Alexandru Vakulovski

157 de trepte spre iad

Salvaţi-mă la Roşia Montană

Editura Cartier, Chişinău, 2010

Te plimbi prin liniştea din galeriile din Roşia Montană. Eşti doar tu, piatra şi apa care te înconjoară. Încerci să eviţi noroiul de pe jos, pentru că ştii că dacă te atinge nu-l vei mai putea scoate din haine. Dar degeaba, pentru că noroiul e plin, culmea, de aur, argint, fier, cupru, zinc, arsenic şi nu e doar la picioare, dar şi sus, deasupra capului, de unde îţi curge în cap ca nisipul dintr-o clepsidră.

E o linişte dubioasă, pentru că poţi distinge mii de voci de copii, femei şi bătrâni care vor să-ţi spună ceva, îţi şoptesc la ureche încontinuu, ţipă, le auzi, dar nu le poţi înţelege şi te gândeşti că poate cândva vei putea descifra măcar o singură propoziţie din rumoarea liniştii. Simţi mirosul transpiraţiei morţilor, dacă atingi pereţii le simţi ultimele zvâcniri ale vieţii. Le simţi grijile, disperarea, visele oarbe şi speranţele.

Sunt prea multe aici, aşa că singurătatea nu e o problemă în mine. Din contra, dacă încerci să te protejezi de voci şi de la ce vor să-ţi transmită, oboseşti, de parcă ai fi într-o mulţime gălăgioasă, în care fiecare vrea să spună ceva.

Apoi ca dintr-un uter ieşi afară prin vaginul celor 157 de trepte. Vezi că în tot acest timp deasupra ta au fost pietrele funebre romane, pietrele tale, cioplite cu mult, mult înaintea naşterii tale. Te miri cum de ai reuşit să ieşi, dacă deja aveai mai multe pietre funerare deasupra capului.

Mai sus, şi mai sus, acum vrei să fii deasupra Roşiei. Dar drumul e foarte greu, pentru că pereţii caselor în paragină te apasă, parcă vor să se răzbune înainte de-a fi băgate înapoi în pământ - înmormântare legitimată de plăcuţe albastre bătute în cuie pe pereţi. Oamenii sunt ciudaţi, când te văd se opresc şi te conduc cu privirea, se uită lung, de parcă ar vedea pentru prima dată un om. E ceva obişnuit aici în Roşia. Fiecare om e studiat atunci când apare, gâturile se sucesc de parcă ar vedea o fantomă. Aşa fac şi şoferii, scad din viteză şi te urmăresc chiar şi atunci când deja te-au depăşit.

Treci pe lângă bisericile părăsite: greco-catolice, ortodoxe, unitariene, reformate, romano-catolice… - care încă au altfel de plăcuţe, de monumente istorice, dar oricum, fiind în hora celorlalte case cu plăcuţe albastre, ele cedează, vezi şi auzi cum plesnesc, cum sunt atacate de păianjenii mai vii şi mai activi ca oricând altă dată. Crucile de pe biserici, acolo unde încă au mai rezistat, scârţâie apropiindu-se în fiecare moment de pământ. Golurile din biserici sunt mai apăsătoare decât golurile de sub picioare. Pentru că mergând prin Roşia ai impresia că mergi pe o bulă de săpun, căci sunt peste tot mine. Nu ştii când te poţi prăbuşi.

Mersul prin cimitire e ca o pauză de respiraţie, ca o eliberare. Dar eliberarea scade în loc să crească, pentru că cimitirele din Roşia nu sunt crescătoare, cum ar fi normal, ci descrescătoare, în fiecare zi fiind eliberate de cel puţin un mort-doi…

Tăurile te urmăresc ca nişte ochi atunci când treci pe lângă ele. Din când în când câte un şarpe se opreşte pe oglinda apei şi îţi aruncă priviri scurte. Dacă vei intra în apă te vei simţi ca într-un corp străin care în orice moment te poate înghiţi.

Urmează pădurea. Te bucuri că aici nu vei întâlni oameni, sau - foarte puţini. La rădăcinile brazilor şi pinilor vei vedea pălăriile gălbeneilor şi crăiţelor. Cu cât vei înainta mai mult cu atât vei vedea mai multe mure, pe care le vei strânge între buze, iar seva lor roşie îţi va curge pe barbă şi pe gât.

Sus te vei simţi în largul tău. Căci trebuie să fii ghinionist dacă şi acolo vei da de oameni. În schimb vei fi înconjurat de miliarde de afine. Vei fi la mijloc şi asta îţi va da un sentiment răcoros al libertăţii. Dar sus, cel mai sus, te vei mira când vei simţi un miros pestilenţial şi mii de muşte te vor înconjura. Dar nu tu eşti ţinta, ci alte ciuperci, care atrag prin mirosul sevei pe care o emană roiurile de muşte.

Sunt nişte ciuperci - Phallus impudicus sau buretele pucios - un condiment nelipsit pentru farmecele de dragoste şi nu numai. Denumirea ciupercii spune tot, ciupercile puturoase şi gelatinoase au forma pulelor şi se ridică neobosite, până toamna târziu, când se fleşcăiesc – spre cer.

De sus cobori printre afine şi Phallus impudicus până la punctul zero al Roşiei Montane, centrul comunei. Ca o copertă a unei cărţi, piaţa, dar şi întreaga comună, e încoronată cu peretele unei case ruinate. Da, doar un perete. Nu există nici un fotograf care a trecut prin Roşia Montană şi să nu fi pozat acest perete. Te aşezi pe fereastra peretelui şi nu ştii încotro s-o iei. Spre comună sau înapoi, acolo unde cândva era casa întreagă.