Liviu Ioan STOICIU
Cuvintele se materializează. Suntem ce gândim. Am căutat toată viaţa o otravă, să o am la îndemână
Am observat de-a lungul vieţii acest adevăr, că ne facem singuri rău sau bine, gândind şi vorbind (în cazul în care facem ce gândim, nu una facem şi alta gândim) pozitiv sau negativ. Mă tem că suntem ceea ce gândim şi vorbim (sau scriem). A trebuit să îmbătrânesc să înţeleg asta, deşi am fost sfătuit de mic să am mare grijă la cuvinte (folclorul e plin de blesteme, dar şi de descântece). Cei care descoperă puterea gândului şi a cuvintelor ajung departe, în bine sau în rău. La mine, gândind şi scriind intuitiv, m-am lăsat dus de val (neconştientizând puterea cuvântului; îmi refuz şi azi să mă las pradă viziunilor). În timp, am înţeles că scriitorii „care contează” (să mă refer numai la scriitori, ei sunt „depozitarii” cuvintelor) sunt conştienţi de puterea gândului şi a cuvântului lor şi nu se exagerează când se subliniază că sunt vizionari. Fiind scriitori, însă, ei trebuie să dea de gol şi filonul cuvintelor pervertite de „diavol”…
Mă şi tem să mă întorc la tema sinuciderii, ştiind că „totul porneşte de la gând şi cuvânt”. Nu vreau să atrag asupra mea spiritele răului, nici să le trimit asupra cititorului, dar am obligaţia să fiu sincer şi să mă exprim aşa cum sunt… Încerc să dau de gol un amănunt legat de „firea de sinucigaş” – mă refer la mine. Poate psihologii ar înţelege exact care e problema dintâi a sinucigaşilor (anume, că e o stare naturală de a fi cum sunt, atunci când nu mai pot, cu gândul la sinucidere). Toată viaţa (mai exact în perioadele când presiunea astrală mă punea la pământ; vă repet, există o ciclicitate la şapte ani la mine, şapte ani de obsesie a sinuciderii şi şapte ani de mirare că m-am putut gândi la sinucidere şi am putut scrie despre ea) am fost urmărit de ideea găsirii unei modalităţi sigure de a muri, de a nu rata sinuciderea, de a nu mă mutila din cauza ei. Mi-am amintit la sinuciderea Mădălinei Manole (domnul O.M. se înşeală când crede că ateii sunt primii abonaţi la sinucidere, fiindcă nu se regăsesc în lăuntrul lor; cântăreaţa era profund credincioasă, frecventa mănăstirile Moldovei îndeosebi) de ceea ce mi s-a părut esenţial să am, dintotdeauna: o otravă. Dar nu orice otravă, ci una care să te omoare instantaneu, nu una care să-ţi distrugă stomacul şi laringele (de genul sodei caustice sau a insecticidelor de pe piaţă, vândute la liber) şi să nu mori, în schimb să te chinuieşti după aceea să supravieţuieşti în condiţii infernale. Necunoscând cazuistica otrăvurilor, am înţeles din cărţi şi filme că există o otravă care te omoară sigur: cianura. N-o să mă credeţi, am căutat de când mă ştiu să fac rost de o sămânţă de cianură, la orice preţ, de care să ştiu numai eu şi pe care s-o înghit atunci când nu mai pot. N-am găsit. Toţi cei ce au fire de sinucigaşi au trecut prin ce am trecut şi eu. Otrava cu efect instantaneu e cea mai acceptabilă. Dacă te spânzuri, laşi o impresie groaznică, îţi vine să o tot iei la fugă numai cînd auzi de un spânzurat. Dacă te arunci de pe bloc sau în prăpastie, te faci praf – şi te gândeşti la cei ce te găsesc şi la cei ce te îngroapă desfigurat, dar şi la faptul că ai putea să nu mori şi devii „o legumă”, Doamne fereşte, să-i chinuieşti pe cei de lângă tine să te ţină în viaţă. La fel e dacă te arunci înaintea trenului, s-ar putea să rămâi fără membre, dar să nu mori. Înecul e oribil şi el, eşti scos după câteva zile (dacă ai ieşit la suprafaţă) umflat, putrezit, cei ce vin să te ia n-au nici o vină să-i scârbeşti în plus. Şi tot aşa, variantele de sinucidere „perfectă” (aşa cum nu e crimă perfectă, aşa nu e nici sinucidere perfectă) se rezumă la ce e mai comod, pus în aplicare „când îţi vine momentul”. Mădălina Manole a găsit otrava ideală (de care eu habar nu aveam; acum o voi ţine minte, i s-a făcut destulă publicitate să fie căutată de alţi sinucigaşi, care s-o ţină aproape de ei, se numeşte Furadan, e un pesticid, care luat într-un singur mililitru te omoară, blochează o enzimă vitală, colinesteraza, el e destinat tratamentului culturilor de porumb, cartof, floarea soarelui sau sfeclă de zahăr). E teribilă această viziune, de a te vedea mort „cu mâna ta”… Mădălina Manole avea o impresie proastă despre ea însăşi, nu se potrivea cea din afară cu cea dinlăuntrul ei, de aici nenorocirea. Toată viaţa m-am confruntat şi eu cu această problemă insurmontabilă, nedând doi bani pe ceea ce sunt, şi neînţelegând de ce nu o termin, de ce mai e nevoie de mine pe aici… La 23 de ani (în 1973), ştiţi, eu am avut şapte tentative de sinucidere – una, cu o sticlă de Pepsi plină cu Verde de Paris (de care, ciudat, nu mi-a greu să fac rost). Transcriu mai departe povestea sticlei cu Verde de Paris, din Cartea zădărniciei, de curiozitate, încheind cu invitaţia de a-i ruga pe toţi cei cu fire de sinucigaş să aibă răbdare cu ei înşişi, să lase să treacă o noapte la supărare şi încă o noapte, fiindcă bolile sufletului ne trădează (bolile sufletului sunt păcate moştenite din generaţie în generaţie, habar nu avem de existenţa lor):
La sfârşitul lunii noiembrie 1973 am anunţat „public” (prietenilor, cenacliştilor, cunoscuţilor) că eu nu mai rezist, îmi închei zilele, că nu mai pot să-mi duc nici măcar o lună în plus crucea. Un prieten cenaclist, poet, Victor Pencu (azi, familist „la ţară”, la Pădureni-Găşteşti, judeţul Giurgiu, autor a două cărţi, prea delăsător) m-a somat să mă las pe mâna lui, să-mi amân sinuciderea, să merg unde merge el, pe banii şi aranjamentele lui, să mai trag de timp, poate mă răzgândesc, poate îl întâlnesc pe Dumnezeu, sau destinul mă pune faţă în faţă cu mine însumi şi-mi arată care sunt avantajele şi care dezavantajele dacă mă autodistrug sau continui. Am ridicat din umeri, ce mai conta o amânare a sinuciderii de câteva zile. Îmi făcusem rost de o sticlă de pepsi plină cu Verde de Paris (otravă cu care gazda mea omora gândacii din apartament, locuiam în cartierul Giuleşti-Bucureşti). Aveam 23 de ani, îmi ajunsese cât am trăit, nu existam nici pe plan literar (singurul care conta, „arsesem etape” numai pentru sertar), sentimentul ratării era mai important decât sentimentul că mi-am făcut datoria faţă de mine însumi. „Asta e situaţia, unii pierd, alţii câştigă în viaţă”, îmi repetam, aşa mi-a fost dat mie să eşuez… Am plecat cu Victor Pencu unde a dorit, m-a urcat în tren şi am ajuns la… Suceava, unde avea el rude şi cunoscuţi, era zăpadă, viscol, ger. După Suceava a urmat Vatra Dornei şi Năsăud (în fiecare loc am fost cazaţi zile la rând, omeniţi de necunoscuţi mie, care-mi făceau morală pentru ce aveam de gând să fac, dat de gol de prietenul poet). La Năsăud am pus ochii pe o văgăună pe munte (oraşul e la baza unui munte), trebuia să pun capăt, eram găzduiţi de un apartament plin de copii, îmi ascunsesem sticla cu otravă sub cadă, la baie. În decembrie 1973, într-o dimineaţă, când dormeau toţi, m-am furişat să iau sticla cu Verde de Paris, să urc pe munte şi să închei capitolul. Vă puteţi imagina, n-am mai găsit sticla de otravă acolo unde o ascunsesem (o aruncase, din prima zi când am ascuns-o, prietenul poet) – a fost o dezorientare absurdă pentru mine. Azi mă amuz cu fixaţia mea să mă omor cu Verde de Paris. De parcă n-ar mai fi existat alte posibilităţi de a mă sinucide atunci la Năsăud (să mă arunc în cap de pe un bloc de locuinţe sau înaintea trenului sau a unei maşini în viteză, să-mi tai cu lama venele sau să înghit un pumn de pastile de somn sau otravă pentru şoareci, sau să mă electrocutez, să escaladez un stâlp de înaltă tensiune sau să mă înec într-un lac, neştiind să înot), am urcat furios şi disperat la culme în primul tren, fără vreun ban în buzunar, dar cu o geantă de piele roşie plină cu manuscrise (singurele luate cu mine), şi… am coborât la capătul traseului, la Târgu Mureş. Trezit de pe altă lume, mi-am amintit că revista Vatra, abia reapărută (condusă de Romulus Guga) îmi premiase cu un an în urmă, la un concurs naţional deschis de ea, o… proză scurtă şi că nu-mi trimisese prin poştă banii premiului (suma de 1.500 de lei însemna mult pentru un amărât ca mine). Am venit la redacţie, mi s-a explicat că banii pentru premiu n-au fost daţi de autorităţi atunci, că le pare rău (îmi publicaseră proza scurtă în revistă între timp, se intitula „E soare, băieţi” şi avea legătură cu mina Bălan). Le-am lăsat câteva poeme (poeme care aveau să apară mai apoi în revistă) şi Dan Culcer (azi, personalitate literară la Paris, plecat de dinainte de Revoluţie din ţară) mi-a dat din buzunarul lui 100 de lei, să mă întorc la Adjud, să mă regăsesc la casa părintească…