realizat de Mihail VAKULOVSKI

- Salutare, Dan. În ce capăt al lumii ai în perioada asta expoziţie? Cum sînt drumurile tale acum, cînd trebuie să călătoreşti aproape în continuu din cauza expoziţiilor personale?

- Sînt la Tel Aviv pentru o expoziţie de grup (de fapt, la Ben Gurion University in Beer Sheva). Am venit aici după ce-am făcut un workshop la Praga, că așa-i viața, școala de artă din București mă dă afară din atelier, iar aia cehă mă invită să le predau. Anul ăsta mă învîrt la Berlin, Riga, Lausanne, Eindhoven şi poate Beirut. Noutatea este că o să am proiecte singur sau împreună cu Lia la Sibiu, Satu Mare, Craiova şi Sfântu Gheorghe. Adică un mare tur național. În rest, viața mea e simplă: vin, stau un pic, plec, revin, mai stau un pic.

- Ai publicat recent „20/22. Douăzeci de ani de texte”, o carte care cuprinde România dintre 1991 şi 2010, tot post-comunismul de tranziţie, de la Ceauşescu-Iliescu la Dracula Park & lebedele din Viena. Cum ţi-au părut textele acum, cînd le-ai recitit pentru selecţia pentru carte?

- Cartea rezistă, deși nu-i roman, nu-i eseu, nu-i cronică, nu-i jurnal… La unele texte încă rîd de cîte ori le recitesc. La altele parcă s-au tocit cuvintele şi-au rămas numai diacritice. Vis-à-vis-urile sînt ok, chiar nesperat de proaspete, primele sînt cam fundamentalist de dreapta. Acum, după douăzeci de ani, am devenit mai critic şi mai civic. M-am stîngit.

O parte din textele de artă le-aş rescrie. Mă oftic că n-am fost mai pe fază şi n-am punctat tot ce se întîmplă bun sau dramatic pe scena artistică… am scris cam pe apucate şi, iată, acum apucătura a devenit istorie.

- E trist că unele texte scrise-n 1991 sînt deosebit de actuale şi acum, în 2011 (sau din contra)?

- E trist pentru mine că trebuie sa mă repet. Textele arată exact cît de încremeniți în proiectul Iliescu sîntem. Pe de altă parte, chiar dacă par la fel, istoriile au nuanțe. Adică lucesc diferit cînd le scoți la lumină. De pildă, în Anglia e lege: doar regina poate mînca lebede. Noi ne-am dat de rușine conaţională că ai noștri au halit lebedele de pe lacurile austriece. Dar n-a stat nimeni să se întrebe de ce-au ajuns ăia la mal şi de ce-au avut numai lebede la îndemînă. Eu cred că nici nu-i adevărat, dar ne-am luat noi, majoritarii, măsuri de siguranță ca să putem da vina pe ei de cîte ori este nevoie.

- De ce în carte n-ai folosit şi desenele care – în revista 22, unde le-ai publicat iniţial – însoţeau textele, ci ai ilustrat fiecare an doar cu un singur desen?

- Desenele mele însoţesc textele altora. Eu n-am nevoie să fiu tradus în linii scurte. Şi mai este ceva: de 20 de ani scot cărţi cu desene, inclusiv una numai cu desene din 22. E adevărat că am scos-o la Paris, că în România la vremea aia n-am găsit „investitori” pentru carte obiect. Desenele mele s-au adunat de multe ori între coperte sau în ziare speciale. Acum e vorba de altceva. Nu-mi ilustrez propriile texte, sînt prea concise, n-am cum să le mai reduc prin linii. Textele mele sînt deja desene. Eu sînt scriitor de desene şi autor de cărţi gata traduse. De aia 20/22 e o carte specială. Mi-a trebuit 20 de ani s-o scriu.

- Din cartea asta putem vedea evoluţia stilului tău în scris. Se pare că acum ai ajuns la stilul ideal – concis, simplu şi exact, punct ochit-punct lovit, cum ar veni. Ai încercat să scrii literatură? Ce gen literar crezi că ţi s-ar potrivi mai mult – poezia, proza sau teatrul?

- Nu cred că sînt în stare să scriu literatură. Pot fi concis, dar nu pot selecta. Nu pot construi. Arta mea refuză construcţia, forma. Arta mea curge liber de pe un perete pe altul. Încep să desenez şi la un moment dat din varii motive (vernisaj, se termina bugetul, trebuie să plec altundeva) proiectul se încheie. Dar lucrarea nu e gata. Aş mai putea desena încă o săptămînă, încă o lună. Nu termin niciodată. Toate proiectele mele desenate sînt același proiect care nu se mai termină. De aia în texte sînt scurt. Scurt. Ritmul revistei îmi dă timp să aleg. Dar tot nu construiesc. Nu țin cont de ce-am scris acum o săptămînă sau acum un an. N-am fir roșu, intrigă etc. Şi nu cred că pot inventa personaje. Textele şi desenele mele vin din realitate, nu din fantezii. Nu pot fantaza cu realitatea. O pot descrie, înțelege, împunge…

Dacă aş fi în stare, aş face poezie. Dar nu sînt chiar așa de bun.

- Daria Ghiu, prefaţatoarea cărţii, spune că volumul „20/22” s-a născut din replica „aici e un metru de istorie”. Încerci să desenezi „un metru de istorie”? Sau pentru asta se potriveşte deja desenul cu istorie-istorii-istorioare?...

- Daria a avut mai multă energie decît mine. Eu la un moment dat, cînd discutam dacă să includem interviuri (care?) sau alte texte (care? de ce?), am abandonat şi-am zis să luăm tot. Şi ca să nu fac o carte cît Emil Constantinescu, am zis: luăm tot din 22. E mai simplu. Metrul l-am desenat deja pe înălţime, că atît de înalte sînt colecţiile anuale ale revistei puse una peste alta. 20 de ani. Mama mia!

- La 22 ai două rubrici – „Vis a vis” şi „Desenînd (ca) lumea”. Cum hotărăşti în ce rubrică plasezi textul după ce-l scrii? Sau ştii dinainte să scrii textul pentru ce e acel text?

- Amîndouă sînt vis-a-vis-e, prima e exclusiv online şi apare luni şi cîteodată miercuri (dacă sînt harnic), ailaltă (desenînd e titlul de pe site) apare în print marţi şi joi pe site. Dar nu cred că mai pot lucra la două mîini şi două vise şi o să unific. Ideea „desenîndului ca lumea” era să trimit desene din lume pe unde merg. Ştii că am încercat şi cu Tiuk! Dar n-am fost prea ordonat. Şi n-am ţinut pasul. Desenam mai mult decît puteam fotografia… ha! ha!

Ştii de la ce vine vis-à-vis? E o combinaţie între oniric şi neînţelegere. Ceva extrem de subiectiv, care tocmai de aia pare mai adevărat. Vreau să zic: băi! poate sînt total aiurea sau n-am înţeles nimic, dar uite ce bine se adună istoria asta complicată în doar trei cuvinte. Îmi asum erorile, urechismele şi judecăţile din birou. Sînt un moralist de birou care se uită cu atenție în jur pe stradă, în tramvai, în ziar sau la ţinta de la robinetul care pică de la baie. Totul poate deveni vis-à-vis.

- Ai avut cîteva performance-uri extraordinare, cu tatuajul, cu „Alo, centru, mă auzi?”, cu lecturile, cu revoluţia… E un mod de exprimare artistico-socială de care te-ai mai îndepărtat? Care a fost ultima ta performanţă? Următoarea e în viitorul apropiat?

- Nu mai fac performanţă clasică. Mi se părea extrem de artificială în formatul festival. De ceva vreme am făcut o sinteză din tot ceea ce fac. Desenul pe perete, rubrica în ziar şi prezentările publice sînt parte din acelaşi fenomen. Eu fac un desen performativ. Ultima performanţă este că am desenat de faţă cu publicul două săptămîni la MACRO, Muzeul de artă contemporană din Roma. Mă fîţîi cu macaraua în faţa oamenilor cu gura căscată. Îi fac să se uite la desene care sînt despre ei. Le arăt viaţa live. Le injectez umor şi responsabilitate.

Următoarea performanţă este un desen public, pe zid, pe 7 aprilie, la Institutul Francez, cu ocazia lui Cioran 100.

Între timp mi se dărîmă desenul de pe zidul Centrului Naţional de Dans, că se reface clădirea Teatrului Naţional… şi asta este o performanţă. Recunoscut în toată lumea, dărîmat în România. Eu nu prea rezist prin cultură…

- Relaţia ta cu scrisul se aseamănă cu relaţia ta cu desenatul? Ai stări diferite în timpul scrierii faţă de momentele în care desenezi?

- Da. Desenul e mult mai fluid. Dar amîndouă pleacă la fel. Sînt desene şi texte care vin. Pur şi simplu vin. Pac! Şi sînt texte pe care le rescriu de o mie de ori.

- E vreo expoziţie de care îţi aminteşti mai des? S-au întîmplat chestii de neuitat la expoziţiile tale?

- Tot timpul se întîmplă chestii de neuitat. Mai ales cînd desenez de faţă cu oameni sau cînd sînt filmat în timp ce desenez etc. Sînt în permanentă legătură cu oamenii, public, supraveghetori. Le văd expresiile, mirările sau înţelegerile. Fiecare centimetru de zid, tavan sau fereastră pe care-l desenez e de neuitat. Cîte-odată mi se pare incredibil.

- Cum ţi se par artiştii mai tineri? E cineva pe care l-ai remarcat? Din muzică, pictură, literatură, film?...

- Nu fac selecţia în felul ăsta. Mă uit pe bloguri, merg la expo, ascult etc. Văd o grămadă de chestii interesante. Nu ştiu unde duc, dar pot duce bine. Vin de la un workshop la Praga. Cîţiva studenţi erau extraordinari… Îmi aduc aminte de artişti tineri din America sau Belgia cu care mă întîlnesc prin expoziţii sau workshopuri. Foarte interesanţi. Multe promisiuni. Vezi, lumea mea e mare. Nu se termină între sectorul doi sau cinci din capitală.

Stau cît pot de bine informat şi văd cum se schimbă lucrurile. Şi în bine, şi în prost. Pentru unii Facebook e o tîmpenie imperialistă, pentru alţii e platforma de unde au copt o revoluţie.

- Ce hobby-uri are Dan Perjovschi? Ce-ţi place să faci în timpul liber?

- Nu prea am timp liber. Mă uit la filme, stau creangă pe internet, beau cafele… nu fac nimic creativ, vegetez. Dar mintea aleargă, degetele stau pe marker… sînt gata în orice clipă.

(martie 2011, Braşov – Tel Aviv)