Michael FRIEDRICH

Abis

 Călătorie cu final aşteptat

 

Când soarele dispare

departe peste văi

şi dalba semilună

începe să sclipească

pe mantia cea neagră

ce-acoperă pământul

întreg şi plin de sufluri,

ajunge călătorul

agale călărind

un bidiviu ca zarea

albastru şi scheletic

la porţi din cele mândre

de aramă ferecată

ale împărăţiei tainei

de dincolo de ceruri.

Pe prag de aur verde

el lasă-n tihnă

pana-i muiată în cerneală

şi lyra dăruită

de-un zeu de odinioară.

Şi trece pragul singur,

rămas doar o chemare,

iubire preacurată,

fierbinte toropeală

ce-l face să nu fie.

Nimica este dânsul,

ori doară o mişcare

spre punctul cel mai negru

care cuprinde-n sine

jur-împrejurul sacrei

tării de necuprins.

E doar o calmă,

confuză locuire

în locul din neştire.

 

 

Declaraţie pe proprie răspundere

 

Subsemnatul –

de nenumit, căci înscris printre

stelele logo-stele este numele meu –

declar pe proprie răspundere,

cu umbra mâinii pe inimă,

că nimic din tot ceea ce iese

din tine

spre a se reîntoarce

la tine

nu mă interesează defel.

Declar totodată,

că singurul către care

 îmi îndrept intenţiile,

gândurile şi,

mai ales,

sentimentele,

eşti tu,

fără de nici un altul,

căci nimic din toate

cele ce se află

în ceruri

nu-ţi poate fi alăturat,

căci tu eşti începutul

şi sfârşitul,

punctul de beznă orbitoare

fără de nicio dimensiune

din care rupte sunt

intelectul şi fiinţa ta

prin dreapta-ţi judecată

de la bun început,

precum şi silogismul

calculatei tale raţiuni

de o răceală albastră

a sfintei familii

compusă din

tată şi mamă

şi din fructul sacru

al iubirii lor,

cel întins ca de la margine

la margine de ceruri.

Prin prezenta te declar

pe tine ca unu

fără al doilea,

singură şi de neclintit

putere

a celei de a şaptea zile,

linişte beatifică

şi pace

mai presus de orişice cuvinte.

Doar ţie mă închin –

căci nu eşti un zeu

născut iar nu făcut –

ci mai dinainte de toţi vecii,

neavând nimic în afara ta,

domneşti majestuos

în aşteptarea revenirii fiilor tăi,

a reîntoarcerii lor acasă,

în simplitatea iubirii

celei mai candide cu putinţă.

Şi mai declar cu faţa

îndreptată către faţa ta

că nu există un alt născător

de ceruri suprapuse,

cu excepţia ta,

căci tu eşti

unul singur,

sufletul şi iubirea mea,

iar trupul tău

este slava pogorârii tale

ca duh de lumină

veşnic călăuzitoare.

Drept martori

pentru justeţea declaraţiei date

sunt firele verzi ale ierbii

şi zborul păsărilor

primăvara.

Amin.

 

 

Identitate acvatică

 

Când vlăguit de-o existenţă ternară,

ajuns la final într-o sâmbătă seara,

îmi mai doresc doar

o baie fiebinte

în apa de culoarea inexistenţei

a tăriei absenţei sale

candid îmbrăţişată în moarte.

Nu-mi doresc decât ca

privirea mea fără ţintă

să se piardă subit

în imensitatea noianului de ape

devenit acum punct central,

atracţie şi rod totodată.

Vibraţia inimii

disparent diafane

să depăşească disonanţa fecundă

din adânca armonie azurie prea pură.

Absenţa mea şi absenţa aceea

în care voi să cad

doar una să fie,

hău abisal prăbuşit

în alt abis fără limite,

înghiţindu-se hulpav

unul pe altul,

până la o perfectă identitate

exilată în placida simplitate.

 

 

 

Testament

 

Ucidem-aş singur –

strigă îndrăgostitul

în inima sa –

cu un pumnal de rubin!

Ucidem-aş singur,

fără zvâcnetul inimii

să rămân

şi fără lumină

să-mi fie pupilele ochilor!

Vreau doar să fiu

un eu fără eu,

lipsit de mine însumi,

fără loc, fără trup,

fără suflet.

Să nu fiu eu,

aceasta mi-e voia;

să fiu tu,

fără mine,

doar tu.