Diana CORCAN

Axel Munthe - Cartea de la San Michele

Moto: „Insul care nu se are decât pe sine ca scop trăieşte într-o dezolantă tautologie sufletească. Sunt suflete fără vocaţie. Asta înseamnă a nu avea nimic sfânt.” ALEXANDRU PALEOLOGU

Această carte este una specială. Sau are o caracteristică de „interior”. Această carte este „însufleţită”. Să mă explic: toate CĂRŢILE ADEVĂRATE sunt posesive, au tentacule care te ţin, sunt organisme vii care se hrănesc cu cititorul şi îl atrag în interior cu forţa unui vacuum.

În Cartea de la San Michele există o energie în plus; ca într-o şedinţă de spirit şi de spiritism, ai sentimentul că autorul e prezent şi asistă la lectură; e prezent într-un mod posesiv, ezoteric şi bun. Generatorul acestei cărţi e sinceritatea devoţiunii, nu cea cu care s-a înşirat naraţiunea, ci cea cu care s-a trăit acut.

Cartea de la San Michele e un parcurs de viaţă stufos şi sinuos, cu accente de roman de aventură; impropriu spus un parcurs, e mai degrabă o asociere de amintiri alese pe criterii emoţionale. E o aventură mai puţin veselă, căci la capăt are, de cele mai multe ori, experienţa sinistră a morţii. „Mai bine-i să păstreze pentru el ceea ce a văzut despre Viaţă şi Moarte. Mai bine să nu-şi scrie deloc memoriile, să-i lase pe morţi în pace şi pe vii cu iluziile lor”, spune doctorul Munthe în prefaţa sa din 1930, antepusă la cartea de faţă.

Spirit idealist şi poetic, explorator al vieţii şi al morţii în special, Axel Munthe iubeşte deopotrivă şi oamenii şi câinii, se dăruieşte fiinţei aproape fără nici o condiţie.

Încă de la începutul carierei sale, fiind cel mai tânăr student care părăseşte universitatea din Paris cu un doctorat în buzunar, Axel Munthe e interesat de neurologie, domeniu incitant, marcând şi el un pionerat. Intuind ce-i oportun de făcut – într-un moment de început de viaţă - pentru ca valorile lui să se poată menţine, ajunge să fie şi „medic la modă”; „experimentează” snobismul, considerând că n-ai cum să-i îngrijeşti pe aristocraţi dacă nu eşti tu însuţi puţin snob. În paralel, studiind cu interes toate temperamentele sfârşite de plictiseală, care-i trec prin faţă, şi încercând să substituie o patologie închipuită cu o preocupare de orice fel ar fi fost, Axel Munthe îşi construieşte un vis. Legat de legendara insulă Capri (pe care o cunoaşte la 18 ani) şi de „roba di Timberio”, acest vis îl urmăreşte toată perioada pariziană. Vrea să ajungă să trăiască în Capri , printre oamenii care au nevoie de el, şi să „recupereze” puţin din trecutul magic al insulei.

Aflat în apropierea lui Pasteur şi a cercetărilor sale, colaborator al renumitului Charcot, i se prezice o carieră strălucită pe care, însă, o sacrifică nesfârşitelor sale preocupări altruiste. E medic la modă, pentru oameni bogaţi, într-un cabinet din centrul Parisului, e medic al conaţionalilor săi scandinavi, medic al artiştilor din Montmartre şi Montparnasse; concomitent, îngrijeşte în coloniile de italieni (prea săraci ca să plătească un serviciu medical) oameni aflaţi în pline epidemii de tifos, copii bolnavi de difterie, fiind chirurg şi moaşă acolo, după cum e nevoie; se ocupă de nebuni în ospicii şi de călugăriţe în mănăstiri, le ajută pe Măicuţele Sărmanilor; îngrijeşte oameni contaminaţi de turbare şi câini supuşi experimentelor în laboratoarele lui Pasteur; e în Neapole când oraşul e devastat de holeră; îngrijeşte maimuţe, lei, urşi, în menajerii ambulante şi grădini zoologice, îngrijeşte şi câini în propriul său cabinet mai târziu.

Axel Munthe întregeşte un portret aproape neverosimil: pare imposibil ca un om să consimtă la a se dedica într-atât. Dar să fie şi posesorul atâtor resurse afective şi emoţionale!... El încearcă disperat să salveze totul, să salveze viaţa în toate formele ei sau, altfel spus, idealul lui constă în răfuiala cu moartea şi pariul cu viaţa, pot spune un pariu inocent pentru acele vremuri.

În aceste amintiri, Axel Munthe îşi povesteşte şi viaţa trăită şi viaţa visată. Apetitul pentru poezie şi poveste nu poate să omită visul şi închipuirea. Discret, delicat, în măsura în care vorbeşte despre el la un nivel foarte intim, îşi disimulează evocarea în câteva pagini, şi naive, şi nevinovate în egală măsură. Pe de altă parte, acest apetit confirmă şi originea sa scandinavă. Sunt pagini care amintesc de Selma Lagerllof şi de mitologia nordului.

Fin psiholog şi portretist extraordinar, Axel Munthe crează personaje foarte bine definite, surprinde cu francheţe şi umor caractere şi caracteristici de clasă, profesie, sex, într-o scriitură vie, inteligentă, lipsită de prejudecăţi, având în spate o ironie „înţelegătoare” a vieţii; realizează indirect o schiţă, un portret social de epocă, caricaturizând moravurile sociale. Pare că urmăreşti toată galeria de portrete în mişcare ale lui Daumier. Toate acestea dau savoare lecturii, cartea citindu-se imediat. Dar geniul doctorului Munthe stă în a puncta aparent cu simplitate „lucrurile cu adevărat importante”; el scoate în scenă rolul Vieţii şi rolul Morţii în viaţă, în aceeaşi măsură. Şi credinţa în miracol. Şi cred că cel mai bine îl definesc pe Axel Munthe câteva rânduri din prefaţa care-i aparţine: „Dar nu pot crede că vreunul din cititorii acestei cărţi va îndrăzni să nege că am văzut un spiriduş adevărat, stând cu picioarele încrucişate pe masa din Forsstugan şi trăgând cu băgare de seamă de lanţul ceasului meu. Desigur că era un spiriduş adevărat. Ce altceva ar fi putut să fie? Doar vă spun că l-am văzut limpede cu amândoi ochii când m-am ridicat din pat în capul oaselor, în clipa când se sfârşea ultima pâlpâire a candelei. Mi s-a spus spre uimirea mea, că există unii care n-au văzut niciodată un spiriduş. Nu mă pot împiedica a compătimi pe asemenea oameni. Sunt sigur că trebuie să aibă vreun defect de vedere.”

Se poate vorbi foarte mult despre această carte, care nu este o capodoperă literară şi n-a intenţionat niciodată să fie, se poate vorbi de acea „însufleţire” de care spuneam, proprie scriitorilor din aceeaşi familie cu Jack London şi Panait Istrati. Te poate mira faptul cum din amintiri atât de disparate se poate constitui un text narativ atât de puternic ca semnificaţie.

Această carte-viaţă, sau viaţă-carte, a apărut pe un sol generos şi a crescut pe un fundament pasional, iar graniţa dintre cele două creaţii „vibrante” a dispărut; a rămas doar o pledoarie pentru umanitate şi sens şi, deopotrivă, pentru miracol. Cartea de la San Michele e „bântuită” de un spirit bun, căci forţa intenţiei cu care a fost tipărit acest raport de viaţă vine pe un fond altruist minunat, pe o „degenerare” de specie rară.

Altruism, generozitate, dăruire de sine – toate fac obiectul unei deflaţii îngrozitoare. Şi totuşi există cei ca Axel Munthe, care se nasc rar, cu un suflet în plus - tot un fel de mutaţie! -, poate recuperat de la cei care nu se lasă „păcăliţi” niciodată.