Liviu Ioan STOICIU

Culpabilizarea intransigenţei morale

Astăzi, când a ajuns să fie culpabilizată intransigenţa, culmea, nu compromisul vinovat (să rămân în termenii reperului meu moral, de până la Revoluţie, întruchipat de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca), e cazul să intervin. Să înţeleg, în definitiv, care mai e „starea” compromisului şi a intransigenţei la noi, şi de ce s-a inversat culpabilizarea: de ce „intransigentul” a ajuns oaia neagră a societăţii româneşti, fiind discreditat, după 21 de ani de la Revoluţie, şi de ce „compromisul”, plin de păcate (de care nu te poţi spăla nici în zece ape), e cel care e urcat pe cai mari, arătat ca exemplu de „democrat” (vai, între intelectuali). O trăsătură a practicienilor noului „servilism partinic” (reevaluat de „compromişii” vechi) fiind aceea că refuză recuperarea memoriei ca metodă de tratament şi preferă să dea lecţii de morală intransigenţilor (etichetaţi drept „fundamentalişti”, „talibani”) incapabili „să-şi îndrepte privirea spre viitor”. România? Tot balcanism şi fanariotism – cât încape.

Pentru o galerie a personajelor cotidiene, recunoscute în particular sau în public, aş putea să-i spun adeptului compromisului vinovat – „Înţeleptul rătăcitor”, iar intransigentului – „Justiţiarul”. Dar vedeţi ce rău sună „Justiţiarul”? Unde e Justiţiar, e şi vinovat („cel ce se simte cu musca pe căciulă”). Cum să contabilizezi şi cum să cuantifici „vina”? Să-şi ceară iertare public torţionarii şi călăii comunismului – bun. Papa a cerut iertare abia în anul 2000, după o mie de ani de cruciade, masacre în Lumea Nouă, inchiziţii, exterminări – şi? Care e Morala? Istoria nu are morală, ea are numai putere trecătoare. E clar, adepţii compromisului sunt pragmaticii fără scrupule, lucizii, oportuniştii, învingătorii, cei ce vânează funcţii, privilegii. Pe când intransigenţii sunt cei învinşi puşi mereu pe baricade în opoziţie, idealiştii, cei ce mor de prea multă exaltare şi rigurozitate? Fabula n-are morală.

Din capul locului, trebuie să observ că relativismul joacă un rol esenţial la extremele postcomuniste propuse. Că oricât de intransigent (inflexibil, incoruptibil, neînduplecat) te-ai dovedi, după ce eşti pus într-o funcţie publică, „o laşi mai moale” – faci compromisuri după compromisuri, cu acoperire obiectivă, „că aşa e în firea lucrurilor, că trebuie să intri în rând cu lumea, că n-ai de ales, mai laşi de la tine, ce-ţi strică la bătrâneţe oleacă de confort material şi de experienţă pe acest târâm alunecos, al puternicilor zilei”. Cu atât mai mult cu cât, chiar dacă te culpabilizezi, o funcţie implică vanitate, privilegii, conformism, oportunism „de serviciu”, clientelism. Practic, nu supravieţuieşti într-o funcţie publică dacă nu dai dovadă de deschidere către compromisuri, dacă nu accepţi concilieri imorale şi nu faci concesii. Vedeţi, azi, ca ieri, „intelectualii preşedintelui ţării”...

Personal, accept, ca opozant al puterilor politice trecătoare (compromise de propriile guvernări, care pun interesul personal înaintea interesului general), să fiu acuzat de non-conformism (sau de „reacţionarism luminat”, să-l citez pe Virgil Ierunca). Dar, sub nici o formă, nu accept să fiu cenzurat în numele protejării unei utopii postcomuniste inepte – că azi ne reprezintă pe toţi dreapta politică, nu stânga… După ce ieri ne-a reprezentat pe toţi stânga, la fel de „glorioasă”.... Pe când eu nu sunt decât un observator nealiniat (independent, moral), neangajat într-o tabără (politică, literară) sau alta, care iau atitudine. Oricum ar fi, însuşi faptul că eşti condamnat, anihilat şi discreditat de adversarul de idei (care a dat de gustul puterii), deoarece te manifeşti liber în gândire, spune totul.

Suntem născuţi, ca români, doar, cu comportament duplicitar, predispuşi spre ipocrizie şi minciună, parvenitism, nu? Avem conştiinţa supravieţuirii „supt vremi” şi a capului plecat, netăiat de sabie. Să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a lăsat cu blestemul „dramei însoţite de parodic”, al hazului de necaz „care întoarce drama în derizoriu”. Avem rădăcini sud-est europene glorioase: de la Dimitrie Cantemir, Nicolae Filimon şi I. L. Caragiale, până la Mateiu Caragiale, Mihail Sadoveanu şi Ion Barbu – de la ei am învăţat că atracţia orientală e egală atracţiei occidentale? Că nu suntem deloc nişte „firi slabe”. Caracter, însă, nu prea avem… Vezi stenogramele SUA publicate de WikiLeaks.

Împăcat cu propriul sine, cu conştiinţa suspendată, e mult mai simplu să bravezi, să mizezi pe mintea scurtă a românului, pe „ierarhiile moştenite”, să răstorni scara valorilor, să mizezi pe diletantism şi improvizaţii, pe confuzie deliberată... România nu se mai poate baza azi pe elita ei?