Basarabeni şi bucovineni în Banat

(povestiri de viaţă)

Smaralda Vultur, Adrian Onică (editori)

 

Tamara Ivănoiu

n. Climovici la Bucovăţ, 1921-1993

Amintiri

 

N-am apucat să locuim în casa mare nici o zi. În 29 iunie 1940 am fost ocupaţi de ruşi (URSS) aşa că toate lucrările au stagnat, iar în 22 iunie 1941 a început războiul. În timpul războiului, ca în orice război, s-au devastat multe lucruri printre care şi lemnăria din pod, ruşii s-au retras şi a venit armata română şi germană, doar am fost teatru de război, n-am putut să mai progresăm şi lucrările de construcţie au stagnat. Noi am continuat din nou să procurăm materiale, însă în 1944 în 18 martie am plecat de acasă să ne stabilim în altă parte a ţării, întrucât nemţii se retrăgeau şi ruşii înaintau şi era ştiut că acest ţinut nu va rămâne românilor după un război pierdut, aşa cum s-a şi întâmplat la armistiţiu de la 23 august 1944. 

Liceul l-am terminat la Chişinău (1939), la Liceul Eparhial, având directoare 7 ani pe Elena Alistar şi un an pe Dna Dumitrescu, profesoară de istorie şi geografie. Cred că în Chişinău era cel mai ieftin liceu pentru că eram ajutaţi de veniturile mănăstirilor şi de alte parohii bogate. Fiicele de preot şi de cântăreţi, orfane, se bucurau de burse integrale (adică taxele şcolare şi internatul gratuite), celelalte care nu eram descendente din clerici aveam reduceri la taxele şcolare şi mai erau burse şi pentru fiicele de agricultori (cu merite la învăţătură). Domnea o disciplină strictă, cu o serie de pedagoage bine pregătite, trebuie să recunosc, majoritatea fete bătrâne. şefa pedagogilor era Ana Ivanovna, cu ochelarii pe nas, energică, spaima şcolii noastre. Când eram singure, nu în grup, eram datoare să salutăm cu un reverans, de acum acest salut mi-a intrat în sânge. La spectacole mergeam cu şcoala, adică însoţite de pedagoage şi îşi aduc aminte că înainte de a pleca ne ţineau un instructaj de bunăcuviinţă, mai ales în primul an de curs superior. Era ştiut că în tramvaie n-aveam voie să stăm jos, numai dacă tramvaiul avea locuri goale, altfel indiferent dacă era femeie sau bărbat, noi trebuia să cedăm locul. Păstram o linişte şi un respect în orice sală de spectacol şi îşi aduc aminte că pe când eram în cursul superior rula la Chişinău un film cu Maria Ciubotari, fată din Chişinău, fiica unei spălătorese, care ca urmare a talentului recunoscut a fost chemată în străinătate unde a ajuns o actriţă de renume. Noi elevele din Chişinău ne mândream cu un asemenea element, ne duceam să vedem filmul, dar ceea ce m-a impresionat era faptul că sărăcuţa mama ei nu pierdea nici o vizionare timp de o săptămână (atât cât rula filmul).

 Sunt mândră că am urmat Liceul Eparhial, între anii 1931-1939, cea mai frumoasă parte a vieţii mele.

Aveam un corp didactic bine pregătit şi serios. La liceu iarăşi am ajuns din întâmplare, iarăşi n-aveam decât 10 ani fără 4 luni, dar am ţinut concursul, m-au admis la vizita medicală şi cum aveam o statură înaltă, m-au admis. Ca atare am terminat liceul la 17 ani.

Trebuie să recunosc că am fost conştiincioasă şi foarte sfioasă, aşa că orice dobândeam numai prin muncă. Mai aveam ghinionul că eram emotivă din fire, ceea ce mă făcea să pierd mult din valoare, însă am parcurs acest liceu pretenţios fără accidente şi bacalaureatul l-am luat din prima încercare.

 Părinţii mei au căutat să ne îngrijească sănătatea, în acel timp CFR-ul era bine organizat cu tabere pentru copii, spitale, policlinică CFR, dar în special noi copii beneficiam de tratamente la mare. Nu pot să uit acel Bugaz unde am fost trei ani la rând, plaja pe care o făceam dimineaţa pentru ultraviolete, după-masa era rezervată mai mult pentru jocuri şi alte distracţii. Masa era pregătită gustos şi raţional, bogată în fructe, în lactate, peşte, carne şi salate. Mâncarea era servită pe tot parcursul zilei : ceai cu unt, brânză, miere de albine dimineaţa, la ora 10, pe plajă, nişte sandviciuri cu pârjoale aromate cu mirodenii şi fructe în funcţie de sezon, urma prânzul, încă o gustare la ora 16, iar la ora 19 cina.

Fiecare copil avea fişa lui şi se evidenţiau părţile mai slabe ale fiecăruia, unde medicul îşi făcea datoria sârguincios, aplicând un tratament maritim şi regim alimentar potrivit.

Se întâmpla ca la sfîrşitul curei să ne înapoiem cu agentul sanitar al punctului Lipnic, dar au fost cazuri când a venit mama să mă ia.

După o vară plină de satisfacţii începeam un nou an şcolar. 

Eram în clasa I-a de liceu în toamna anului 1931. M-a adus mama la şcoală (la internat) şi după două zile de stat cu mine în Chişinău a reuşit să-mi facă formele, să predau cufărul la garderobă cu schimburile, să-mi coase numărul matricol pe mânecă şi eu îmbrăcată în uniforma neagră cu guleraş alb am condus-o pe mama la ieşirea din clădire. Mama m-a strâns în braţe, m-a sărutat şi eu drept răspuns i-am spus : ?Să-mi scrieţi, să nu mă uitaţi !?. Mama care până atunci fusese tare, au început să-i curgă lacrimile şiroaie şi tot spunea : ?Cum putem să te uităm ? Cum poţi să te gândeşti la aşa ceva ? Peste două săptămâni vine mama la tine. Vine şi tata când poate.? Intr-adevăr, până în ultimul an de liceu mă despărţeam greu de părinţi. În special mama când mă vedea că tânjesc după ei şi după o vacanţă petrecută în tradiţii cum era la Crăciun, Anul Nou, Bobotează, de Sf. Ion trebuia să fim prezente la şcoală şi eu eram foarte indispusă, mâhnită, îmi spunea : ?Fată, dacă nu vrei să pleci, te trimitem cu vaca la păscut, cu gâştele şi altele?.

Mie îmi pica greu mai ales pentru că n-am fost corect înţeleasă, că distanţa care ne despărţea îmi era greutatea.

În clasa a III-a de liceu când am plecat cu tata să mă ducă la şcoală, după vacanţa de iarnă, dimineaţa, după ce mama făcuse patul, eu am pus o scrisoare sub pernă, adresată fratelui meu, în care-l rugam să fie cuminte pentru că dânsul nu stie ce înseamnă să fii printre străini. Seara, când mama a făcut patul pentru culcare, a găsit scrisoarea mea şi a fost cuprinsă de o jale că nici un somnifer nu i-a mai fost de folos.

Cred că toţi părinţii suferă pentru copii lor până închid ochii, iar mama mea a închis ochii la numai 50 de ani.

Imi aduc aminte de cursul inferior de liceu, primele 4 clase, ne simţeam atrase de toate materiile ce se predau. Începând cu clasa I-a se preda o limbă străină, limba franceză, în clasa a III-a se adăuga limba latină. Toate obiectele începând cu limba română, matematică, istorie, geografie şi ştiinţele naturale aveau între 2-5 ore pe săptămână.

În cursul superior, începând cu clasa V-a se adăuga limba germană, în clasa a VI-a filozofia, în clasa a VII-a logica, în clasa VIII-a etica, şi tot în clasa VIII-a se adăuga limba greacă şi dreptul.

Eram destul de aglomeraţi, dar aveam şi preocupare pentru învăţătură. Erau anumite reguli, ca de exemplu un elev n-are ce să caute pe stradă după ora 19:00. Filmele nu puteau fi vizionate numai după ce erau aprobate pentru elevi. Numărul de pe mânecă era acela care ne putea trăda orice necuviinţă sau nerespectare a regulilor impuse.

Aveam o singură lecţie de religie pe săptămână ţinută de preotul paroh. Cum la Liceul Eparhial exista o capelă unde se oficiau slujbe religioase ne duceam cu regularitate la biserică la vecernie, în ajunul sărbătorilor şi sâmbetele şi duminicile şi cu ocazia celorlalte sărbători.

Cea mai frumoasă zi din săptămână era sâmbăta, lunea începeau din nou problemele zilnice, unele mai uşoare, altele mai grele. 

În cursul inferior am avut profesoare mai în vârstă şi chiar dacă din cauza vârstei erau mai nervoase, totuşi, cu noi cei mici erau destul de înţelegătoare. După terminarea a patru clase dădeam un examen de capacitate şi pentru acest examen purtam groaza la matematică unde aveam ca examinator pe prof Suceveanu, un om foarte sever şi neîndurător. Examenul l-am luat, în vacanţă profesorul a murit de infarct, aşa că în toamnă când am venit în clasa V-a ne-a predat o profesoară. I-am dorit profesorului Suceveanu ?ţărână uşoară?, nu i-am dorit însă moartea, doream doar să fie mutat la un liceu de băieţi.

După cum reiese şi din tabloul de absolvire, 7 ani am avut-o directoare pe Dr. Elena Alistar (poate singura femeie în Sfatul Ţării şi apoi, sub comunişti, deţinut politic, nota Mircea I.) şi doar un an pe prof Maria Dumitrescu.

Profesori bărbaţi am avut puţini. În clasa a III-a la latină am avut un profesor, era cam bolnav de plămâni, destul de robust de altfel şi care nu suporta ca în timpul tezelor să fie trişat de eleve. Fetele făceau fiţuici cu declinări, conjugări, profesorul era bărbat şi nu-şi permitea să percheziţioneze fetele. Până chema pedagoaga, fiţuicile dispăreau. Nu după mult însă şi acest profesor a dispărut din învăţământ din cauza tuberculozei.

La muzică l-am avut pe diaconul Miron Cristea care era şi conducătorul corului şcolii noastre. La religie pe părintele Ilie Tocan, un eminent profesor, foarte cult, avea ore şi la Facultatea de Teologie, era directorul ziarului ?Raza?, un ziar al clericilor. Noi îl preţuiam pentru bunătate, sensibilitate, apreciam că era receptiv la toate problemele noastre, în special pentru ajutorarea elevelor sărace. Predicile dânsului ne atingeau coardele sufleteşti. Scria de obicei înainte de vacanţe articole în ziarul ?Raza? sub titlul ?Ne vin copii în vacanţă? în care atingea subiecte sensibile : sfătuia bunăoară elevele ca la întoarcerea acasă să fie cât mai respectuoase cu părinţii, să nu li se pară părinţii demodaţi. Părinţii să fie îngăduitori cu copii dacă au adus o notă mai slabă, totdeauna sunt posibilităţi de corectare a ei.

Când am terminat liceul ni s-a făcut un TeDeum în care părintele Tocan a deschis predica în felul următor: ?Voi copii de astăzi şi maturii de mâine...?. Am plâns toate când ne-a descris ce spinoasă este viaţa şi cât va trebui să luptăm. Mult adevăr. Părintele Ilie Tocan era un erudit, în fiecare vară, cu profesorii de geografie şi diferit personal organizau excursii prin ţară. Oriunde ajungea Părintele Tocan avea deschise toate porţile, avea o cultură aleasă în orice domeniu de discuţie, în realitate era un om modest, ţinea mult la fetele modeste şi cu rezultate bune la învăţătură. Discret plătea 2-3 excursii pentru aceste fete a căror părinţi nu aveau mijloace să plătească. Un om de o fineţe rară. Avea trei băieţi, unul mai mare ca mine, Nicolae şi doi gemeni mai mici, Victor şi Leonid.

Părintele era foarte exigent cu copii lui, îi punea să muncească la câmp în vacanţa de vară ca să-i pregătească pentru viaţă. 

Mă simt mulţumită că părinţii mei deşi se mutaseră într-un oraş cu liceu de fete, m-au lăsat totuşi să continui studiile la Liceul Eparhial din Chişinău. Trebuie să recunosc că cele care au urmat acest liceu au primit o educaţie aleasă, ni s-a cerut permanent modestie, cinste, adevăr, respect, conştiinciozitate, muncă şi dragoste pentru aproapele nostru.

Îmi aduc cu drag aminte de anii petrecuţi la Chişinău însă trebuie să recunosc că din cauza firii mele m-am consumat mult şi n-am fost încrezătoare în sine. Sufeream mult pentru necazurile celor din jur, de aceea colegele îmi spuneau ?conştiinţa?. Căutam ca în jurul meu să am colege cu care mă asemănam şi cu care relaţiile erau foarte bune cum era Galina P. Galina era o fată altruistă care nu trecea nepăsătoare faţă de necazurile celor din jur, dar şi ea a avut un ghinion teribil după terminarea liceului. S-a îmbolnăvit de o afecţiune de coloană, boală numită ?morbul lui Pot?. Săraca Galina a fost operată la Iaşi de doctorul Zaicu şi după operaţie a fost îmbrăcată în ghips de la gât până la picioare. Nu pot să o uit pe Galina, când i-am făcut şi eu o vizită, după două săptămâni, stătea săraca în pat acasă la ea, lângă Sifra (?) unde taică-său era preot, un om minunat cu care Galina semăna. A stat în ghips 6 luni şi era un chin să stai numai pe spate, ghipsul se scutura pe corp şi producea mâncărimi, mânca cu ajutorul oglinzii. De multe ori lua câte o lingură cu coada cu coadă lungă, de lemn, cu care se scărpina sub ghips ca să-şi mai potolească mâncărimea. Aşa chinuită cum era n-a căutat o clipă să-şi plângă nemulţumirea şi suferea cu multă resemnare. Știu că primul ghips i s-a scos, dar s-a înlocuit cu altul mai scurt şi tot aşa până a putut să se dispenseze de ghips. Între timp a venit anul 1940, de Sf Petru şi Pavel Basarabia era cedată Uniunii Sovietice şi datorită acestei situaţii ne-am răspândit, mai bine zis ne-am pierdut urma, aşa că Galina s-a pus picioare şi a început să-şi ducă viaţa folosindu-se de corsete care să o ţină fixă, să-şi revină coloana unde două vertebre i-au fost înlocuite.

 După buna judecată a Galinei, ea a căutat cu tot dinadinsul să urmeze Facultatea de Chimie din Iaşi, cu patru ani întârziere, dar a terminat şi  a funcţionat în calitate de ingineră, astăzi fiind pensionară ca şi mine. Bănuiesc că n-a cutezat să se căsătorească, să-şi întemeieze un cămin, din cauza bolii pe care a pătimit-o, dar am auzit că tot timpul vieţii ei a căutat să ajute familiile nevoiaşe şi copiii necăjiţi. 

Îmi amintesc de mai multe colege ale mele de care la ora aceasta nu stiu unde se află. Una dintre Z.U. a trecut în nefiinţă tânără, au trecut poate mai multe, am început să îmbătrânim. 

Mi-au fost dragi toate colegele mele, unele însă mi-erau mai apropiate prin firea lor liniştită cum era Veronica Isanos, una din cele 5 fete ale doctoriţei Isanos. Magda a fost prima şi a urmat dreptul, pe urmă celelalte toate au urmat medicina. Magda a murit relativ tânără, am o carte de versuri scrisă de ea. Doctoriţa Isanos a fost doctoriţa liceului şi în ultimul an de liceu, profesoară de igienă. A fost o femeie foarte bună, se transpunea în orice situaţie  (soră cu directoarea Alistar) era foarte potolită şi cu multă răbdare. În paralel era şi doctoriţă psihiatră la Spitalul Costiugeni, la fel ca şi soţul ei. 

Pe timpul cât eram elevă ziua de 1 Mai era sărbătoarea Zilei Muncii. În fiecare an, o clasă care avea colegă pe una din fetele Isanos era invitată la Costiugeni, unde doctoriţa Isanos ţinea o conferinţă după care organiza vizitarea spitalului, atât cât era posibil. Clasa mea s-a bucurat şi ea de o asemenea invitaţie, nu-mi amintesc anul, dar eram şi noi în drepturi având-o colegă pe Veronica. Știu că Doamna Doctor Isanos ne-a ţinut o conferinţă despre bolile psihiatrice.

Costiugeniul era un spital mare, bine amenajat, singurul pe întreaga Basarabie pentru boli psihiatrice. Multă verdeaţă, plante diferite, pomi ornamentali, peste tot flori şi un personal conştiincios. 

În Chişinău erau mai multe licee de fete şi de băieţi. La fete era Liceul Regina Maria, Liceul Principesa Dadiani, Liceul Eparhial, Liceul Jeanne D?Arc şi încă unul pe care nu  mi-l aduc aminte. În afară de asta mai era o şcoală Normală pentru învăţătoare şi educatoare, o secţie la Liceul Eparhial pentru învăţătoare şi o şcoală profesională de 5 ani cu diferite secţii.

Pentru băieţi era Liceul Alecu Russo, Liceul Bogdan Petriceicu Hasdeu, Liceul Eminescu, Liceul Militar, Seminarul Teologic, o facultate de teologie şi una de agronomie precum şi alte şcoli profesionale pe meserii.

 Chişinăul, oraş frumos, cu străzi largi, cu clădiri maiestuoase, cu împrejurimi bogate în legume şi fructe, regiune deluroasă, dar şi şes, aşa că păioasele îşi aveau locul. Toamna când plecam la şcoală era în toiul strugurilor, în piaţă de la producători se cumpărau strugurii cu coşul nu cu kilogramul, adică vreau să spun că nu se cântăreau. Aşa spuneau basarabenii : ?Poftiţi la poame că avem multe în anul ăsta?. În iunie, când eram în examene, îmi aduc aminte că Chişinăul era invadat de cireşele pietroase, vişine şi nu mai puţin celelalte fructe, pe măsură ce apăreau.

 Școala noastră sărbătorea hramul bisericii noastre la 21 noiembrie şi atunci se aducea icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la mănăstirea Gârbovăţ, se ţineau slujbe cu mulţi clerici, masa era sărbătorească faţă de celelalte zile, deşi şi cea zilnică era foarte bună.

 Altă sărbătoare frumoasă a fost Sf Constantin şi Elena, mai ales 21 mai pe o primăvară frumoasă, străzile şi magazinele erau copleşite de felurite flori. Îmi amintesc de frumoasele gladiole şi cum am avut profesoare, pedagoge şi directoare care se numeau Elena, mai ales în cursul superior, căutam să formăm delegaţii şi cumpăram coşuri de flori şi ne duceam să felicităm acolo unde eram destinaţi.

 Anii pe timpul liceului au fost minunaţi, cu greutăţi şi satisfacţii, tinereţea învinge greutăţile. Partea bună este că am fost sănătoasă, dar şi mama îmi purta de grijă din cauza creşterii mele bruşte, să nu am dificultăţi cu plămânul, însă totul s-a petrecut normal pentru că am avut o alimentaţie specială şi am făcut gimnastică.