Ed. Cartea Româneascã, Bucureşti, 2010
Nimănui nu-i pasă
îmi întârzii pe aici răsuflarea, nu ştiu de unde am
venit, nici pentru ce: probabil, sunt
numai un martor al acestor vremuri. Sunt atent la
ce mi se întâmplă, pot să mă
mărturisesc: dar nu văd în profunzime şi nu cred că
merită risipa făcută cu mine, fiindcă nu
reţin nimic deosebit, am o memorie pe care nu poţi
să pui bază. Experimentul cu prezenţa
mea, din anul 1950 până azi, pe pământul României,
a eşuat, nu înţeleg rostul
continuării lui. Am ajuns demult într-un unghi mort,
în care nu mai găsesc răspuns nici la
întrebări simple. Degeaba încerc să-mi distrag atenţia,
să plec de acasă sau să mă ascund în mine
însumi: peste tot, secundă de secundă, mă urmăreşte
subconştientul, el are legătură directă
cu sursa de energie
universală. Mi-am pierdut singur urma… Am
lăsat uşile să se trântească în
spatele meu, intrat în cine mai ştie ce euforie. Am
lăsat scris că trebuie să fiu
căutat în altă parte, în caz că uit de mine – şi?
Nimănui nu-i pasă.
La o nouă despărţire
apăsătoare singurătate. Uitătură când şi
când, înăuntru şi înafară, nimic din ce ar putea să-mi
ţină de urât. Poate că lumina dinafară nu
ajunge să-mi arate adevărul. Dar lumina dinăuntru? Peste
tot – numai eu. Sau eu nu sunt
nicăieri, de fapt? Oricum, nu contez. Rămân ascuns.
Tânjesc după ce nu am acumulat în suflet
şi ce ar putea să-mi consume altfel
timpul. Că mă pierd în nimicuri. Mi-ar plăcea să mut
lumea din loc, sau măcar să-mi fiu
mie însumi sprijin. Nu reuşesc decât să mă subminez
singur, să mă duc la fund, nu să mă
înalţ: încetul cu încetul, sunt convins, îmi voi pierde
urma. Pe zi ce trece nu mă mai ţin minte,
prefer întunericul, dedesubturile lui. Pun pariu că
şi amestecul chimic din mine e de vină, el
mă duce în ispită, aş putea
să nu mă mai alimentez, să intru în greva foamei şi a
setei – bun, să intru, şi ce rezolv? Ce
aş redescoperi? Aş ajunge astfel mai aproape de mine
însumi sau m-aş îndepărta? Sau ar
ieşi la iveală izvorul bolborositor din pământ
după ce voi da colţul? Mă
văd trecând iar cu o bicicletă prin faţa mea, în prima
tinereţe, tulburat, îmi fac semn şi
mă opresc: salut! Ce
mai e şi asta? O nouă despărţire? Linişteşte-te, nu e
decât o reacţie
a unor traiectorii nervoase, cosmice.
E un chin
cine-şi mai aminteşte de ce sunt eu pe aici? Mama şi
tata au murit, alţii nu ştiu, dacă-i întreb,
chiar dacă-mi sunt rude, n-au auzit să se vorbească despre
asta. Ar trebui să-mi cer în fiecare zi
iertare fiindcă încurc
lumea? Să cer iertare fiindcă deranjez cu prezenţa mea
şi atrag antipatii, enervez. Am un ritm al
vibraţiilor greşit? Izolarea
mea ba a crescut până pe Dealul Mitropoliei, ba s-a
contractat. S-a lăbărţat urât,
mâine-poimâine va cuprinde întregul
Bucureşti, apoi întreaga ţară – până i se va micşora
iar dimensiunea şi va putea să încapă într-o
groapă, într-un cimitir,
într-o margine. Nu mă mai deranjează decât reaua
credinţă, în general şi faptul că eu
nu-i mai pot mângâia pe cei întristaţi. Odată ce nu mă
pot mângâia nici pe mine… Îmi
e greu să continui aşa, ce rost are? E un chin inutil.
Parcă nici mie nu-mi mai folosesc la
nimic. Şi cu toate astea, mă zbat să rămân la suprafaţă –
depus cum sunt, în mine însumi, în
mai multe straturi succesive, sedimentat. Ba chiar, de la
o vreme trăiesc, naiv, cu
impresia că fac parte dintr-un imens, neîntrerupt circuit
electromagnetic…
Mesaje subtile
îmi taie calea două veveriţe, pe rând, se opresc, mă
privesc lung, nu am nimic la mine
să le dau de mâncare, trec atât de rar prin parcul
Herăstrău, n-am cum să-mi
amintesc de ele, să iau la mine nuci, mă simt un
privilegiat că m-au băgat în
seamă acum, îmi redau buna dispoziţie pentru o clipă,
mă eliberează, eu sunt mereu
înnegurat, ghemuit-strâns pe dinăuntru, nu ştiu de ce,
aşa am fost lăsat… Sunt în 4
februarie 2009 şi e o vreme primăvăratică, o
neobişnuită zi de iarnă pentru autoanaliză – nu ajung
la nici o concluzie, oricum,
degeaba îmi propun, în special, să mă schimb radical:
la ce mi-ar mai folosi? Cât mai
am eu de trăit? Nu cred că am să duc dorul acestei
lumi, în orice caz. Singurătatea
dură m-a pus continuu la pământ, dându-mi de gol
nuanţele, n-am învăţat din nici o lecţie… Nu
mai am nici un interes
faţă de mine însumi, m-am plictisit, nu mă mai pot
surprinde prin nimic, e la mijloc şi o uzură
naturală, căreia ar trebui să i se pună capăt. Mă uit
deja la mine ca la un altul: ce mai vreau,
totuşi? Sunt zile întregi când îmi caut, nemulţumit
şi neîmpăcat, ba capul, ba plămânul
drept, cu probleme, sau genunchiul operat acum doi
ani, şi numai după ce-mi provoc singur
dureri, le regăsesc…
Constatat în fiecare zi că rămân cu mult în
urma mea, mai exact în urma
a ceea ce e nedefinit în mine, un suflet străin,
feminin, probabil, care
e plin de iubire – deprins cum o fi,
în timp, cu duioase
rânduieli primordiale, inexplicabile mie. Mai nou,
aud un mârâit de tigru în urechea
stângă, mă paralizează, oare unde am ajuns până
azi, de fapt? În ce junglă a inimii? Şi
n-ar trebui să fug, să mă ajung din urmă? Primesc
tot felul de mesaje subtile,
rar le pot deosebi pe cele venite din viitor de cele
venite din trecut – şi mai rar le pot
desluşi înţelesul… Şi se reia totul în minte, pe
bandă rulantă, ameţitor: îmi
taie calea două veveriţe, pe rând, se opresc,
mă privesc lung…
Pierdut
s-a aruncat la pământ şi
a început să ţipe. Că mă tem de mine însumi, nu
mai pun bază pe nimic, sunt
pierdut… Că s-au întors toate cu susul în jos, „nu-mi
mai arde de nimic, nici să
mă sinucid”, nu mai am nici un apetit, ce voi lăsa
eu în urmă? Doar o umbră, care
se va înălţa… Mai contează? Pot să-mi iau adio de la
mine, oricum nu mă
mai recunosc. M-au pus să scriu ce voiau ei. Cine?
Ăia. De frică, am scris şi am semnat:
Vale-Deal. Vale-Deal? Vale-Deal. Că pe scări urcau
oameni înjunghiaţi, din care curgea sânge.
Cine mă mai scoate din încurcătură? Poate cioara
aia, o arată pe geamul deschis, hai la
tata, pui-pui. Că vrea
să-i ia ouăle din cuib. Care cuib? Mare
tâmpit: „Domnu’ doctor,
cineva a înnebunit şi-i taie pe toţi în salon”… Atât
s-a mai auzit, după care
i s-a închis gura, iar vizitatorii au fost anunţaţi
oficial că a fătat căţeaua.