„Istoria rockului cuprinde şi istoria propriu zisă”,

interviu cu Doru IONESCU,

realizat de Mihail Vakulovski & Un Cristian

 

 

MV: Bine aţi venit la primul CenaKLUb TIUK de la Rockstadt Braşov. Avem onoarea să-l avem invitat la această primă ediţie pe Doru Ionescu, pe care îl cunoaşte cu siguranţă fiecare om de aici, că văd că suntem cam între prieteni, apoi, pe Doru Ionescu îl știe toată lumea măcar de la emisiunile pe care le realizează şi le prezintă la TVR Cultural, „Timpul chitarelor” sau „Remix” ş.a.m.d. Dar chiar dacă avem şi un film despre muzica rock, care rulează pe ecran chiar acum în spatele nostru, ne-am adunat pentru lansarea celei mai proaspete cărţi a lui Doru Ionescu, „Club A – 42 de ani. Muzica tinereţii tale”, editată la Casa de Pariuri Literare, al cărei editor e Un Cristian, invitatul nostru special, care va vorbi despre carte şi sper să ne povestească şi de această nouă şi dinamică editură, pe care o conduce împreună cu Victor Jalbă-Şoimaru. un cristian, adică domnul Cristian Cosma, este şi scriitor şi ziarist, eu îi zic tăticul undergroundului, pentru că Un Cristian a susţinut şi a împins înainte tînăra generaţie de scriitori prin metode mai mult underground, creînd o bibliotecă alternativă, cenacluri şi reviste, apoi ne-a publicat pe foarte mulţi dintre noi la editurile lui under, de la Biblioteca de Poezie, fără isbn, Ridicat de Ia Însuşi, Puţintică Răbdare ş.a.m.d. Cristi va vorbi puţin despre cartea lui Doru Ionescu şi aşteptăm întrebări şi de la voi, iar cea mai interesantă întrebare din sală va fi premiată de editură cu o carte cu autograful autorului.

 

Un Cristian: Bună seara. Haideţi să ne dezgheţăm un pic… Nu trebuie să ne sperie faptul că n-au venit foarte, foarte mulţi oameni la această întîlnire. Am avut şi eu experienţe de acest gen. Anul trecut, în octombrie, cînd am deschis o serie de întîlniri „Unu şi unu”, la prima şedinţă am fost vreo 6 inşi, la a doua am fost vreo 60, apoi vreo 50, iar la a IV-a ediţie am revenit la formula de 5. Tot atunci ne-am gîndit că şi Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu a început cu vreo 6 sau 7 oameni, totul începe mai greu, dar e important să înceapă. Eu vreau să-i mulţumesc lui Mihai pentru invitaţia de a veni la această primă ediţie a CenaKLUbului Tiuk. Am ţinut morţiş să vin aici din două motive. În primul rînd m-am bucurat că începe aşa ceva aici, la Braşov. Eu, de la Bucureşti, simt nevoia să existe aşa ceva la Braşov, întîlniri de asemenea gen, fie ele lunare sau bilunare, nici nu contează, important e să existe, iar Tiuk! e foarte bine să aibă şi o platformă de lansare şi de lectură şi în club, nu numai pe internet. Apoi, am auzit foarte multe lucruri bune despre Rockstadt, unde se fac concerte live, iar combinaţia dintre Rockstadt şi Tiuk!-ul lui Mihai se potriveşte foarte bine, e foarte benefică şi vreau s-o aplaud sau, mă rog, s-o încurajez. În al doilea rînd, nu ascund faptul că noi, CDPL, neavînd încă o piaţă în Braşov, ne-am gîndit să ajungem şi aici cu cărţile. Chiar acum, la CenaKLUb Tiuk!, Librăria Şt. O. Iosif, prezentă prin reprezentanţii ei la cenaclu, a solicitat cărţi, aşa că de azi înainte cărţile noastre vor putea fi găsite şi aici, la Braşov. În discuţiile mele cu Mihai s-a pus problema cu ce venim la această primă ediţie, cu Doru Ionescu sau Ion Cucu. Ambii sunt foarte buni pe ceea ce fac. Ion Cucu are în spate cei 50 de ani de fotografie literară, o să vă arăt şi cîteva imagini de-ale lui ca să ilustrăm această idee. Cît despre Doru, eu n-am îndrăznit să-l cunosc în ultimii 20 de ani, dar e mai mult decît plăcut să întîlneşti oameni cu care ai crescut sau care te-au ajutat să creşti. Eu am crescut cu revista „Rocker” în liceu, dar nu mi-am imaginat niciodată că o să ajung să-l cunosc pe Doru Ionescu. La fel – am ascultat mereu rock, dar nu mi-am imaginat c-o să stau vreodată la masă cu Lenţi Chiriac şi cu numele astea de metale grele şi foarte grele, printre care s-au pierdut anii tinereţii noastre – ca să folosesc o formulă deja tocită. Lucrurile s-au combinat aşa încît Club A, un club la care eu ţin foarte mult – şi Doru la fel, a împlinit anul trecut 40 sau, mă rog, 42 de ani, acum depinde cum îşi fixează ei istoria, şi atunci s-a pus problema realizării unei cărţi etalon, o carte care să conţină într-un fel şi istoria muzicală a clubului şi aşa s-a ajuns la acest volum. Dar pentru că deja am vorbit cam mult, am să-l rog pe Doru să ne povestească mai întîi de toate cum a ajuns el la Club A.

 

Doru Ionescu: Mulţumesc, mulţumesc lui Mihai pentru invitaţie şi clubului pentru găzduire. Deşi cîntam în anii ’80, Club A era un club închis, nu aveam nicicum acces. După ’90 s-au deschis însă porţile, a fost şi acolo o liberalizare şi am fost la cîteva concerte şi la mai multe beri. Iar din 2000-2001 am început să fac acolo nişte emisiuni. Era un mic program care se ţinea acolo, „Rock sub seceră şi ciocan”, coordonat de directorul cultural al clubului, Paul Radu, care ne-a şi făcut legătura. În 2002 s-a născut programul „Underground”, care a continuat ani de zile, la care veneau personaje vizate de tema respectivă, rock, folk şi jazz. Eu am adunat mult material, din care am folosit pentru o carte, „Timpul chitarelor electrice”, care a apărut în 2006. Cartea era un prim volum şi îşi dorea să aibă a doua ediţie. Am început să strîng foarte multe adăugiri, dar volumul depăşise cu mult o mie de pagini şi, oricum, plecase şi fosta directoare de la Humanitas, unde apăruse, Dana Papadima, care înainte de toate e rockeriţă, co-fondatoare a festivalului Stufstock. Anul trecut am auzit că cei de la Club A îşi doresc o istorie a clubului şi le-am spus că pe partea muzicală îi pot ajuta eu. Eu cu Cristi ne-am cunoscut, de fapt, la lansarea „Playlist-ului”, cartea lui Mihnea Blidariu, atunci cînd am vorbit şi despre acest volum. Cartea aduce la zi şi esenţializează cealaltă carte, stă mult mai bine în picioare, sunt mai puţine adnotări. Practic discutăm de numele anilor 60-70-80, aduse la zi. Următorul volum e în lucru, vedem cînd îl vom scoate, şi va veni cu muzica de după 90. Multe trupe au debutat la emisiunile mele, în Club A, primul caz care-mi vine în minte e Grimus ş.a.m.d. În cartea asta e istoria rockului românesc, iar istoria rockului cuprinde şi istoria propriu zisă, spun asta fără a încerca să fiu prea pompos. Sunt vreo 200-250 de personaje care vorbesc în carte, care e alcătuită ca şi prima, ca un puzzle, ca şi emisiunile, de altfel. Trebuie să mulţumesc Clubului A pentru finanţare, dar şi lui Cristi şi Victor Jalbă-Şoimaru, care mi-au propus să publicăm un prim eBook cu toate cele 1500 de pagini. Pînă la sfîrşitul anului cartea va fi susţinută şi de un DVD, care va conţine mult mai mult decît ce vedeţi aici, în acest documentar care rulează în spatele nostru, dar – atenţie – toate imaginele erau cenzurate. Textele erau cenzurate, personajele aveau părul lipit, ca să ascundă adevărata lor imagine. Ei bine, această carte va fi însoţită de un DVD numai cu imagini din arhive personale, arhiva clubului, arhiva Preotesei, în fine, a altor operatori, care i-au filmat pe cei din carte pînă la urmă, în adevărata lor splendoare. Imaginile sunt fără sunet, dar vom pune sunet live, din concerte, nu cel de pe discuri, care, se ştie, a fost cenzurat.  

 

Un Cristian: Am început cu cartea lui Doru Ionescu şi ca o aluzie pentru Rockstadt, e ca un mesaj pentru clubul gazdă, că astăzi începe practic istoria unui grup literar care s-ar putea ca peste 2-3 ani să apară într-o carte.

 

Mihail Vakulovski: Spuneţi în prefaţa cărţii, intitulată „Clubul de pariuri muzicale sau Cu… vînt înainte… din pupă!”, că dedicaţi acest volum celor care au fost vedete reale, dar care au rămas acum în umbră, iar pe pagina 5 o dedicaţi „Celor plecaţi. Celor veniţi”. I-aţi adăugat pe cei veniţi cu gîndul la următorul volum sau e vorba de cititori?

 

Doru Ionescu: Deopotrivă. Am să vă povestesc un episod, sper să nu fie prea lung. În 2000, cînd am început să fac aceste emisiuni, atunci erau pe TVR 2, la o oră foarte bună. M-am dus la un festival de lîngă Deva, eu eram cunoscut printre trupele underground, erau prin jurii, beam cu ei acolo, şi în loc să mă întrebe dacă trupa lor a luat vreun premiu sau cum mi se pare trupa lor sau ceva de genu’, toată lumea mă întreba doar de cei din spate (arată la ecranul cu documentarul – n.n.), cei care apar în emisiuni, cum i-am găsit, ce, cum, dacă chiar există, pentru că efectiv nu se ştia de această istorie, la modul eficient, să spunem. Toată lumea văzuse Phoenix-ul, de pildă, dar nu-i ştiau cum au fost ei de-adevăratelea, cum îi descoperisem în arhive. Din păcate, mai există multă arhivă necunoscută încă. Dacă dai o căutare Phoenix, de fapt nu găseşti mare lucru, chiar dacă eu le-am făcut acolo o arhivă, le-am aranjat, le-am copiat digital. „Celor plecaţi” este un omagiu celor mulţi plecaţi dintre noi fizic, iar „celor veniţi” – fireşte, generaţiilor noi de ascultători, dar şi trupelor tinere.

 

MV: Tot în prefaţa cărţii scrieţi: „clubul – recte pivniţa – din strada Blănari nr. 14 a rezistat peste decenii intrinsec”. Cum se explică această rezistenţă?

Doru Ionescu: Am văzut joi la Institutul Polonez un film în premieră, sper să-l duc şi la TVR, un documentar despre rock şi politică în Polonia. Aveau un festival unde se întîmplau mai multe decît tot ce se întîmpla la noi pînă în 1989. Noi am avut dizidenţi punctuali şi nu mişcări gen festivaluri. Într-un fel, văzînd că nu se pot înţelege cu rockerii, autorităţile statului au hotărît să le lase nişte supape, cum era şi festivalul Club A, care a avut, oricum, mari probleme, sau alte cluburi. Marea atenţie era la ce se înregistra pe disc, ce se da la radio şi TV, pentru că acolo existau milioane de ascultători şi privitori, iar în aceste cluburi nu era problemă să-i lase pe cîteva sute să asculte ce-şi varsă o trupă sau alta, că altfel cine ştie ce s-ar mai fi putut întîmpla, aveţi exemple în carte şi demonstraţia din decembrie 1968 din Bucureşti şi cea din Chişinău. Clubul a fost lăsat, dar faptul că clubul era închis a ajutat foarte mult, am imagini în care miliţienii sunt daţi afară. Ei vin cu legitimaţii de serviciu, iar cei de la poartă îi întreabă: „Dar legitimaţie de club aveţi? Că nu se intră decît cu legitimaţie de student la arhitectură”. „Nu avem”. „Atunci afară”. Se întîmpla aşa ceva. Bineînţeles că erau cu siguranţă securişti peste tot, inclusiv în club. De exemplu, o dată Moţu Pitiş a recitat cu emfază declaraţia universală a drepturilor omului. Nimeni n-a zis nimic atunci, dar – întîmplător sau nu – n-a mai fost invitat după aceea la nici un teatru vreo şase luni - un an, spunea Moţu, Dumnezeu să-l ierte.

 

MV: Noi, ăştia din lumea literară, ştim cum se cenzurează textul. Dar ce înseamnă imagini cenzurate de un sistem politic?

 

Doru Ionescu: (se întoarce spre ecran) Păi uite acolo. Dan fusese dat afară din conservator pentru plete, l-au prins, i-au tăiat din plete. Imaginile nu puteau avea mai mult de cîteva mişcări, oricum, e mult ceea ce vedeţi aici, nu puteau avea decît doar anumite texte cîntate, nu existau imagini live la televiziune, erau doar playback-uri. O să avem mai încolo imagini cu Semnal M, cînd au luat premiu la festivalul din 1981, Sala Palatului era arhiplină şi se va vedea şi acolo că sunt mai multe imagini de detalii instrumentale decît de oameni care cîntă. Cît poţi să stai cu camera pe piciorul care bate ritmul sau pe mîna care face nu ştiu ce virtuozităţi la chitară? Nu erau filmaţi la faţă decît în condiţii foarte bine regizate.

 

MV: Cum şi de unde aţi obţinut imaginile necenzurate, că arhiva televiziunii, se ştie, e foarte atent selectată şi cenzurată?

 

Doru Ionescu: Am găsit cîteva cazuri fericite, cîteva filmări nemontate, un caz fericit e „Andrii Popa”, am găsit imagini neprelucrate, am văzut că-s Phoenix, am citit pe buze că cîntau „Andrii Popa”, l-am sunat pe Baniciu şi i-am spus c-am găsit, el a zis că nu există aşa ceva, că nu s-a filmat niciodată „Andrii Popa”. I-am spus: „Bine, uită-te diseară la emisiune”. Apoi şi-a amintit că ei au filmat ceva în decorul unui film artistic istoric pe nu ştiu pe unde, dar imaginile nici nu s-au montat, nu s-au dat niciodată pe post. Sunt şi alte imagini, sunt de asemenea imagini filmate de Nuţu Tălmăzan, care a filmat cîteva ore un concert la Ploieşti şi chiar la Semenic, cînd au pus la cale revelionul din 75, acel disc capodoperă, „Cantafabule”. Imagini din astea au venit de peste tot. Iată, acolo, în sală, este Alex Daneş, un tip de 26 de ani, care de 4-5 ani îmi critică fiecare emisiune, el este de aici din Braşov şi mă bucur că a putut veni şi el. Sunetele din „Istoria siderală” sunt înregistrate de Cornel Chiriac pentru Europa Liberă de la un colecţionar particular, Andrei Stanciu din Slobozia. Sunt oameni independenţi care contribuie la puzzle, nu ştiu la ce ajungem, dar mai lipim cîte o piesă.

 

MV: Amintiţi în interviul cu un cristian de arhiva necenzurată a lui Mirel Leventer. Cum a reuşit să adune această cloşcă cu pui de aur?

 

Doru Ionescu: Da, Mirel Leventer este prieten cu Dorin Zaharia, un personaj de geniu cum sunt multe în rockul, folckul şi jazzul nostru. Mirel Leventer a venit în ’69 în cineclubul A şi a făcut acel DVD cu Club A, a filmat cît a putut el, toate aniversările Club A, festivalul din ’71. Doar datorită lui avem imagini unice, care nu mai există altundeva, cu Dorin Zaharia, cu Nicu Vladimir ş.a.m.d. Cineclubul A - el e!

 

MV: Cenzura de după căderea cortinei are o faţă mai… umană sau tot lovitură sub centură e?

 

Doru Ionescu: Apropo, să vă uitaţi la Roşu şi Negru (se uită la ecranul pe care rulează documentarul – n.n.), la tobe e Ţăndărică puştan, în 1971, şi la clape e Nancy Brandes. Pe Nancy Brandes nu l-au recunoscut nici colegii lui de trupă, tocmai pentru că el avea plete, nu era aşa ca acolo. Iar după ’90 chiar nu a fost cenzură, nu ştiu. Poate au fost întîmplări prin cluburi, cu formaţii ca Luna Amară, cu mesajele lor pe faţă, dar în televiziune chiar nu au fost probleme.

 

MV: Spuneţi în carte că Club A era pentru elite, iar acum e un club deschis. Ce înseamnă un club pentru elite?

 

Doru Ionescu: În primul rînd acolo se puteau vedea filme care nu puteau fi văzute decît poate la Cinemateca din strada Euforiei din Bucureşti sau la Casa Studenţilor. Era seară de film, seară de teatru, acolo se experimenta. Tot din arhiva lui Mirel Leventer am tone de fotografii, inclusiv cu Gigi Căciuleanu şi Johny Răducanu, erau şi serile de jazz. Nu aveau acces decît artiştii sau creatorii, să spunem, şi studenţii arhitecţi. Ceea ce presupunea din start o anumită elită din arealul bucureştean. Iar după revoluţie, după ce s-au făcut şi cîteva cîntări devenite celebre a trebuit să se deschidă.

 

MV: Am citit undeva că ascultaţi rock din copilărie, doar că era un fel de fruct interzis, pentru că ascultaţi la uşă ceea ce ascultau pe ascuns părinţii dvs. la Europa Liberă, aşa descoperind emisiunea lui Cornel Chiriac…

 

Doru Ionescu: Mi-am dat seama că atunci îl ascultam pe Cornel Chiriac doar în anii ’90-2000, cînd am început să fac emisiunea Remix. Ascultînd de la colecţionari vocea lui mi-am dat seama că vocea lui îmi gîdila în copilărie atît de frumos auzul, avea o voce şi un mesaj extraordinar. Apropo, în cîteva luni la Piteşti o stradă îi va purta numele, este un pas important pentru imaginea lui şi a rockului.

 

MV: În comunism aţi avut o formaţie care cînta texte istorice şi Esenin. Despre ce e vorba, mai concret?

 

Doru Ionescu: Formaţia se numea Crepuscul, era formaţia Casei cu Cultură a Studenţilor, a fost o perioadă destul de scurtă la universitate, apoi – la Politehnica. Aveam o solistă vocală şi rupeam gurile, ochii şi urechile tuturor, care mi-a devenit ulterior soţie pentru nişte ani buni. Aveam un textier foarte bun, scria texte istorice şi, da, aveam şi o influenţă eseniană. În 90 am zis că mai bine fac un singur lucru, dar bine, şi am abandonat trupa şi am făcut revista „Rocker”, dar nici trupa n-a mai rezistat mai mult de-o lună-două, doi dintre membrii Crepuscul au cîntat după aceea la Timpuri Noi.

 

(cineva aduce colecţia „Rocker” a lui Leo, lui Doru Ionescu i se luminează faţa cînd le vede)

 

MV: În ultima vreme revin multe formaţii, nu v-aţi gîndit să refaceţi trupa, să cîntaţi din nou?

 

Doru Ionescu: Ba da, dar mi-au dispărut acele bătături din degete, în 5 minute îmi ţîşneşte sîngele. Ne-am gîndit cu colegul lui Cristi, Victor, să facem o cîntare la lansarea cărţii, dar poate la lansarea celuilalt volum chiar facem ceva.

 

MV: Cum v-a prins Revoluţia? Revista pe care aţi făcut-o, „Rocker”, a fost numită aşa în cinstea unui prieten din lumea muzicală care a murit atunci…?

 

Doru Ionescu: Era o formaţie care repeta unde repetam şi noi, se numea „Interval”, iar basistul, cu care eram prieten, se numea Mihai Gîtlan Lucreţiu, lui i se spunea „rockerul”, şi a fost prima victimă a revoluţiei din Bucureşti. Au trecut cu tancul peste el şi apoi l-au împuşcat, sau invers, nu se ştie exact. La noi rockerii chiar au murit pe străzi, eram o gaşcă întreagă de rockeri în stradă la revoluţie. Lui i-a fost dedicată revista şi de aceea se numeşte aşa. De altfel, prima pagină se deschidea şi era o pagină dedicată lui, era o poezie a noastră către el, a lui către noi, scrisoarea lui, care era găurită de un glonț, o poveste întreagă. M-am lăsat de cîntat, dar mi-am pus o condiţie mie, că voi ajuta şi voi promova trupele underground, trupele mici.

 

MV: Aţi spus că va exista un al doilea volum al acestui proiect, cu formaţii de după Revoluţie, „nouăzeciste” şi post-„nouăzeciste”, cum le numiţi în interviul cu un cristian. Cam despre ce formaţii e vorba?

 

Doru Ionescu: Am susţinut că în anii 60-70-80 am avut genii în rock, folk şi jazz şi ştiu că acest geniu, manifestat altfel, există şi la trupele nouăzeciste. Sunt foarte multe trupe, sper să publicăm la anu’ cartea, nu mai e mult şi veţi vedea.

 

MV: Mulţi rockeri care s-au format în perioada comunistă m-au întrebat dacă-mi plac formaţiile rock de acum, lor părîndu-li-se ciudat că rockul nu mai e la fel ca pe vremea lor, să zic aşa. Cît de mult se deosebesc formaţiile rock din primul volum faţă de cele din volumul următor? Care credeţi că sunt deosebirile principale?

 

Doru Ionescu: S-a cîntat bine şi atunci, se cîntă bine şi acum, în noile condiţii istorice, cu alte instrumente. Foarte multe trupe reuşesc să ţină standardul la care s-a ajuns, dar şi să vină cu ceva nou. Dau un singur exemplu, pentru că-s foarte multe trupe bune. Cînd au fost la Timpul Chitarelor The Amsterdams îşi schimbau instrumentele între ei în timpul piesei şi sunau foarte bine. Cînd au fost la un concert din Londra, cei de acolo le-au spus că ei cîntă cel puţin la fel de bine ca trupele de acolo, „dar e mult mai complicat să vă scoatem pe voi, să vă aducem aici, să vă promovăm în concerte ş.a.m.d. decît să luăm o trupă locală peste medie şi să lucrăm cu ei”, le-au spus. Sunt atîtea formaţii. Păcat că n-a mai rezistat Survolaj, Altar iată că rezistă, o trupă formată tot în anii ’90, tot respectul pentru Luna Amară, Grimus, Blazzaj din Timişoara, au apărut şi acolo trupe, nu mai vorbim de cele din Bucureşti, care apar mult mai uşor la televizor, nemaifiind nevoie de bani pentru deplasare ca din restul ţării…

 

MV: Cartea va fi susţinută şi de un DVD, cam ce va conţine DVD-ul muzicii tinereţii tale?

 

Doru Ionescu: Sunt acele imagini fără sunet, plecînd de la festivalul din ’71, au mai fost în emisiuni, dar iată că emisiunile zboară, iar cărţile şi DVD-urile rămîn. Sunt imagini care nu există în arhiva televiziunii…

 

MV: eBOOK, audiobook, carte tradiţională. Ce preferaţi?

Acum ce citiţi – o carte de hîrtie, un eBOOK sau ascultaţi un audiobook?

 

Doru Ionescu: Îl citez pe Adi Bărar, care spunea că dacă noi eram impresionaţi de o Dacie care mergea mai repede pe lîngă tine sau de nişte pantaloni evazaţi, acum tinerii sînt impresionaţi de cu totul altceva. Cu siguranţă generaţia de acum preferă eBook-ul, audioBookul, dar taică-meu nu e în stare să citească un sms, deşi telefon mobil are. Eu m-am născut între astea două epoci, îmi place varianta asta 3D, dar dacă vrem să rămînă ceva – trebuie să tipărim.

 

MV: Editura CDPL are un concurs pentru cea mai bună întrebare – cartea cu autograf, aşa că aşteptăm întrebările dumneavoastră.

 

(urmează încă vreo oră de întrebări, răspunsuri, discuţii, polemici chiar)

 

Dan/Rockstadt: Ţin să mulţumesc editurii CDPL şi lui Doru Ionescu, că ne-au făcut bucuria să vină la noi în club. Eu nu pot să spun decît că vă mulţumesc. Urmăresc emisiunile dvs. de la TV cu mare plăcere şi aş zice că titlul este puţin nepotrivit, nu este muzica tinereţii, ci a vieţii noastre, pentru că noi am crescut cu această muzică. E o mare bucurie să vă avem printre noi şi sper să educaţi prin emisiunile dvs. şi noua generaţie. Am văzut în emisiunile dvs., că altfel nu am avut cum, formaţii care ar fi putut avea succes internaţional dacă limba română ar fi fost de circulaţie. Vă mulţumesc foarte mult.

DI: Nici nu ştiţi cît de mult mă bucur că sunt eu aici, venit pentru carte, pentru Tiuk, pentru rock, folk, jazz, pentru CDPL, care face un lucru uriaş cu toate acele volume publicate, şi nu pentru Cerbul de Aur…

 

MV: Vă mulţumim şi vă urăm ce aţi urat şi dvs. în prefaţă Clubului A: La Mulţi F-Ani! Aşteptăm cu nerăbdare volumul II, cu muzicile de aici şi acum – Luna Amară, IPR, Altar, Coma, Urma, Blazzaj, Kumm, E.M.I.L., Travka… Vă mulţumim şi vouă, şi clubului Rockstadt.

 

Un Cristian: Mă uit pe „Rokesrs” şi văd un anunţ: „Metalist înrăit doresc să corespondez cu persoane corespunzătoare. Nu vă chinuiţi cu Bon Jovi, Europe şi alte de astea. Vă aştept”. Mesajul nostru de final, al lui Un Cristian şi Doru Ionescu, e că îi mulţumim lui Mihai Vakulovski şi clubului Rockstadt pentru această seară minunată.

 

(a urmat sesiunea de autografe şi de poze)

 

Moderator: Mihail Vakulovski.
Invitat special: un cristian (editor cdpl).
Duminică, 16 octombrie, ora 17:00,

Rockstadt (str. Lucian Blaga, Braşov)