Mihail VAKULOVSKI, „Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău"
rockman în curs de apariţie la Editura Cartea Românească
„Student la Chişinău” de Mihail VAKULOVSKI e primul rockman din trilogia „Tovarăşi de cameră” (care, de fapt, e un roman sută la sută şi poate fi citit şi fără ce va urma). O trilogie prin care trece Prutul, prima parte fiind despre studenţia chişinăuiană a personajului-narator, „tema” trilogiei fiind colegii lui de cameră din timpul studiilor. Personajul homodiegetic ţine scheletul „Tovarăşilor...” (în jurul lui învîrtindu-se cu graţie celelalte personaje, întîmplări, idei), el face facultatea la Chişinău exact în perioada marilor schimbări sociale, 1989 - 1993 (primul volum), apoi urmează 3 ani de muncă (perioada de tranziţie, cînd are loc trecerea dintr-o parte a Prutului în cealaltă parte); celălalt, al 3-lea volum, cuprinzînd perioada doctoratului la Bucureşti. 2 ţări frăţeşti, 2 lumi atît de apropiate şi totodată atît de diferite, lectura rockmanului te distrează, dar şi te pune pe gînduri, te face să te încrunţi, dar şi să izbucneşti în rîs, îţi face dor de locuri şi de (unele) personaje (muuulte şi pline de viaţă), există întîmplări reale, cum ar fi mitingurile de la Chişinău, personaje şi situaţii reale. Un anti-bildungsroman existenţial, scris cu umor şi ironie, într-un limbaj viu, autentic, cu elemente de roman epistolar, realist, istoric, naturalist, despre o lume plină de viaţă…
Alexandru VAKULOVSKI:
"Am avut privilegiul de-a fi printre primii cititori ai romanului Student la Chişinău (prima parte a trilogiei Tovarăşi de cameră) - scris de Mihail Vakulovski, frate-meu.
Nu am acum intenţia de-a fi obiectiv (şi cine ar fi când e vorba de fraţi? :) ), dar ţin să spun câteva cuvinte despre Student la Chişinău.
Chiar de la începutul lecturii, am avut impresia că-l citesc pe Ion Creangă. Cel din Amintiri din copilărie, dar care a ajuns la studenţie. Asta datorită oralităţii romanului lui Mihai, a fragmentelor ficţionale combinate cu memoriile şi jurnalul - ceea ce am întâlnit şi la Creangă.
În romanul lui Mihai sunt foarte importante timpul şi locul. Locul - Chişinău. Timpul - anii 90. Foarte puţin s-a scris de anii 90 din Chişinău. Şi mai puţin s-a scris la rece, aşa cum face Mihai. Nu i-a scăpat nimic din tranziţia cruntă: mişcările de eliberare naţională (la care a participat), carnavalul naţionaliştilor, absurdul anumitor personaje care devin peste noapte din filoruşi în filoromâni.
Romanul cuprinde şi "documente" ale vremii - scrisori din acea perioadă şi fragmente din conspectele studenţilor de la litere. Student în Chişinău e la fel de bine documentat ca Născut în URSS , al lui Vasile Ernu, dar are şi umorul şi ironia Amintiri-lor din copilărie. Sunt pagini la care râzi ţinându-te de burtă. Şi avantajul nostru, ca lectori, e că am trăit acele vremuri, aşa că le putem re-trăi cu o detaşare necesară, după atâta timp.
De-abia aştept să văd romanul tipărit.
Nu în ultimul rând mă bucur că în roman e vorba de oraşul nostru drag - Chişinău.
Ar mai fi multe de scris despre roman, dar am să aştept cuminte până va fi editat".
Constantin CHEIANU:
DEPOZIŢIE
Subsemnatul, depun mărturie: tot ce este scris în această carte este adevărat. Cunosc (aproape) toate locurile descrise în volum, i-am avut profesori pe (aproape) toţi profesorii de la Filologie, ale căror nume (schimonosite) se regăsesc în cartea care face obiectul prezentei depoziţii. Da, mi-am petrecut cinci ani între pereţii şi pe culoarele acestei Facultăţi de Filologie de la Chişinău, da, am locuit în căminul 7 al Filologiei, da, m-am plimbat prin Cimitirul Armenesc şi Cimitirul Eroilor de lângă căminul 7 şi da, m-au atras şi pe mine sălbatec fetele-filoloage.
Nu, nu este adevărat că tot ce este descris aici a fost în halul în care o face autorul, adică incitant şi savuros. Am făcut facultatea cu doar un deceniu înaintea lui. Nu cred că zece ani pot schimba într-atât de mult un loc şi nişte oameni. Nu cred că fetele s-au putut face, în timp, atât de loiale. Rog cei care vor citi şi, mai ales, analiza cartea să ţină cont că în realitate, totul la filologie era banal şi fad.
Cu obiectul („Mih. Vakulovsk.”) ne-am cunoscut sumar cu cincisprezece ani în urmă la Chişinău în circumstanţe obişnuite. De atunci, nu cred că ne-am mai întâlnit. În pozele sub care scrie astăzi „Mih. Vakulovsk.” nu îl recunosc pe omul cu care ne-am cunoscut cu cincisprezece ani în urmă. Poate că e altul. Această bănuială îmi este întărită de e-mailurile pe care ni le scriem de vreo trei-patru ani, precum şi de un aspect la care mă voi referi ceva mai jos.
Problema pe care o am cu obiectul este că eu îl tutuiesc, iar el îmi zice „Dumneavoastră”. Rog Centrul să-mi indice cum să procedez mai departe. În ce mă priveşte, consider că pentru buna desfăşurare de mai departe a activităţii operative, este bine să-l tutuiesc în continuare şi să-l încurajez să-mi zică „D-voastră”.
În ultimii cincisprezece ani am urmărit atent activitatea „obiectului”. Am citit (aproape) tot ce a purtat semnătura „Mih. Vakulovsk.”. În scopul citirii publicaţiei „Tiuk!”, realizată de obiect, am asimilat cu succes tehnologia americană „Internet”. Mărturisesc cu regret că de multe ori i-am citit interviurile neglijându-mi obligaţiile, în sens ca un simplu şi recunoscător cititor. Subsemnatul, fiind afon la poezie, s-a întâmplat să-mi placă poemele obiectului, de unde deduc că nu sunt chiar poezie. Consider o slăbiciune în activitatea mea şi faptul că s-a putut să citesc cu plăcere prozele şi piesele obiectului.
În rezultatul activităţii mele susţinute, i-am indus obiectului convingerea că suntem scriitori care gândim (aproape) la fel. Consider un adevărat succes al activităţii mele faptul că am reuşit să-l conving pe obiect să publice în „Tiuk!” piesele şi prozele pe care Centrul mi le-a pus la dispoziţie ca fiind ale mele.
Solicit atenţie sporită faţă de aspectul la care mă voi referi în continuare. Este vorba despre cartea cu care mi-am început prezenta depoziţie. Mă văd obligat să contest din start opinia Centrului că obiectul nu mai este interesant şi că ştim (aproape) totul despre el. S-ar putea să ştim totul, dar să nu cunoaştem principalul.
La ce mă refer? Cu câteva luni în urmă, am smuls din obiect o mărturie extrem de preţioasă. În rezultatul unor eforturi susţinute materializate în 683 de e-mailuri, obiectul mi-a făcut următoarea mărturie: „Lucrez la o trilogie. De mai bine de zece ani. Pe primele două părţi le-am încheiat, iar cu a treia sînt la jumătate”. (Anexez textul e-mailului în cauză.)
Consider o mare scăpare în activitatea mea şi a Centrului faptul că nu am ştiut nimic despre această trilogie. Nu îmi pot explica cum a putut să se întâmple. Abia acum se vede cu ce obiect periculos avem de a face. Sper să fie considerat drept atenuant faptul că nici agentul „Dudu” („Dum. Crud.”), nici chiar agentul „Fratele” („Al. Vakulovsk.”), fratele obiectului, nu au cunoscut mare lucru despre trilogie.
În legătură cu noua situaţie, consider că trebuie întreprinse următoarele acţiuni:
- supravegherea obiectului nu trebuie încetată, ci, din contră, amplificată;
- este stringent să cunoaştem conţinutul celorlalte două părţi ale trilogiei;
- cu siguranţă obiectul mai ascunde şi altceva în afară de trilogie şi este nevoie de eforturi (şi mijloace) considerabile, pentru a afla ce anume.
Consider, de asemenea, necesar ca Centrul să creeze în regim de urgenţă o trilogie, pe care să i-o pot prezenta obiectului. Este bine să-i induc ideea că şi subsemnatul a scris în secret o trilogie, asta ar spori gradul de încredere, pe de o parte, şi m-ar ajuta să depăşesc starea de frustrare pe care, se zice, orice autor o simte atunci când un prieten-scriitor scrie o trilogie, pe de altă parte. Am şi început să pregătesc terenul în acest sens. I-am zis că e singurul maratonist într-o generaţie de sprinteri, cucerindu-i astfel încrederea. Am văzut, totodată, că nu i-ar displace ideea ca şi subsemnatul să i se alăture ca maratonist, asta ne-ar solidariza şi mai mult.
În concluzie, cartea al cărei manuscris vi-l pun la dispoziţie trebuie să facă obiectul interesului special al Centrului. Nu trebuie să ne inducă în eroare faptul că obiectul este basarabean, ca şi alţi autori basarabeni, aflaţi în vizorul nostru, că descrie realităţi aparent cunoscute şi foloseşte rusisme şi expresii licenţioase. Ne aflăm în faţa a ceva cu totul diferit.
Este o carte scrisă cu o voluptate care uşor poate deveni contaminantă pentru cititor. În spatele acestei plăceri ar putea să ne scape aspecte serioase şi chiar grave. Epoca descrisă de autor – fix tranziţia de la socialism la comunism, de la URSS la Independenţă, de la moldovenism la românism – e prezentată în planul doi, ca şi cum nu ar conta foarte tare, ceea ce reprezintă o stratagemă perfidă. Personajul principal însuşi (în care am întrezărit unele trăsături ale obiectului, deşi nu sunt sigur) este scriitor, dar nu mai e vorba de intelectualul acela firav şi delicat, pe care îl cunoaştem, ci unul care ştie să se întreţină cu superintelectuali şi deopotrivă cu superbandiţi sau supermenţi. El citeşte tot ce-i cade sub mână, cu care mână ştie să aplice procedee de karate ucigătoare la propriu.
Periculos este şi tonul firesc al omului care nu se dă în spectacol, asta creând o uriaşă credibilitate. Apoi umorul acesta, din cauza căruia uneori s-a întâmplat să-mi pierd cu totul vigilenţa şi să mă – pardon – stric de râs.
Toate astea fac din prezentul volum o apariţie periculoasă, iar din obiect unul demn de interesul nostru sporit.
În ciuda unor ameninţări grave, uşor de intuit, sunt gata să-mi îndeplinesc în continuare misiunea dificilă. Sper că Centrul nu mă va transfera la alt caz, cunosc bine obiectul şi ar însemna să irosim o grămada experienţă operativă.
Confirm cele scrise,
CONSTANTIN CHEIANU
Fragmente:
aici,aici,
şi aici
interviu despre rockman - aici