Antiteze

Liviu Ioan STOICIU

Domnul Marin Mincu

N-am să înţeleg niciodată de ce Marin Mincu a fost marginalizat de oligarhia critică de la noi. A tot fost primit cu mefienţă, deşi-şi baza discursul pe obiectivitatea valorii estetice. Nu i-a fost iertat orgoliul conştiinţei proprii că e un scriitor mai important decât era evaluat public? Dar el avea în acelaşi timp conştiinţa postmodernă a relativităţii. Nu cumva e de vină faptul că în literatura română actuală „n-a triumfat bunul simţ, ci vanitatea” (cum o recunoaşte N. Manolescu)? În rândul criticilor nu putem vorbi decât de voinţa de putere, pe care şi-o impun unii altora, întâi, şi apoi scriitorilor? Prestigiul criticului român, în general, e legat de această voinţă de putere şi de rivalitate, numai? Marin Mincu a deranjat mereu cu „mutaţiile estetice” propuse, era incomod şi fiindcă jubila conceptual, convins că frumuseţea are întâietate înaintea moralei publice? El a spus lucrurilor pe nume, n-a menajat pe nimeni – şi cine nu e păţit? Avea intuiţii critice pentru care a fost invidiat agresiv, nu numai înjurat (înjurat de scriitorii nevalidaţi de el, invidiat de critici). În sugestiile sale critice găseai în principal unitatea de adâncime a ordinii „realului”. Acest „real” (obsedant în tinereţea lui „şaptezecistă”, nedetectabil în scriitura calofilă, înecată în metaforă; „real” dus la extrem de „optzecişti”, devenit cotidian) a creat organul la funcţia simbolică a poeziei scrise în limba română. Organ decupat din memorie: al inconştientului. Aş face o paranteză, apropo de organ: limba română e feminină, ne asigură azi Irina Petraş, în timp ce uitatul Dan Silviu Boerescu era convins de feminitatea poeziei la români. Marin Mincu a antologat volume masive ale poeziei române, având un criteriu imbatabil: acesta, al poeţilor care au conştientizat „actul poetic”. Pur şi simplu organul inconştientului dându-le „marca de creaţie”, coerenţa structurală şi axiologică în versuri. El vorbea de „literalitate subliminală” şi de mentalitatea literară care „problematizează ontologic” şi diferenţiază creatorii. De faptul că la un moment dat poetul descoperă singur în „actul de creaţie” o „metodă autenticistă” şi se exprimă experimental într-un anumit context cultural, în timp.

Marin Mincu se număra printre cei (puţini, număraţi pe degetele de la o mână) predispuşi să facă iniţiere literară. Avea canonul lui, grila lui critică şi pe piaţa literară de la noi (şi nu numai de la noi; în Italia era o vedetă credibilă, nu întâmplător a primit aici atâtea premii importante internaţionale; las la o parte Premiul Herder). Nu contează că se pierdea în insulte polemice, atunci când se simţea încolţit pe nedrept, răstălmăcit, atacat din rea-credinţă. Nu punea bază numai pe judecata de gust. Datorită acestor intuiţii personale el avea dreptate să se considere primul într-un domeniu sau într-o etapă a literaturii române şi nu cerea gratuit să i se recunoască ascendentul. Ideile literare la el erau legate şi de „adevărul nerevelat” (Petre Ţuţea). El avea la degetul cel mic „expertiza” asupra operei literare. Inclusiv asupra manierismului ei structural. Scriitor remarcabil (poet, prozator, critic, eseist, publicist, traducător, dar şi editor, profesor universitar, conducător de cenacluri), venit din tradiţiile umaniste româneşti „cu deschidere spre universal”, Marin Mincu a dat mereu lecţii de profesionalism radicalizat – nu era afectat de „psihoza stagnării literare”, cum îi spunea chiar el, era atent la mutaţiile esenţiale structurate estetic şi emitea judecăţi, curajos. Se situa axiologic la umbra manifestelor literare şi avea „conştiinţa crizei”.

Mai e o şansă: să-i crească după moarte lui Marin Mincu cota valorică. Eu eram compatibil cu modelul lui de receptare critică a „operei”, al admiterii evoluţiei naturale a formelor de expresie literară (transmisă inconştient de la o generaţie la alta). I-am admirat francheţea, nu o dată ne-am certat pe principii (pe seama dezideratelor actualităţii), dar mereu am simţit că stăm (şi am stat) pe aceeaşi baricadă. Percepeam la fel viaţa politică şi socială românească (am colaborat la Cotidianul şi Viaţa Românească eficient), nu numai literară. Eram onorat că făceam parte dintre cei ce-i atrăgeau atenţia, cărora le-a editat şi cărţi de versuri (el mi-a publicat „Poeme artistocrate”, în 1992 şi „Ruinele poemului” în 1997, ambele volume premiate de USR; s-a bucurat atunci pentru mine, cum n-a mai făcut-o nici un alt editor, fiindu-i confirmate pariurile). Deşi, la debut, mi-a primit experimentul („ingineria textuală”) cu o reticenţă superioară, aruncându-mă în grămada „optzeciştilor” (mai târziu avea să înţeleagă singur că legătura mea cu textualismul optzecist era atipic, „altfel”; cu atât mai mult cu cât în anii ’80 eu locuiam la Focşani, rupt cu totul de fenomenul cenaclurilor studenţeşti, cenacluri ce aveau să se constituie în nuclee teoretice ale optzecismului). De altfel, i-am reproşat şi în anii 2000 că i-a poziţionat greşit la cenaclurile sale pe douămiişti cu optzeciştii, asmuţindu-i pe unii împotriva altora. E curios, apoi, că Marin Mincu a minimalizat revolta estetică optzecistă (mărturie stau şi paradigmele din introducerile sale critice, legate exclusiv de poeţii „şasezecişti”) şi că a ţinut cu orice preţ să demonstreze că abia prin douămiişti poezia română a ieşit de sub zodia „viziunii textualiste”. În condiţiile în care azi inclusiv reprezentările Psalmilor biblici pot fi receptate / interpretate ca text (la fel, poemele lui Homer). Nu foloseşte la nimic exclusivismul în registrul conceptului de poeticitate a „omului interior” – trebuie să luăm de la fiecare generaţie modelul de „implicare directă în scriitură”, cum scria chiar Marin Mincu.

Nu m-am învăţat cu gândul că a murit Marin Mincu. A fost un şoc. Nu e uşor să accepţi moartea unui mare scriitor. M-am gândit atunci o clipă că, în definitiv, aşa trebuia să i se întâmple unuia ca el, cunoscător în profunzime al avangardei literare şi al manifestelor ei estetice: să aibă parte de o moarte absurdă, suprarealistă, futuristă, a impulsurilor nihiliste ale naturii. Vreau să cred că a plecat în chip experimental până dincolo, până când cititorul avizat de limbă română îi va redescoperi opera, şi se va întoarce glorios. Mi-a fost după Revoluţie apropiat şi „ca om”, ne întâlneam pe drumul „slavei deşarte” şi „rezonam” în faţa vicisitudinilor cotidiene. Îmi telefona regulat, de câte ori pleca pentru o perioadă din Bucureşti, să mă întrebe ce mai e nou pe lumea asta (iar eu ridicam din umeri, trăind mai izolat decât el). Era extrem de activ şi cu o capacitate de muncă la masa de scris cu totul ieşită din comun. În plus, în publicistica lui de atitudine, exemplară, mă recunoşteam – ataca „tabuurile” vremii, avea aversiune faţă de intelectualii (scriitori sau nu) ce se cred providenţiali, altfel dovediţi oportunişti, profitori, falşi. Avea duşmani intoleranţi în el, dar nu era impresionat de reacţia lor. Că e normală o coabitare a unor tendinţe divergente, nu? Acum un an, fără să înţeleg de ce, s-a îndepărtat, a rupt orice comunicare cu mine. Să fi descoperit în „Cartea zădărniciei” (în care eu mă mărturisesc, „la rece”) că nu i-am fost destul de recunoscător? Eu trăiesc mai demult o „epocă a sfârşiturilor” şi stau deoparte, dacă se supără cineva pe mine nu-l întreb de ce e supărat, îi dau din start dreptate, resemnat, chiar dacă ştiu că nu i-am făcut niciodată nici un rău. Sunt exigenţe subtile şi sensibilităţi de care nu sunt conştient… Mi-ar părea nespus de rău să ştiu că „a plecat acolo unde a ajuns” supărat pe mine. Îi aprind o lumânare de câte ori intru în biserică. Păcat că nu îndrăznesc mai mult, să reiau legătura „spirituală” cu el. Am mai pierdut un Domn.

www.liviuioanstoiciu.ro