cum se cuvine. Şi, în acest sens, pentru punerea în aplicare a execuţiei ar trebui să fie numiţi Sanyka Goryaev şi Selivanov cu Frolov. Şi, desigur, Johov Kostya. El e siberian de cea mai mare încredere, locuitor în taiga şi, în afară de asta, e şi puşcaş voroşilovist[11], nimereşte veveriţa în ochi de la trei kilometri, dacă e să faci pariu cu el, chiar el s-a scăpat cu vorba o dată, la beţie. Dar oare un moarş va asculta părerea unui ostaş de rând, oare se va sfătui vreodată cu un soldat, în puii mei?!

            Apoi, apropo, dacă e să fim sinceri şi s-o spunem pe aia dreaptă, asta cam seamănă cu egoismul – să te duci de bună voie la execuţie, când, dacă nu azi, atunci mâine urmează să finisezi operaţiunea strategică, să execuţi ordinul secret. Mai ales că nimeni în afara ta nu e în stare să se descurce, doar Muha, unica din Armata Roşie poate să fie aptă pentru o astfel de faptă eroică. Să lichidezi principalul dragon fascist asta nu e ca şi cum ai rupe piciorul unui rac, în puii mei! Ţi-e şi ruşine să te gândeşti la asta, să plănuieşti o execuţie, deşi încă n-a fost îndeplinită comanda până la capăt. Păi dacă generalul Zukov n-ar fi avut încredere în Muha şi nu şi-ar fi pus în ea speranţa, nu i-ar fi încredinţat un ordin secret – atunci nu aş fi avut nici o responsabilitate faţă de el, dar nici în faţa întregii ţări, dacă sincer. Ce mai tura-vura, nu sunt o sugativă oarecare fără creier, am realizat demult asta: şi la sediul central al Armatei, aici, pe linia frontului, şi la Kremlin despre acţiunea secretă a Muhăi deja se ştie şi acţiunea agentului zburător care are numele de cod „Pescăruşul” este susţinută cu încredere, fără discuţii. Dar deocamdată acest ordin nu este executat. Un ordin absolut secret, ceea ce este ceva tipic, trebuie să observaţi. Ce execuţie, în puii mei, când aproape în fiecare noapte liberă fata trebuie să zboare într-o cursă secretă. Şi încă fără nici un fel de elicopter şi aproape dezarmată. Şi nici nu m-au trimis la nici un fel de cursuri să învăţ, n-am citit nici măcar o notă despre tactica unui astfel de caz, nici despre strategie, nici despre material. S-a întâmplat ca în cer nici să nu ai de ce să te apuci – ceva de groază! Nu ai nici motor, nici aripi, cum are un pilot normal, nu mai ai nici walter-ul preferat în buzunarul de la spate, şi chiar, scuzaţi-mă, fără pantaloni, ca nu ştiu ce excentrică. Şi toată legătura cu pământul e doar vocea generalului Zukov: „Înainte, Pescăruş! Pentru Stalin! Patria te aude – Patria ştie!” Asta e ceva sfânt. E sensul vieţii. E îndreptăţire pentru toate - şi pentru documentele falsificate, şi pentru statura mică, şi – ce e mai important -, pentru că tu, oricât de mult ai încerca să ieşi din pielea ta, nu vei deveni bărbat niciodată. Iar asta înseamnă că nu poate fi vorba de nici o execuţie, va trebui să mă descurc cumva, acum – depinde de situaţie. În realitate nu e ca-n vis, aici generalul Zukov nu te va corecta, nu te va ajuta, nu te va salva. Iar Walter Ivanovici ar fi bucuros să mă ajute, dar unde poţi să-l găseşti?

            Şi, iarăşi, orice ai face, iese aceeaşi poveste ca şi cu Pavka Korciaghin[12]: să mori e mult mai uşor şi mai plăcut, dar tu încearcă să rezişti şi să învingi cu orice preţ, cu sânge din nas! Ce ne învaţă Pavka? „Să ştii să trăieşti şi atunci când viaţa devine insuportabilă”. Dar, îmi cer scuze, tovarăşi, o clipă! Despre ce insuportabilitate poate fi vorba în cazul Muhăi în momentul de faţă? E îmbrăcată, încălţată, asta în primul rând. Unu’? Şi, apropo, haleala e aproape-n fiecare zi de cea mai bună calitate, bagă-n tine cât încape. În al doilea rând, oamenii din jurul meu sunt aur curat, băieţi mişto, cum se spune-n popor. Asta-i doi, aşa? Şi am un ordin de îndeplinit. Unul special! Şi încă secret, câţi oameni ar visa la aşa ceva! Aşa iese? Dap’ – nu trei, o sută trei! Treizeci şi trei de milioane! Doar trăieşti, parazito care eşti, şi bucură-te. Şi nu spera la o execuţie trădătoare, idioată egoistă ce eşti! Cică i se rupe elasticul, auzi! Iar tu nu aştepta ca fraiera ca să-ţi rupă el elasticul, proasto, scoate-ţi tu chiloţii înainte ca el să-ţi rupă elasticul. Căci toţi sunt nervoşi, uşor de rănit, e demult timpul să te obişnuieşti cu asta, în puii mei!

            Dar ce e mai supărător, de fapt? Că m-am dus ca o proastă la râu şi mi-am spălat gâtul, cum trebuie. Fără săpun, asta e adevărat. Ultimul, deja subţire şi aproape transparent, mi-a alunecat din mâini şi a sărit ca o broscuţă pe valuri, plutind deasupra apei. N-aveam să mă întorc în bordei după săpunul acela – trofeu, nu? În plus, ambalajul e din hârtie color cu o fotografie, îmi pare rău să-l desfac. În fotografie e o blonduţă minionă care stă pe-o piatră nemţească, lăcuită, stă la râu, târfa, cu picioarele strânse – fermecător! Iar denumirea a fost inventată de însuşi Heine, un scriitor clasic important, Walter Ivanovici încă în şcoală ne punea să învăţăm pe de rost chestia asta – ich weiss nicht was soll es bedeuten, - să-i fie ţărâna uşoară, - „Lorelei”. Şi Muha are părul blond, doar că mereu cu o nuanţă în plus: ba se îngălbeneşte la capete, ca paiele vechi, ba, te uiţi, sunt verzi, exact ca ale unei sirene. Iar ale nemţoaicei Lorelei părul este uniform, gingaş, albăstrui sub lumina lunii – nu poţi să-ţi rupi privirea de la el! Exact cu acest fel de săpun se şi spală pe păr, fiţi siguri!

            În general, s-a spălat. Şi-a tras pe ea chiloţei-trofeu, noi, proaspeţi, albi – pentru orice eventualitate. Elastic tare, nefolosit, material de mătase, parcă scrobiţi, şic strălucitor, foarte eleganţi! Locotenentul Volodea mi-a adus joi, după luptă, trei perechi de chiloţi nefolosiţi – băiat de treabă, modest şi de nădejde, aşa cum trebuie. Deoarece o astfel de tradiţie în cadrul companiei: ai legat prietenie cu Muha, fii bun, prietene pofticios, şi rezolvă problema cu lenjeria şi adu-mi trofee, că doar n-o să fac noduri la elastic în fiecare dimineaţă din cauză că sunteţi needucaţi sau din cauza nerăbdării veşnice a ofiţerilor. S-au obişnuit cu asta, în sfârşit, şi slavă Domnului. Cât am investit în ei, cât sânge rău mi-au făcut până s-au învăţat să se poarte cum trebuie – cel puţin în ceea ce priveşte chiloţii a fost teribil! Cică sunt, totuşi, condiţii de război, în puii mei! Să nu mai amintesc de sutien, care, fiind în faţă, sunt mereu în focuri, mărimea a doua, cea mai folosită. Nici nu mai ţin minte când mi i-au rupt pe ultimii. În fiecare noapte ăştia îmi sug ţâţele şi mi le mulg, de altfel, sfârcurile mi-s mereu vinete şi nu ai cu ce să te ascunzi de sugacii ăştia. Iar pe alţi tovarăşi poţi să nu-i hrăneşti cu pâine, doar să le dai să-ţi sugă ţâţele, deşi nu mai sunt demult sugaci, ci tătici adevăraţi, între partide le place să povestească despre copiii lor, îmi arată fotografii cu ei, - nişte ciudaţi, pe bune! Acum gata, tovarăşi, basta! O va împuşca Moarş-cu-Portretul pe Muha voastră şi nu veţi mai avea cui să arătaţi pozele. Aşa că puneţi-vă dinţii pe raft, armăsari potcoviţi, şi uitaţi de ţâţe de fată mare. S-a terminat beatitudinea voastră gratuită, n-o să vă rămână ca amintire nici măcar o firimitură, fiţi siguri de asta. Când veţi realiza ce-aţi pierdut veţi înţelege, în sfârşit, ce nu aţi ştiut să preţuiţi.

            Ah, ce-am mai obosit de voi, de toţi, dacă sincer! Groaznic! Uneori aşa te mai exploatează toată noaptea câte un călăreţ din ăsta, câte-un porc din acesta, boul, aşa de tare te frământă, te strânge, te suge, îţi lasă doar vânătăi pe tot corpul, încât dimineaţa nici nu mai poţi ridica capul de pe pernă. Lukici o face pe Muha să-şi revină cu ceai tare şi cu votcă; Muha atunci pare pe jumătate vie, pe jumătate moartă. Lukici îi ţine capul, de parcă ar fi o fetiţă de cinci ani, şi încă bolnavă. Iar lui i se rostogolesc lacrimile pe mustaţă. Iată, pe acest bătrânel căruia-i tremură mâinile ar trebui să-l hrănească cu linguriţa, dar nu mai are putere. Extenuată, răsfrământată, e semiconştientă. În astfel de dimineţi îţi vin în cap astfel de idei mârşave: dar pe lumea cealaltă probabil că ar trebui să ai un trai mai uşor. Mai ales că pe lumea asta ai avut o atitudine binevoitoare, nu te-ai dat la o parte, nu ai încercat să te protejezi, să nu te implici în treburile colectivului. Dar, cum se spune, orice s-ar face, e spre bine, în unele cazuri chiar şi execuţia e spre bine. Căci în unele nopţi, mai ales în alea de după luptă, unii tovarăşi uită de toate, îşi pierd orice urmă de umanitate: următorul deja aşteaptă la uşă, cum se zice, îşi mângâie perele deja, ştiţi singuri cu ce, până primul îţi smulge chiloţii de pe tine, rupând elasticul cu dinţii, de parcă însăşi moartea s-ar goni după el, şi are impresia că dacă-şi va băga prostănacul lui în tine se va salva. Asta şi simţi: e el în tine, a intrat cu totul, cu cizme cu tot, şi geme, şi scânceşte, băieţelul jignit, şi oftează, şi icneşte – iartă-mă, cică, salvează-mă, tu eşti ultima mea nădejde. Iar pe-aproape deja se aude, după cort, că s-a aliniat deja şi al treilea la rând, şi al patrulea: „Cine-i ultimul în rând la Muha, tovarăşi?... Înseamnă că eu sunt după tine, locotenente! Auzi, compatriotule, lasă-mi şi mie de fumat!” – „Unde te bagi? Nu vezi că oamenii stau la rând?!” – „Dar eu intru fără rând, eu am pile!” – şi rânjesc, armăsarii. De parcă ar fi un adevărat atac în grup, literalmente! Dacă ar încerca şi ei să facă asta fără pauze, în primul rând, apoi cu un singur fund pentru trei târguri, în puii mei, ar vedea cum este! Spre dimineaţă nu mai gândesc nimic, nu mai ţin minte nimic, nu mai simt nimic, - te răceşti toată, înlemneşti, ca vreo ţeavă prin care trece apa, iar ea tot curge, curge şi curge…

            Dar astea-s, bineînţeles, doar slăbiciuni şi nimic mai mult. Dar dacă e să ne uităm în profunzime, să săpăm cum trebuie, cum se cuvine, atunci vei vedea imediat despre ce e vorba: unu - decădere morală, doi - panică, trei - trădarea intereselor comune ale colectivului. Astfel de porniri ar trebui măturate din rândurile noastre cu o mătură înspăimântătoare, eu însămi aş lua mătura în mâini. Şi, apropo, să dai vina pe moştenire pentru slăbiciunile tale nu are rost. Căci doar îţi aminteşti cum noaptea, în zbor, vei auzi din nou vocea dureros de dragă a generalului Zukov: „Înainte, Pescăruşule! Toată speranţa e la tine!” – imediat simţi în suflet o căldură imensă, chiar îţi apar imediat lacrimi în ochi, la propriu. Doar chiar pentru aceşti fraieri te lupţi, pentru armăsarii ăştia blestemaţi, păi pe cine să te superi, dacă în jur sunt băieţi atât de minunaţi? Mai întâi tu să te uiţi la tine, la câte neajunsuri ai tu însăţi, şi abia după aceea să ai pretenţii de la alţii, atunci când vei fi ideală. Căci aşa a scris Stalin, corect?

            Deci, m-am spălat repede, milităreşte, mi-am schimbat hainele, m-am îmbrăcat mai gros pentru orice eventualitate, apoi m-am aşezat liniştită pe-un trunchi în cocioabă, pornind patefonul. Speram, proasta proastelor, că va apărea Moarş-cu-Portretul acolo şi va hotărî pe loc, ca un om, repede, şi mă va trimite pe lumea cealaltă îndată, fără complicaţii. Dar în acel moment a apărut de niciunde Lukici, ca un drăcuşor pe tabacheră, şi a zis: „Fată, hai să ne luăm rămas bun! Trebuie să te cari până-n Şisiaievo, încalţă-te. A venit în fugă Iaşcenko-transmisionistul şi mi-a spus că te cheamă la el moarşul, că va hotărî problema pe loc. Te vei întoarce întreagă, nu te speria. Dumnezeu nu te va trăda, porcul nu te va mânca!” La început am crezut că face mişto de mine, ca de obicei, bătrâna javră, se distrează. Căci e măscăriciul măscăricilor, mereu are chef de glume. Doar că şi-a scos şapca, a venit să mă cuprindă, să mă jelească, de parcă deja m-ar îngropa, aproape că-i vine să plângă. Ciudat om, pe cuvânt de pionier! Înainte să mă pornesc mi-a mai făcut de trei ori cruce. Lacrimile-i strălucesc pe mustaţă, - toţi răniţii au ochii umezi.

            La despărţire am pornit sonorul patefonului la maximum, cât s-a putut. Am pus, pentru dispoziţie, cântecelul fericit „Rio-Rita”, pe care am dansat şi cu Alioşca, în clubul de dans din sat. L-am pupat pe Lukici pe nas, care era rece ca la un câine. Aş fi putut, fireşte, să scuip şi să rămân acasă, în companie - măcar din principiu! La urma urmei, nu am făcut nimic deosebit, oricine poate spune asta, toată compania ştie. Dar ai cum să-i demonstrezi asta moarşului? Moarşul doar e mereu cu portretul şi, oricât de ideologic ar fi, tot ofiţer e, până la urmă. S-a obişnuit ca totul să-i fie adus direct pe măsuţa lui, în farfurioara lui, icre roşii pentru el!

            Hodoronc-tronc, mi-am mişcat picioarele, pas după pas, pe drumul nemţesc, printre mestecenii tineri. Au făcut hanşii drumuri multe şi bune: şi-o fi făcut planuri să rămână aici pentru totdeauna. Iar acum, când în sfârşit au fost alungaţi, iar Muha a avut rolul ei, printre altele! Cât de prosteşte, tovarăşi, şi fără nici un rost poţi să mori! Lacrimile reci şi lipicioase i-au curs lu’ Muha pe nări. Din spate o bătea un soare arţăgos de mai, era exact jumătatea zilei.

            Vai, cât de lipicioasă poate să fie melodia „Rio-Rita”, incredibil! O fluieri, o fredonezi şi nu te mai poţi opri. Parcă ar fi vrăjită. Dar asta e, aşa e mai vesel…

            Dar în afară de obsedanta „Rio-Rita” în pieptul fetei mai tuna şi fulgera tot mai rău marşul funerar, beat şi insistent. Cu o bucurie lacomă Muha se vedea într-un sicriu roşu de general. Un sicriuaş miniatural, aşa, exact pentru statura Muhăi. Confortabil, cu o împletitură prietenoasă de dantelă, suspendată pe lanţuri de aur de coloane de cristal. Coloanele vor fi şlefuite, ca şi picioruşele elegantelor păhăruţe din bufetul bunicii. Solemn, pe ritmurile marşului mortuar, pe prinţesa adormită Muha o vor duce Sanika Goriaev, înalt ca huluba de cristal de la el din mâini, şi Sevka, fratele lui mort, împuşcat în 1941 pe terenul de volei, şi comandantul plutonului de artilerie Osip Lukici Plotnikov, care va plânge în hohote. Al patrulea mâner al sicriuaşului scârţâind la bara de tractare va fi ocupat de, vai mie, mamă dragă, nimeni altul decât generalului Zukov. Nici nu-i vine să viseze la o aşa cinste definitivă!

            Iar generalul, sărăcuţul de el, ca şi atunci, scânceşte-n barbă, cu faţa lui gingaşă şi roză, proaspăt bărbierită, - suferă, şoimul! Scrâşneşte din dinţi. Cu gura strâmbă în continuare, aşa cum i-a rămas în memorie lu’ Muha din 1941. Din nou nu are cine să-i aline supărarea suferindului pentru pierderile fără rost din rândurile noastre de oţel…

            Şi i s-a făcut aşa milă Muhăi de el, a cuprins-o o aşa gingăşie pentru el! S-ar fi ridicat din sicriu în toată înălţimea ei şi le-ar fi strigat tuturor în feţele lor blege: „Dar voi ce înţelegeţi?! Dacă măcar unul dintre voi ar fi la fel de îngrijorat pentru Patria sa natală! Ca să nu te scuteşti nici pe tine de griji şi de greutăţi, dar nici pe alţii! A-a-a? Sunteţi slabi de înger? Asta e! Doar asta ştiţi să faceţi – să calomniaţi un erou, ceea ce e de tot rahatu’, în puii mei!” Exact asta le-ar fi aruncat în mecle, pe bune. Dacă n-ar fi fost florile. Dar cine s-ar fi încumetat să le arunce de pe el? Trandafiri grei şi roşii zac pe pieptul Muhăi, pieptul împuşcat de moarş, şi abdomenul. Florile îi acoperă Muhăi picioarele şi cizmele noi de ofiţer. Fată decedată sub buchete de flori, ca un tort „Nord” de revelion, ţi-e şi frică să-l atingi.

            Iar Zukov, drăguţul de el, a venit cu elicopterul special ca, totuşi, s-o decoreze cu mâna lui pentru zborurile nocturne secrete, mai bine mai târziu decât niciodată. Dar nici comandantul diviziei nu e de lăsat, îşi mai aminteşte cum în duminica trecută Muha i-a făcut o frecţie pe spate din tot sufletul, iar el s-a dus imediat după aceea la general cu un raport. Aşa şi aşa, tovarăşe comandant, permiteţi-mi să vă raportez. Permiteţi-mi să propun să i se ofere titlul de Erou al Uniunii Sovietice Muhinăi Maria, soldat din compania de puşcaşi, pentru eroismele de care a dat dovadă în lupta împotriva cotropitorilor-paraziţi, dar şi pentru fapta eroică individuală din noaptea de alaltăieri. Permiteţi-mi să-i acordăm acest titlu pe loc, fără alte judecăţi şi urmări judecătoreşti, postmortem, cum i se cuvine! Iar generalului Zukov nu i-ar rămâne altceva de făcut decât să salute cu mâna spre chipiu, să-şi scoată pistolul şi să se alăture cu bucurie salutului general în cinstea Muhăi, - modest, aliniindu-se lângă sicriuaşul în miniatură de culoare roşie.

            „Rio-Rita” răsuna încetişor, încurajând astfel marşul funebru. Pădurea primăvăratică era cuprinsă în întregime de razele soarelui, fiecare crenguţă neagră strălucea ca lăcuită, piţigoii ţipau a pierdere, iar frunzele îngălbenite se aplecau literalmente spre pământ. Acum toată lumea, inclusiv până la ultimul piţigoi, conştientizează ce tovarăş de nădejde au pierdut colegii de regiment în persoana Muhăi. În afară de generalul Zukov doar Lukici a înţeles demult ce fată ca lumea e, de fapt, Muha, - de aceea şi plânge în continuu, nu-i este jenă nici măcar de conducători, lacrimile îi curg în continuu de pe mustaţa lui căruntă. E deja bătrâior, are patruzeci şi doi de ani. Şi Muha în primul rând pe el îl va ierta.

            Sau să nu-l ierte încă? Măcar aşa, din motive educativ-pedagogice! Altfel, se miorlăie, fricosul, de parcă ieri după masă nu el ar fi făcut ce-a făcut – oribil! Muha înghite din prima cele o sută de grame de vodcă ale lui. Păi el de câte ori a turnat în paharul său partea care i se cuvenea Muhăi? Că nu se poate, cică, tinerele pioniere nu pot să bea vodcă şi punctum! Tu, cică, te-ai jurat prin jurământ solemn că vei fi întotdeauna gata, aşa că dă vodca încoace şi nu păcătui. E interzisă copiilor, în puii mei!...



[1] Cântec de Piotr Todorovski, pe versurile lui Ghenadii Şpalikov, scris pentru filmul artistic „Roman de război”.

[2] Moarş – Subunitate a cercetaşilor din Marele Război pentru Apărarea Patriei, denumirea fiind o prescurtare a expresiei „moarte şpionilor”.

[3] Coromâslă - pârghie oscilantă, cu ajutorul căreia cari mai uşor două căldări de apă, de obicei, obiect prezent în majoritatea gospodăriilor ruseşti la sate.

[4] Semion Mihailovici Budionâi - (în limba rusă Семён Михайлович Будённый) (n. 25 aprilie 1883 – d. 26 octombrie 1973) a fost un comandant militar sovietic, creatorul unei noi rase de cai care este încă prezentă în marile herghelii ruseşti, rasă care îi poartă numele, unul dintre primii mareşali sovietici, Erou al URSS.

[5] Ivan Dmitrievici Papanin (1894-1986) – de două ori Erou al URSS.

[6] Maxim – armă automat.

[7] Anca-mitralierista - iubita lui Ceapaev şi a tuturor, de fapt, personaj care a intrat chiar şi în bancuri, bancurile cu Vasilii Ivanovici Ceapaev, Anca şi Petia fiind unele dintre cele mai populare în timpul URSS.

[8] Vasilii Ivanovitch Ceapaev – mare comandant sovietic în Primul Război Mondial şi-n Războiul Civil.

[9] Comsomol – Organizaţie comunistă de Tineret, viitorii comunişti.

[10] Murka – poate cel mai popular cântec banditesc din URSS.

[11] Puşcaş voroşilovist – ordin cu care-s decoraţi puşcaşii cei mai buni.

[12] Pavel Korciaghin – personajul principal din romanul autobiografic „Aşa s-a călit oţelul” de Nicolai Ostrovski, unul dintre cele mai populare cărţi din URSS, după care s-a făcut şi film, Pavel Korciaghin devenind idol pentru câteva generaţii de oameni sovietici.